Unirea americana

Trăim într-o Lume care este scuturată permanent de războaie locale și într-o Europă care are și ea, în prezent, vreo două-trei războaie mai reci sau mai înghețate, precum și o istorie recentă a celor mai devastatoare conflagrații pe care le-a cunoscut omenirea.

Lunându-ne cu bunăstarea, cu distracțiile, cu călătoriile, cu vacanțele, cu internetul și cu televizorul, și, uneori, cu munca, noi, românii europeni, uităm sau neglijăm să ne mai aducem aminte, măcar din când în când, că războiul a fost un mod de viață, de rezolvare a problemelor economice și chiar sociale, cu doar două generații în urmă. Adică, pe vremea bunicilor și străbunicilor noștri. Dintre care unii încă mai trăiesc și sunt gata să confirme această idee.

Cu speranța că un nou război mondial sau, măcar, unul european nu va veni prea curând, în Europa s-a instituționalizat o pace impusă de prezența americanilor, de dezvoltarea democratică a națiunilor europene și de aranjamentele de securitate convenite între foștii beligeranți, atât cei de pe timpul războaielor mondiale din secolul trecut, cât și cei de pe timpul războiului rece.

Piatra de temelie a acestei păci instituționalizate este cooperarea între națiunile europene. Cooperare ce include măsuri comportamentale de sporire a încrederii. Adică, aranjamentele de securitate continentală impun o anumită conduită statelor semnatare ale Actului final de la Helsinki și ale acordurilor subsecvente acestuia. Cele mai importante, chiar strategice reguli de conduită între statele europene sunt că aceste state promit că se abțin de la atitudini revizioniste față de vecini și că nu vor recurge la arme pentru rezolvarea diferendelor dintre ele.

Așa că orice discurs revizionist, orice zăngănire de arme sunt atitudini inacceptabile, din punctul de vedere  al păcii în Europa. De aceea, anexarea Crimeei la Federația Rusă, justificată prin argumente revizioniste, respectiv pe faptul istoric al aparteneței, în trecut, a provinciei Crimeea la Rusia, anexare înfăptuită cu ajutorul armelor rusești, îndreptate împotriva Ucrainei suverane, este unanim considerată o încălcare grosolană a aranjamentelor de securitate continentală și chiar o tentativă de terminare a păcii instituționalizate prin aceste aranjamente.

Dacă, așa cum spuneam mai sus, pacea europeană are trei piloni pe care se sprijină și, dacă unul dintre piloni este astfel fisurat de comportamentul rusesc, rezultă că ceilalți doi piloni ar trebui întăriți, pentru a susține pacea. Ei bine, constatăm că, în loc să fie întăriți, atât pilonul prezenței americane pe continentul european cât și cel al democrației, cu bunăstarea ei implicită, sunt scuturați destul de zdravăn. Prin acte de terorism internațional și printr-o propagandă furibundă, îndreptată împotriva prezenței americane în Europa și împotriva democrației, prin exacerbarea extremismului naționalist.

Asta, în condițiile în care nici Europa, în întregul ei, și nici Uniunea Europeană, ca organizații de securitate regională, nu sunt capabile să identifice, să abordeze și să rezolve vreo problemă majoră de securitate, problemă care ar implica apelul la puterea militară. Spre deosebire de statele europene ce compun aceste organizații, care și-au dezvoltat și menținut puterea lor militară individuală în concordanță cu obiectivele naționale. Unele mai tare, altele mai slab și altele deloc.

Deci, este de înțeles că toată atenția celor preocupați de această problemă a păcii europene se îndreaptă către Statele Unite ale Americii. A căror prezență în Europa reprezintă unul dintre cei trei piloni ai păcii continentale. Cel mai mic semn că America ar avea de gând să plece trezește o imensă îngrijorare. Îngrijorare justificabilă, de altfel.

Ca exemplu, putem menționa că, în succesiune istorică a evenimentelor, mai întâi a fost anunțul Administrației Obama că America își „pivotează” efortul militar din Europa în Pacific și abia apoi a început Administrația Putin să sporească și să consolideze puterea militară a Rusiei, mai întâi în zona Mării Baltice și, mai de curând, în Marea Neagră.

În aceste condiții strategice, propunerea lui Băsescu Traian ca România să adopte idealul național al unirii dintre ea și Republica Moldova este o propunere păguboasă și împotriva păcii continentale. De ce? Din mai multe motive.

Unu. Este adevărat că, din perspectivă istorică, Basarabia a fost sub administrație moldovenească unică și, în interbelic, sub administrația României Mari. Dar unirea s-a făcut întotdeauna prin război sau în urma războiului. Iar recunoașterea internațională a unirii s-a făcut numai în contextul aranjamentelor de securitate rezultate în urma unui război. Deci, reclamarea unirii are întotdeauna o conotație istorică a războiului. Ceea ce n-ar fi o problemă, dacă, într-adevăr, România ar fi pregătită să ducă un război de cucerire prin luptă a Republicii Moldova. Dar nu este. Băsescu se comportă în privința unirii ca amărâtul ăla care sare la bătaie știind că o va încasa, dar este prea mândru să recunoască sau prea prost ca să stea în banca lui. Ori e mânat de cine știe cine.

Doi. Propunerea de unire venită de la București este întotdeauna un act revizionist. Chiar dacă România nu are puterea militară ca să cucerească Moldova de peste Prut. Ori, cum spuneam, comportamentul revizionist este inacceptabil în actuala arhitectură de securitate continentală. Argumetele istorice, emoționale nu au și nu pot avea precedență în fața argumentului păcii în Europa. Așa că statul care totuși le aduce în discuție pune în mod deliberat și direct sub semnul întrebării aceste aranjamente de pace.

Trei. În afara argumentului că a fost odată o Românie Mare, care avea încorporată în ea și teritoriile ce acum fac parte din Republica Moldova, nu există niciun alt argument pentru unirea făcută acum, pe loc, pentru că ăsta e idealul nostru național și nu mai putem fără satisfacerea lui. Să nu uităm că România Mare mai avea și alte teritorii, care acum sunt la doi dintre vecinii noștri, Bulgaria și Ucraina. Oare ei nu ar trebui să se îngrijoreze de idealul ăsta național românesc?

Patru. Orice probleme de identitate națională, de bunăstare socială și economică, de liberă circulație în spațiul euro-atlantic, de cultură și civilizație românească ar avea românii de peste Prut, aceste probleme pot fi rezolvate mult mai repede și mai ușor prin alte soluții decât prin unirea cu România. Deci, când vorbim la București despre unire, toată lumea înțelege că vorbim nu numai despre un ideal național, dar și despre un interes național, interes care nu coincide cu cel al românilor din Republica Moldova.

Cinci. Singurii care ne încurajează să avem o atitudine revizionistă față de Republica Moldova sunt rușii de la Moscova. Din două motive. Primul ar fi că ne-am alătura lor, ca un fel de sprijin discret în susținerea cauzei lor de anexare a Crimeei. Al doilea ar fi că abia așteaptă să ne arate cu degetul, dacă nu o fac deja, cum încălcăm noi securitatea europeană și cum suntem noi, românii de la vest de Prut, o amenințare pentru cetățenii moldoveni de naționalitate rusă.

Șase. Americanii nu sunt cu noi în satisfacerea idealului național al unirii. Nu au fost niciodată și nici nu vor fi vreodată, atâta vreme cât unirea administrativă a românilor de pe cele două maluri ale râului Prut ridică o problemă de comportament de securitate inacceptabil.

Și, atunci, ne întrebăm, de unde toată isteria asta cu „trădarea” americanilor, prin vocea ambasadorului lor la Chișinău, ambasador care a felicitat la televizor statul unde era el acreditat pentru faptul că are un sfert de veac de independență? De unde vânătăile ăstea, apărute pe piepturile dezgolite ale președintelui Senatului României și ale unor politicieni mai mici? De unde lacrimile și chiar gemetele unor leader-i de opinie că americanii nu știu sau nu recunosc istoria noastră multi-milenară, cea care ne arată că suntem un singur popor și aici și dincolo de Prut?

Păi, cum de unde? Din două locuri. Din puțul gândirii celor care nu știu dimineața ce vor face ori ce vor spune după amiază, d-apoi să gândească strategic și să vadă cum este cu pacea și războiul pe aici, pe la noi. Precum și din interes electoral minor, discursul patriotard, în care se găsește și tema unirii tuturor românilor în granițele strămoșești geto-traco-dacice, fiind un discurs adresat celor care vor vota în toamnă-iarnă doar pe cei ce vor reconstitui aceste granițe. Sau, măcar, dau speranța că le vor reconstitui.