Coruptia institutionalizată

Pentru cine nu știe, instituționalizarea unei realități înseamnă ordonarea acesteia prin legiferare, reglementare și stabilirea unor proceduri de lucru. Deci, când vorbim de corupție instituționalizată, vorbim de faptul că ea, corupția, este acoperită de legi, poate chiar și de Constituție. Activitatea de corupție instituționalizată mai este și reglementată corespunzător, prin tot felul de acte guvernamentale, cum sunt hotărârile de guvern. Ba, mai mult chiar, se emit și proceduri clare, stabilite de forurile competente, proceduri ce trebuie urmate de toți cei implicați în această activitate. Adică, nu vine fiecare și face ce vrea în domeniul corupției. Pentru că sunt reguli, ce naiba!

Acestea sunt adevăruri cunoscute, dar ignorate de multă lume. Mi-am amintit de ele astăzi, când l-am auzit pe domnul ministru al transporturilor, Ovidiu Silaghi, spunând că, deși a descoperit că una din societățile comerciale cu care lucrează este coruptă, legea nu îi perimite să înceteze alte contracte pe care le are în desfășurare cu ea. Era vorba de o firmă căreia domnul ministru i-a zis „inginerul”, firmă care, deși era plătită de minister să supervizeze corectitudinea și calitatea lucrărilor de drumuri ale domnului Nelu Iordache, cel de curând intrat în vizorul presei pentru că este cercetat pentru fraudă în contractele cu statul, nu a făcut acest lucru, informând ministerul că lucrurile merg bine, pe când ele mergeau foarte prost.

Adică, o fi cineva corupt, dar legea e lege și este de partea lui, deci nu avem ce-i face!

Cazul Silaghi – „Inginerul” – Iordache este doar cel mai recent. Găsim însă nenumărate exemple de corupție instituționalizată, în toate sectoarele domeniului public, de la achizițiile pentru apărarea națională și până la manualele școlare, cel mai notoriu fiind totuși cel al revenirii domnului Băsescu Traian în funcția prezidențială, caz în care a contat „legea” și nu realitatea. Numai că „legea” era făcută să corupă orice realitate potrivnică aranjamentelor favorabile domnului Băsescu. La fel cum și Curtea Constituțională, care a „interpretat” acea „lege”, este populată cu indivizi corupți, dar legal numiți acolo, care se conduc după un cod și o procedură ce îi instituționalizează, protejându-i astfel de oprobiul public.

Dacă vă întrebați ce este de făcut, răspunsul este evident. Combaterea corupției instituționalizate nu este atât o treabă de procuratură, de „Denea”, mai ales că și asupra lor planează suficient de grele bănuieli de corupție, ci este o treabă de re-instituționalizare a domeniului public.

Ar trebui să se studieze, independent și cu știință, ce legi sunt dedicate instituționalizării corupției, precum și ce „portiție” au fost incluse în celelalte legi, astfel încât corupții și corupătorii să poată dormi liniștiți, cu capul pe perna cu bani publici, obținuți fără griji, dar cu procedură legală. Și ar trebui schimbate și amendate acele legi, ca să îi trezească și chiar să îi alunge pe corupți și corupători. Bineînțeles, cine să facă acest lucru, dacă nu reprezentanții păgubiților de actele de corupție, adică ai cetățenilor, în Parlamentul României?

Numai că, ați auzit dumneavoastră de vreun candidat la alegerile de peste o săptămână care să șoptească măcar cuvântul „corupție” în campania electorală, ca să nu mai vorbesc de vreo promisiune, ori de vreun program de combatere a ei? Eu unul nu am auzit despre un asemenea candidat.

Răul cel mic la vot

Până la această dată, s-a clarificat că această campanie electorală nu este despre reprezentarea în Parlament a cetățeanului român, cu dorințele, năzuințele, opiniile și viziunea sa despre România, ci despre domnul Băsescu Traian, președintele suspendat și revenit la „masa verde”. Asta pentru că existența domniei sale în scaunul violet de la Cotroceni este sursa principală de coeziune a Uniunii Social Liberale, formată din trei partide și jumătate. Altfel, acestea ar fi fost separate, cu șanse practic nule ale fiecăruia dintre ele de a obține majoritatea în alegerile generale. Ori, fără majoritate, revine domnului Băsescu „dreptul” constituțional de a numi premierul, adică, de a forma Guvernul. Așa cum a făcut-o cu cele multe guverne Boc și Guvernul Ungureanu. Ba, la rigoare, chiar și cu Guvernul Ponta.

S-a mai clarificat că aceiași campanie electorală nu este despre să fie aleși în Parlament oamenii cei mai onești, motivați, loiali și hotărâți să facă bine, ci despre re-împărțirea puterii politice între aceiași vechi tovarăși de partide, unii mutați în altă barcă, iar alții vopsiți și re-vopsiți, ori chiar re-evaluați. Ca partide, cu toate au fost la guvernare, în ultimii opt ani, în regimul Băsescu, în diferite alianțe și coaliții de guvernare.

Apar și ceva nume noi, pe listele de partid, pentru că despre independenți nu putem vorbi, că nu ne lasă legea scrisă de aleșii ajunși acum, din nou, candidați. Nu ne este însă clar dacă aceste nume noi vor avea sau nu un glas în Parlament, conform propriei conștiințe și mandatului primit de la votanți, sau adevărata lor calitate este să ia cât mai multe voturi la alegeri, care să poată fi apoi redistribuite, conform formulei idioate de „repartizare” a voturilor uninominale în voturi de partid. În acest ultim caz nici nu ar trebui să ne intereseze dacă ei ajung în Parlament și ce vor face acolo.

Veți spune că partidul domnului Dan Diaconescu Direct nu a fost la guvernare. Dar, acesta chiar este partid? vă întreb eu. Și, apoi, cine i-ar vota pe DDD-iști? Ce om normal ar vota un candidat care s-a pus în subordinea altui candidat? Adică, omul pe care ar trebui să îl aleg îmi va fi loial mie, sau domnului Dan Diaconescu? Evident că domnului Dan Diaconescu! Iar acest domn Dan Diaconescu, de ce mi-ar fi, el măcar, loial mie? În cel mai favorabil caz, le va fi loial celor care l-au votat pe domnia sa și nu mie, cetățean român dintr-o cu totul altă circumscripție electorală decât cea în care a fost votat. Iar într-un caz mai puțin favorabil, își va fi loial doar sieși, cum este, de altfel, natural să fie. Că doar de aia și-a făcut domnia sa partid cu nume propriu și nu invers, cum ar fi să se pună pe sine în slujba unui partid.

Veți mai spune că, dacă punem problema așa, că unii sunt răi și alții și mai răi, atunci nu am mai avea cu cine să votăm și nu ar mai avea rost să mergem la vot.

Eu nu pot să vă îndemn sau să vă descurajez să faceți ce vreți dumneavoastră să faceți cu votul dumneavoastră. Eu doar arăt pe ce se duce acest vot. Sau, nu se duce, dacă nu votați.

Chestia asta cu mersul al vot doar pentru că este un „drept constituțional” este exact la fel cu statul la coadă și cumpăratul a ceea ce nu ne trebuie, doar pentru că este la reduceri, ori pentru că este o ocazie. După care, constatăm că ne-am umplut casa și cămara cu lucruri inutile. În general, ne purtăm așa cu banul fără valoare. Iar banul fără valoare este, de cele mai multe ori, un ban nemuncit.

Dacă suntem cinstiți cu noi înșine, atunci vom recunoaște că banii aruncați pe lucruri fără valoare, sau cu o valoare modestă ori incertă au fost bani veniți în plus, cum ar fi o primă sau un bon valoric. Nu la fel ne-am fi purtat cu banul din salariu sau din pensie, pe care abia așteptăm să îl încasăm pentru nevoile adevărate și presante ale vieții de zi cu zi.

Mai demult, noi, românii, am simțit cum și banul muncit își pierde valoarea. Mai ales în perioada inflației galopante, când prețurile explodau de la o săptămâna la alta, cumpăratul lucrurilor intutile părea o soluție alternativă la pierderea completă a avuției bănești de care dispuneam. Au fost și oameni care, așteptând prea mult, cu banii de mașină, puși la CEC înainte de 1989, și-au cumpărat un frigider, vreo doi ani mai târziu.

La fel cum, putem recunoaște că, pentru cine a cunoscut valoarea adevărată a banului, a fost simplu să îl cheltuiască întotdeauna cu cap și pe lucruri folositoare, ba chiar aducătoare de valoare suplimentară față de prețul lor de achiziție. Iar banul cheltuit cu cap a fost întotdeauna un ban muncit și nu căpătat.

La fel este și cu votul. Dreptul de vot primit „pe de-a moaca”, fără să muncim, să transpirăm, să ne zbatem pentru el, este foarte ușor de cheltuit, de aruncat pe aleși fără valoare și fără să ne fie de vreun folos. Pentru că, zicem noi, dacă nu îi votăm chiar și pe ăștia, așa ticăloși, nesimțiți, neloiali și iresponsabili, ca să nu mai vorbim de hoți, trădători și infractori, ori de idioți și netoți, cum sunt, pierdem dreptul de vot cu totul, pentru următorii patru ani.

Așa că eu nu îndemn nici la vot, nici la ne-vot. Eu îndemn la prețuirea corectă, rațională și realistă a votului fiecăruia, înainte de a fi dat. Pentru că, dacă fiecare face acest exercițiu, va ști cine merită și cine nu să primească votul său. Și va mai ști și ce să facă cu acel vot, dacă nimeni nu este demn de el. Inclusiv să aleagă sau nu răul cel mic, dintre toate ofertele eminamente rele, din campania electorală. 

Noapte de weekend cu întrebări

Credeți voi că celor ce nu le-a păsat că le-a murit satul în care s-au născut ei și neamul lor din moși strămoși, de a rămas numai așezarea veche, ca un uriaș morman de case goale, celor ce nu le-a păsat că le moare orașul sub pietre puse încă și încă odată pe același drum, orașul cu garduri între nimic și nimic, și cu gunoiul băgat sub colțul blocului, celor ce nu le-a păsat că nu mai sunt păduri și ape pe la noi, ori că nu mai sunt oameni destoinici și copii deștepți pe acasă, credeți voi că tuturor acestora le pasă ori le-ar păsa vreodată de Țara asta, România? 

Dacă nu credeți asta, atunci de ce le dați  lor România pe mână, de fiecare dată când vă roagă?

Vă închipuiți oare voi că este de ajuns să le spuneți nepăsătorilor de Țară ca, de acum înainte, să le pese? De ce ar face-o? Și pentru ce? Ce aveți voi să le dați în schimb, pentru această păsare, iar ei să nu aibă deja? 

Sau nu vă pasă nici vouă de Țară, dar vă este prea lene să recunoașteți?

Coada de topor

Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia coadă de topor înseamnă un trădător, un membru al unei colectivități care se pune în slujba inamicului, ce distruge pe rând pe ceilalți membri ai acelei colectivități, cu ajutorul său.

Mai puținii dintre noi știu că această expresie este substanța unei fabule de Esop, de acum 2600 de ani, iar și mai puținii dintre noi știu că, la Esop, ideea nu era de trădare din partea copacului ce s-a transformat în coadă de topor, ci de ticăloșie din partea bătrânilor conducători ai pădurii, care au acceptat cu bucurie să sacrifice frasinul, ca pe un membru neimportant și debarasabil al pădurii, pentru a-i face pe plac pădurarului, ce avea lama toporului, dar nu putea face nimic cu ea fără coadă. Mai mult, pădurarul nici măcar nu i-a păcălit pe capii pădurii, ori nici măcar nu i-a corupt, ci doar le-a cerut frumos să îi dea și lui un lemn viu, că pădurea avea oricum destule.

Într-un spirit vindicativ de tip balcanic, Esop îl arată pe pădurar cum începe să taie, mai întâi, vechii și falnicii copaci, adică tocmai pe cei ce hotărâseră soarta frasinului.

Iar morala fabulei arată că, pentru a face pe plac unui străin, nu este bine să îți îndepărtezi sau să îți sacrifici niciun membru al poporului, indiferent cât de neimportant sau mărunt este el, pentru că acel conațional îți poate face mult mai mult rău decât ar fi putut străinul, fără ajutorul lui.

Așa că, luând în seamă atât accepțiunea generală a expresiei coadă de topor, cât și originea culturală antică a ei, se naște o dilemă. Trebuie să blamăm frasinul pentru că s-a transformat în coadă de topor, sau să blamăm capii pădurii pentru că au dat de bună voie frasinul pe mâna pădurarului pentru a-l face coadă de topor?

Zori

În Ion s-au strecurat

bulgări din pământul

pe care se lungise.

I-au năvălit în trahee

în plămâni și în inimă

și au încolțit a grâu.

În Ion crește grâul.

Fiecare spic își împodobește tâmpla

cu maci.

Un vânt cald leagănă grâul a foșnet

și Ion a intrat în oraș

unde s-a oprit un moment să se-asculte.

Hari Bucur Marcu: Zori

Tropotind grăbiți pe lângă el

trecătorii străini de sine

au primit pe nesimțite

câte un strop din soarele răsărit

din pământul nemărginit al sufletului

lui Ion.

Urbană

Sunt oameni

care strâng în ei vise

și când vor să le dea drumul

se urcă pe fruntea turlei cu râs de porumbei

din marea piață a orașului vechi

să regleze limbile orologiului

pentru o nouă eră.

Sunt oameni

care se strâng în ei

până când piatră rece devine totul

ei, la ocazie, iau scara sprijinită

de secolele înaltei turle

și se furișează cu ea în spate

să își pună pe casă țiglă nouă.

Oamenii de pe fruntea turlei

rămași fără scară sub ei

au mereu la îndemână

o pereche de aripi

cu care sapă fântâni în piața mare

în fața turlei și-n orașul vechi

din care țâșnește câte un vis neterminat.

Specialistul

Tocmai când credeam că le-am auzit pe toate de la domnul Băsescu Traian, de la mărturii despre cât de bețiv sau de curvar a fost sau încă mai este, până la înțelesuri originale, de copil prost, ale unor realități, cum sunt securitatea nucleară sau politica monetară, trecând, desigur, printr-un noian de minciuni și răzgândiri, vineri, 16 noiembrie 2012, am avut parte de o lecție băsistă privind arta negocierii. „E cea mai mare greșeală pentru un stat să facă anticipat declarații de poziție, pentru că se duce dezarmat. Poți să prezinți ce se va discuta, care sunt subiectele, asta o fac toți liderii. Dar a te duce în pielea goală e o naivitate. Probabil mergea în Caer, dar nu în Uniunea Europeană”, ne-a lecturat domnia sa.

Deși domnul Băsescu este vulgar prin definiție, nu credem că expresia în pielea goală trebuie luată literalmente, ci doar ca pe o metaforă semnificând că un negociator fără haine este unul fără mâneci și, deci, nu ar avea unde să ascundă o carte câștigătoare, cum ar fi asul din mânecă. Pentru că domnul Băsescu nu își imaginează că cineva ar putea să câștige și altfel decât trișând.

Teza domniei sale privind obligativitatea păstrării secretului intențiilor unui stat înainte de o rundă de negocieri cu alte state de același calibru este, bineînțeles, complet eronată, dacă este vorba de o colectivitate de state democratice, care există exclusiv pentru binele și bunăstarea populației fiecăruia. Din contră, adevărata tărie a unei poziții naționale constă în argumentul că poporul respectiv asta vrea. Și, într-o democrație, cu poporul nu te pui contra. Dar domnul Băsescu nu poate să recunoască o asemenea situație, chiar dacă ar ajunge să bată cu mintea până acolo, pentru că domnia sa este exact pe dos, tăria argumentelor domniei sale venind tocmai din opoziția fermă la voința poporului român.

Un alt capitol al aceleiași lecții privind arta negocierii s-a referit la specialiști. „Nu e nevoie să mergi cu politici acolo, partea politică vă asigur că sunt capabil să o acopăr, îmi trebuie asistență tehnică de la specialiști, de la oameni care lucrează de ani de zile pe astfel de probleme și-i avem și la misiune, îi avem și în ministere”, a concluzionat domnul Băsescu o intervenție mai lungă privind importanța specialiștilor și inutilitatea demnitarilor politici de rang ministru într-o negociere la nivelul Uniunii Europene.

Sunt nevoit să spun, imediat după ce am transcris spusele băsiste așa cum le-am luat din pagina oficială a Președinției, că domnul președinte suspendat și revenit greșește fundamental, fie intenționat, fie din prostie sau incultură. Spre deosebire de ce zice domnul Băsescu că nu este nevoie de politici, toate statele responsabile au politici privind problemele europene. Și nu orice fel de politici, ci unele pe termen lung. Aceste politici sunt elaborate acasă, pe îndelete și în profunzime, sunt validate de popor sau, cel puțin, de reprezentanții acestuia și constituie fundamentul pentru mandatul de negocieri.

La o extremitate, tot o politică agreată acasă și validată de popor și reprezentanții lui este chiar și totala supunere a nației, fără cârtire, la deciziile altora, din afară. Doar că este o politică proastă și păbuboasă pentru poporul respectiv. La cealaltă extremitate sunt politicile naționaliste, care pun poporul, cu interesele și năzuințele sale, înaintea obiectivelor europene, acestea din urmă fiind însușite doar în măsura în care reflectă acele interese și năzuințe. Între aceste două extreme, găsim tot felul de politici, mai bune sau mai slabe, în funcție de cât de articulat este sistemul de stat în interiorul căruia se coc asemenea politici și de cât de coerent este poporul în a exprima ceea ce vrea.

Din păcate, domnul Băsescu a încercat vineri să ne învețe o lecție a dictatului, a bunului plac, a lui „lasă, că știu eu mai bine”. Și mai din păcate, domnia sa nu numai că ne-a ținut nouă această lecție, dar a aplicat-o și o aplică, ori de câte ori „reprezintă” România, mai ales în Uniunea Europeană.

Aceste observații critice la spusele Băsescului nu sunt menite să umbrească adevărata valoare a intervenției publice ce le conțin. Iar această valoare constă în recunoașterea, în sfârșit, a importanței specialistului în luarea deciziilor la nivel de stat.

Ultima dată când s-a mai pomenit de specialiști a fost acum cinsprezece ani, când Guvernul CDR a ajuns să guverneze în urma unei campanii electorale în care s-a lăudat cu 15.000 de specialiști pe care i-ar fi pregătit să ia în primire statul și să îl guverneze exemplar. Cum lauda respectivă nu a fost niciodată onorată, atât cei din CDR, cât și ceilalți au abandonat subiectul specialistului, până vineri, 16 noiembrie 2012.

Domnul Băsescu are o imagine clară cum este cu specialiștii, deși nu i-a văzut niciodată în realitate. „Mie îmi trebuie cineva care, în cursul negocierilor, îmi trebuie o echipă pe care în 2006 n-am avut-o, din lipsă de experiență, îmi trebuie o echipă care să fie în afara sălii, în spațiile rezervate României și când discutăm de acele ajustări de 0,01, de 0,03, de, știu eu, să îmi poată spună repede care sunt efectele în bugetul de stat al României. Știți, îmi trebuie o echipă de oameni cu laptop și cu bună cunoaștere și înțelegere a ceea ce le cer”, își dezvăluie acesta viziunea sa idilică despre specialiști. Dacă, în citatul acesta, nu ați înțeles exact ce a vrut să zică domnul Băsescu, vina nu îmi aparține. Asta este transcrierea oficială a vorbelor sale. Probabil că cei de la comunicarea publică a Președinției au aplicat, în cele din urmă, principiul corect așa vorbim, așa scriem...

I-aș putea spune domnului Băsescu că, cu zece ani înainte de a dobândi domnia sa experiența că specialiștii ar fi buni, adică în 1996, lucram de la Bruxelles o decizie națională într-o situație ipotetică, în cadrul unui exercițiu NATO de gestionare a unei crize, fără să avem o cameră alăturată plină de specialiști. Asta pentru că noi, ocupanții locului României la masă, aveam legătura în Țară cu oricine ar fi putut fundamenta o decizie, precum și cu oricine ar fi putut lua o decizie pe baza acelei fundamentări de implicare a României în rezolvarea situației create. Adică, nu este nevoie să iei cârdul de specialiști cu laptopurile după tine, pe unde te duce drumul negocierilor, pentru că suntem în secolul 21 și avem comunicații video și audio care bat în toată lumea. Important este să știi pe cine să suni. Și mai important este să știi cum funcționează sistemul cu specialiști și să îl folosești cum trebuie. Dar, pe atunci, domnia sa nu avea timp de învățat chestii din ăstea prin exerciții, că avea altceva de făcut, ca demnitar al statului român. Cum nu a învățat nimic nici mai târziu.

Cât despre ajustări de 0,01 și impactul lor bugetar, încă din 2005 pregăteam specialiști din alte țări în folosirea instrumentelor de modelare instantanee a diferitelor alternative de decizie, pentru a putea vedea impactul acelor decizii în zona bugetară și nu numai. Numai că, în mod firesc, toate acele variante trebuiau anticipate și evaluate înaine de plimbarea la Bruxelles pentru negocieri, astfel încât negociatorul și decidentul național puteau ști exact care alternativă îi este favorabilă României și care nu, iar acestea se reflectau și în mandat. Este drept că nu am participat la formarea specialiștilor români și nu știu ce instrumente au aceștia la dispoziție. Este evident că nici domnul Băsescu nu știe, dar presupune. Ceea ce înseamnă că, de opt ani încoace, domnia sa nu a lucrat cu specialiști, chiar dacă a avut și are câțiva în subordine nemjolocită.

Acesta nu este un secret, faptul că specialiștii nu sunt angajați în munca șefului. Nu numai domnul Băsescu Traian, dar și ceilalți „conducători” au fost și sunt foarte reținuți în exploatarea cunoașterii și științei specialiștilor. Și asta nu pentru că le-ar fi fost teamă că s-ar fi arătat mai proști decât specialiștii, pentru că, deja, toată lumea știe că ei chiar așa sunt, de fapt. Ci pentru că folosirea reală a specialistului înseamnă că nu mai poți lua orice decizie îți trece prin cap, sau decizii cu rațiuni și obiective secrete ori conspirative, ci doar acele decizii fundamentate rațional, transparent și cu impactul anticipat. Dar cine, în România, ar vrea să fie un astfel de decident, care să nu facă numai ceea ce vrea, ci doar ceea ce este cel mai bine pentru Țară, pentru instituție sau pentru cine muncește el sau ea?!

Mă întreb însă unde sunt acești specialiști în spațiul public? De ce tac ei și nu ne explică nouă unele situații controversate, cum sunt cele cu lovitura de stat, cu „imaginea României în Europa”, cu parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite ale Americii, cu moneda euro, cu criza și altele, pe care propaganda de partid de toate vopselele politice, precum și cea de stat le tot trâmbițează prin mijloacele de propagandă în masă, în funcție de interese și de obiectivele de prostire a poporului?

Conspect la cuvântarea din 12 noiembrie

Pentru cei ce au trăit înainte de schimbarea de regim politic din decembrie 1989, titlul acestui articol este, evident, unul ironic, pentru că sugerează cuvântările tovarășului Nicolae Ceaușescu la diferite date și cu diferite ocazii. Pentru cei mai recenți, ar trebui să explicăm faptul că acele cuvântări țineau loc de politică de partid și de stat, și conțineau informații esențiale despre mersul lucrurilor în România socialisto-comunistă. De aceea, ele erau băgate în seamă de multă lume, dar și băgate pe gâtul tuturor de propaganda de partid comunistă. Propagandă ce includea și presa scrisă și audio-vizuală.

Ironia voluntară constă în faptul că m-am referit ca la o „cuvântare” la „declarația de presă” a domnului Băsescu Traian, susținută luni, 12 noiembrie a.c., la Palatul Cotroceni. Pe vremea lui Ceaușescu, toate discursurile, declarațiile, ori alte intervenții publice de orice fel erau numite „cuvântări”. Asta, probabil, pentru a sublinia, în spirit clasicist, că șeful suprem a vorbit! A cuvântat! Ceea ce arăta nivelul rarefiat de serenitate al gestului vârfului piramidei de a comunica în jos, spre bază.

Și domnul Băsescu a cuvântat, la mijlocul lui noiembrie, cam în aceiași manieră ca Ceaușescu. Adică, s-a îndurat să spună ce are în minte și supușilor, după luni de tăcere disprețuitoare, dar semnificativă.

La care, toată presa, chiar și cea ce refuză eticheta de presă de propagandă, s-a repezit să conspecteze spusele Băsescului. Mulți s-au mirat că domnul Băsescu a rămas ancorat la subiectele lunii iulie, legate de suspendarea domniei sale, de referendumul de demitere a aceleiași domnii, precum și de „lovitura de stat” (stat de drept, desigur) și de iminența războiului civil. Dar toți au luat de bună observația introductivă din cuvântare, cum că „nu este treaba (domnului Băsescu) bătălia politică”.

Pe când, tocmai despre „bătălia politică”, numită și campanie electorală, este vorba. Vineri, 9 noiembrie 2012 s-a lansat campania electorală pentru alegerile generale, iar luni, 12 noiembrie același an, domnul Băsescu se introduce personal și direct în această campanie, zicând că nu o face. Dar intervenția domniei sale era atât așteptată, cât și explicabilă. În absența oricăror dezbateri privind programele politice ale celor implicați în campanie, în absența oricăror liste de probleme cu adevărat importante și de soluții de guvernare pentru rezolvarea lor, precum și în absența oricăror argumente raționale de alegere a candidaților la fotoliile parlamentare, doar pro- sau anti-băsismul rămâne să constituie motivul unic și suprem de formare a noii majorități în Parlamentul României.

Desigur, mulți analiști ar zice că domnul Băsescu face mai mult rău decât bine să se bage în campania electorală, pentru că ar putea îndepărta de partidul domniei sale acel electorat ce i-ar mai vota tocmai pentru că și-au schimbat denumirea și vopseaua politică, ori pentru că și-au schimbat între ei colegiile uninominale în care candidează. Numai că domnul Băsescu nu se bagă în această campanie ca un propagandist ordinar, agitând o pancardă pe care scrie garantat Băsescu și spunând votați-l pe Cutare! Domnia sa face ceva mai substanțial. Ține o cuvântare și explică că subiectul Băsescu este unul de bine. Că a „ține” cu Băsescu este un gest atât patriotic cât și progresist, în sensul că domnul acesta face exclusiv bine României și este unica garanție a progresului Țării.

Problema minoră cu declarația de presă din 12 noiembrie este aceiași ca și cu orice altă intervenție publică a domnului Băsescu Traian. Domnia sa vorbește întotdeauna liber. Nu știm motivele acestui comportament. Sunt oameni ce au dificultăți să citească un text în fața altora. Cum sunt și oameni care, pur și simplu, nu pot să citească. La fel cum sunt și oameni ce cred că a vorbi liber este mai convingător și mai impozant decât dacă ai citi un text, deși adevărații și marii oratori au lăsat întotdeauna să se vadă că și-au pregătit discursul. Deci, este posibil ca domnul Băsescu să facă parte din una sau mai multe dintre aceste categorii. Așa cum este posibil ca domnia sa să vorbească liber din lene și lipsă de considerație pentru auditoriu. În tot cazul, indiferent de motiv, vorbitul liber la domnul Băsescu este o problemă în sine.

Cuvântând astfel, domnul Băsescu ajunge să vorbească în perle. Să ajungi în fața procurorilor „este o șansă, nu o neșansă”, explică domnia sa cu convingere, deoarece, „pentru oamenii cinstiți prezența în fața procurorului este șansa de dezvinovățire, nu este o acuzație”. Și ne mai și spune cum a dobândit domnia sa această convingere: pentru că este „un om care a fost destul de des în fața procurorilor”!

Întregul pasaj îi face un deserviciu imens domnului Băsescu. În primul rând, introduce o fractură logică cu omul cinstit ce are „șansa democratică” să se dezvinovățească în fața procurorului, ceea ce este o idioțenie, în sensul că, într-o democrație, dacă ești cinstit, nu ar trebui să fii acuzat pe nedrept, deci nu ar trebui să ai de ce să ajungi să te dezvinovățești. În același timp, domnul Băsescu promovează și reconfirmă teza eronată că procurorii ar „face dreptate”, ar administra un act de justiție, ar stabili cine este vinovat sau nu, în condițiile în care acestea sunt atributele exclusive ale curților de justiție, adică ale judecătorilor. Apoi, pasajul evocă lungul șir de infracțiuni grave de care a fost ori este posibil să fie acuzat domnul Băsescu Traian și de care nu este anchetat și condamnat tocmai pentru că domnia sa se ține cu dinții și alte părți anatomice de scaunul prezidențial, ce, sub oblăduirea domnului Morar de la Procuratură, îi oferă o imunitate interpretabilă. Mai mult, același pasaj evocă aranjamentele de culise prin care acest președinte, personal, și-a folosit funcția pentru a deveni un fel de patron sau de naș al procurorilor, cărora le-a dat indicații pe cine să ancheteze, chiar și atunci când a fost suspendat, din fața garajului de campanie.

Dar nu cred că domnul Băsescu se îngrijorează de asemenea deservicii de imagine, pentru că cei ce le sesizează sunt cei ce, oricum, nu pot fi păcăliți încă și încă odată că domnul Băsescu Traian ar fi benefic pentru România și că nici nu am putea exista, ca „stat de drept”, fără ca domnia sa să stea cocoțat în scaunul prezidențial românesc de la Palatul Cotroceni.

Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro

Dezacordul cu Femeiul

Cu fire ieșindu-i din urechi, înghesuit pe o jumătate de ecran, sub explicația scrisă „Dezbatere electorală”, domnul Victor Ponta, primul-ministru, a povestit, la televizor, cum s-a întâlnit domnia sa cu reprezentanții Fondului Monetar Internațional (FMI) și ai Băncii Mondiale, pe tema pensiilor militarilor. „L-am luat și pe domnul ministru Dobrițoiu cu mine”, a zis domnul Ponta, în ideea că existența unui martor îi dă mai multă credibilitate în relatare. Deci, cu credibilitate, am aflat de la premier că Femeiul ar fi zis: „Nu suntem de acord să se redeschidă problema pensiilor”.

Din păcate, de la domnul Ponta nu am aflat ce înseamnă redeschiderea problemei pensiilor. Alte surse, mai puțin notorii și cu alt fel de credibilitate, au povestit mai pe larg ce au zis cei de la FMI la acea întâlnire. Cică ar fi zis că, dacă este să se revină la cuantumul pensiilor avute înainte de „recalculare”, pentru cei cărora le-a fost diminuată pensia, atunci ar trebui să le micșoreze la loc pensiile și celor ce le-au fost mărite la aceiași „recalculare”, ceea ce nu este bine și nu este frumos, pentru că ce e dat e bun dat.

Este puțin probabil ca Femeiul să fi zis așa ceva, deoarece respectivii reprezentanți au reușit să vină de la ei de-acasă și până în România prin propriile forțe. Adică, nu s-au dovedit chiar atât de imbecili încât să nu fi nimerit aeroportul, poarta de îmbarcare, cea de debarcare și ușa de ieșire din aeroport. Pentru că tare imbecil trebuie să fii să explici că unora nu poți să le dai înapoi ce le-ai luat pentru că nu poți să le iei altora ce le-ai dat! Dacă, totuși, chiar așa a zis Femeiul, atunci ar fi vrut să zică că nu poți să le dai celor ce FMI le-a luat din ceea ce primiseră până atunci de la statul român, pentru că ar însemna să le iei celor ce FMI le-a dat de atunci încolo. Și mai este puțin probabil să fi zis Femeiul așa ceva, pentru că, la întâlnirea precedentă cu ministrul apărării naționale Dobrițoiu, înainte de cea cu președintele suspendat și revenit Băsescu, același FMI ar fi zis că nu se bagă în chestii din ăstea, ei fiind ocupați cu probleme „macroeconomice”.

Nu cred că are rost să mergem mai departe cu speculațiile ce or fi vrut să zică unii și alții pe această temă. Putem însă face unele prognoze.

În privința revenirii la cuantumul pensiei militare de stat avută de circa 30.000 de militari din Armată, Interne și serviciile de informații, care s-au trezit cu pensii de asigurări sociale mult mai mici, prognoza cea mai probabilă este că ei vor rămâne cu pensiile așa mici cum sunt acum, cel puțin atâta timp cât domnul Ponta va fi premier. În interviul televizat menționat la început, domnul Ponta a spus clar și răspicat că nu vrea să dea acești bani, nu pentru că nu i-ar avea acum, ci pentru că nu știe de unde să îi ia la anul și la mulți ani. Deocamdată, îl așteaptă pe „ministrul apărării să vină cu calculele”. Această declarație ne face să bănuim că s-a stabilit deja că impactul electoral al nerevenirii la cuantumul anterior recalculării este nesemnificativ pentru alianța politică guvernamentală și, ca urmare, nu se vor lua niciun fel de „măsuri” reparatorii până la alegeri. Iar, după alegeri, ce interes ori ce stimulent ar mai avea domnul Ponta pentru a „găsi” banii necesari pentru a li se repara oamenilor acestora și familiilor lor nedreptatea financiară de care suferă de aproape un an?!

În privința revenirii la pensiile ocupaționale, inclusiv la cele militare de stat, conform relatării domnului premier, este clar că Femeiul nu este de acord. Rămâne acum să vedem dacă Guvernul României va fi în acord cu FMI sau va avea o opinie separată, după alegeri, desigur. Prognoza cea mai probabilă este că, atâta vreme cât FMI va valida politica bugetară românească, nici nu se va putea pune problema unei noi legi cu aceste pensii. În primul rând, pentru că motivele pentru care ar fi nevoie de o astfel de lege și de astfel de pensii nu sunt financiare, ci strategice. Ele nu țin de finanțarea politicii guvernului, ci de securitatea națională, care transcende politicile guvernamentale de partid. Ori, această securitate este cu totul în afara competențelor FMI. Deci, din punct de vedere operațional, nu se poate purta un dialog rațional pe această temă cu reprezentanții FMI. Iar, în lipsa dialogului, cel mai probabil că FMI nu va fi de acord cu nimic din ceea ce nu înțelege. Dacă ar fi înțeles ceva, atunci Femeiul ar fi trebuit să vadă de ce bugetul actual al Apărării Țării este la mai puțin de jumătate din necesarul pentru a realiza această apărare, pe timp de pace. Dar nu a văzut nimic.

Cât despre prognoza ca pensiile militarilor să fie integrate, pe de o parte, într-o viziune strategică de reconfigurare a sistemului național de apărare, conform Constituției și legilor relevante, iar, pe de altă parte, într-o politică națională pe termen lung privind sistemul public de pensii de toate felurile, aceasta este egală cu evenimentul practic imposibil. Numai că, aici, Femeiul nu are nicio importanță. Imposibilitatea elaborării și implementării unei astfel de viziuni strategice și a unei astfel de politici naționale zace exclusiv în fibra constructivă a politicienilor români, indiferent de funcție și de vopseaua politică.

Panorama uninominalilor

Astăzi, domnul Oprea Gabriel, uninominal în Colegiul 3, Senat, Sectorul 2, București:

Presa de scandal

Cândva, nu se știe exact când, la Iași, un spectator s-a urcat pe scenă, în timpul unui spectacol de teatru și a cerut altor spectatori să părăsească sala, pentru că piesa jucată se dovedea nepotrivită pentru ei. S-a aflat ulterior că spectatorul de pe scenă era profesor la un liceu din localitate, iar ceilalți, care au trebuit să plece, erau elevii săi.

Aceasta a fost toată știrea. Numai că o gazetă națională ce încă mai apare pe hârtie s-a hotărât să facă din această știre un articol și l-a pus pe un domn ce semnează cu diminutiv să îl scrie. Cum domnul respectiv nu avea nici ideile și nici cuvintele la el, articolul a fost o relatare lungă și dezlânată a ceea ce a spus unul dintre actorii din piesa cu întâmplarea.

Așa am aflat și noi cum gândește un actoraș de provincie, ajuns să fie distribuit în piese în care limbajul este licențios. Adică, omul iese la rampă cu gura plină de fecale și organe genitale și, în mintea lui, face artă.

Iar de gândit, gândește cam așa: "Este ilegal ceea ce a făcut profesorul. Cred că el nici nu şi-a dat seama cât de grav este ceea ce face. Probabil se credea la o serbare de şcoală, însă ceilalţi spectatori plătiseră bilet. Ori el a creat o pauză care nu era prevăzută. Noi, actorii am putea face şi plângere la Poliţie pe numele lui...”

Deci, nici până la data reportajului, actorașul citat nu a aflat cum este cu teatrul. El crede că teatrul este un fel de Regim Băsescu, în care celui ce nu-i place de altul i se permite să îl dea pe respectivul pe mâna poliției sau procuraturii!

Când colo, teatrul este o întâmplare în care atât actorii, susținuți de personalul artistic și tehnic, cât și spectatorii INTERACȚIONEAZĂ într-un act artistic. Adică, fiecare spectator este parte a spectacolului și se poate manifesta cum crede de cuviință. De aceea se permit râsete, aplauze, huiduieli, înjurături și așa mai departe, în timpul reprezentației. Iar actorii, precum și ceilalți spectatori, de aceea sunt acolo, ca să ia notă de acestea. Inculsiv de îndemnul de a ieși din sală, lansat de un spectator altora, cu care venise împreună.

Depinde de arta teatrală manifestată de artiști ca reacțiile publicului spectator să fie favorabile și chiar apreciative. În oglindă, depinde de proasta calitate a spectacolului manifestarea unor reacții ostile sau critice. În niciuna dintre alternative, spectatorul nu este de capul lui. Adică, el nu vine de acasă să „strice” actul teatral, ci doar reacționează la acesta.

Articolul rezultat în urma acestei întâmplări și al delirului verbal al actorașului frustrat, ce i-a urmat întâmplării, este foarte simptomatic pentru România, mai ales pentru sistemul de comuncare publică.

Foarte prost redactat, articolul ne spune doar o parte a întâmplării, iar apoi o lungește la nesfârșit cu comentariile exclusiv ale unuia dintre părtașii la respectiva întâmplare. Lucrul acesta pare deliberat, pentru că nimeni nu a vrut să avem de-a face cu o simplă relatare a faptelor. Nici cu o dezbatere despre valorile de limbaj pe care le promovează sau le apără un profesor de liceu în orice situație, inclusiv în timpul unui spectacol de teatru. Nici măcar cu o discuție despre cultura românească promovată sub luminile rampei. În buna tradiție a propagandei, articolul nu este altceva decât un act moralizator, în sensul că ar trebui să învățăm un singur lucru din el.

Și anume, că nu este bine să întrerupem un spectacol de teatru, pentru că este ilegal acest lucru și ne paște pușcăria.

Puterea militară la români

Duminică, 4 noiembrie 2012, Ministerul Apărării Naționale a emis un comunicat prin care suntem informați că, în urma analizei ordonate de ministru, „s-a dispus revocarea ordinelor de avansare sau de acordare a gradelor în rezervă pentru cazurile din anii 2011 și 2012, în care nu au fost înteplinite condițiile prevăzute de lege”. Este vorba despre 442 de acordări de grade militare unor inși care nu aveau nimic de-a face cu milităria, precum și de 393 de avansări nemeritate în grad a unor gradați mai mici.

Am aflat, deci, că domnul ministru a emis un ordin pentru a se analiza cazurile, dar nu știm cine a „dispus” revocarea ordinelor de avansare sau acordare a gradelor ilegale, adică nemeritate. Cum nu știm nici ce s-a întâmplat cu cei ce au „lucrat” respectivele ordine de avansare și de acordare a gradelor militare, semnate de fostul ministru, domnul Oprea Gabriel, cel cu multe stele pe hainele civile și cu diverse porecle, corespunzătoare diverselor mafii din care a făcut și face parte.

Este ca și cum comunicatul oficial s-ar fi încheiat cu un fel de „ups, am greșit, scuze, am reparat, la revedere!” Ce mare lucru că s-au emis, într-un an și un pic, nu mai puțin de 835 de ordine de avansare în grad și de acordare a unor grade militare unor impostori, prin încălcarea legii de cei ce au redactat, au editat, au „înaintat” și au semnat respectivele ordine?!? Doar nu s-au pierdut bani, că toate ălea erau grade „onorifice”! Țineau doar de prestigiu, nu aveau o „conotație” materială...

Raționament aparent corect, atâta vreme cât probleme Armatei României se discută doar pe coordonate financiare. La rectificarea de acum câteva zile, am aflat că bugetul apărării nici nu ajunge la unu la sută din produsul intern brut (PIB), asta pe când România ar trebui să producă o putere militară echivalentă cu mai mult decât dublul acestei sume. Ne-ar trebui avioane de luptă, dar nu avem bani nici să le împrumutăm. Soldele ar fi trebuit aduse la nivelul celorlalte state membre NATO de mai bine de cinci ani, dar sunt încă la mai puțin de jumătate din cele ale celei mai prost plătite armate aliate. Ca să aibă bani de hrană, haine și muniții, Armata ar trebui să mai vândă din terenuri și clădiri. Deci, sărăcie mare, domnilor!

Iar omul sărac nu se mai gândește la onoare.Cel puțin, nu în zilele noastre și nu în Țara noastră. Au fost însă vremuri când onoarea era totul. Vasile Alecsandri a scris despre dorobanțul „având sumanul rupt și o cămașă ruptă bucăți pe dedesupt”, cu „opinca spartă” și „căciula desfundată”, care primește onorul regimentului rusesc de gardă, pentru că era posesorul a două ordine, Crucea Sfântul Gheorghe al Rusiei și Steaua României. Numai că onorul nu a fost acordat automat, la vederea tinichelelor, comandantul regimentului întrebându-l, mai înainte, pe român „pentru care fapte” a primit el ordinele acestea. Cam cum ar trebui întrebați toți coloneii lui Oprea Gabi și generalii lui Băsescu Traian. Și nu ar trebui acceptate orice răspunsuri, pentru că am auzit cel puțin un tupeist care a „explicat” telespectatorilor că el chiar merita să fie făcut colonel din nimic, pentru că și-a „servit țara” ca politician!

Totuși, putem asocia o valoare financiară și celor 835 de ordine ilegale. Dacă ne gândim că fiecare dintre ele încorporează o muncă de patru ore/colonel, depusă de cei ce au trebuit să colecteze datele despre individul în cauză, să întocmească documentul, să îl avizeze, să îl „înainteze” și să îl semneze, ajugem la rezultatul că s-au irosit peste 20 luni de muncă de colonel pe această activitate ilegală. Cu alte cuvinte, în cele 15 luni în care au fost emise aceste ordine, ceva mai mult decât echivalentul unui post de colonel a fost plătit de la bugetul sărac al Apărării României să facă exclusiv ilegalități. Și cine știe câte alte ilegalități nu se vor mai fi făcut, intenționat și la ordin, în același timp? Oare câte ale funcții le plătim din banul public nu ca să stea degeaba ofițerii de la „personal” sau din alte direcții ministeriale, ci ca să încalce deliberat legea?

Am mai putea specula că emiterea comunicatului în duminica de dinaintea începerii campaniei electorale pentru alegerile generale, în care domnul ministru candidează pentru Parlament, a fost deliberată, pentru a sublinia intransigența cu care domnul respectiv își exercită funcția executivă, în pofida faptului că este „coleg” cu aliații politici useliști-pesediști ce l-au re-re-recuperat și re-re-reevaluat pe domnul Oprea Gabi, de l-au făcut eligibil în noul Parlament, sub lozincile useliste „Împreună învingem!”,  „Dreptate până la capăt!” și „Fapte NU vorbe!” , din infractor și samsar de ordine ilegale de avansare și de acordare a statutului de militar, cum rezultă din analiza ministerului.

Realitatea este că domnul Corneliu Dobrițoiu, ministrul actual al apărării naționale, nu este încă politician. Desigur, dacă s-a angajat la campania electorală, este de așteptat că vrea să câștige. Asta, chiar dacă această campanie nu este deloc despre Țară, oameni și problemele lor, ci doar despre lupta pentru putere, dusă între aceiași politicieni, pe care i-am învățat pe de rost. Nou venit în branșă, contribuția politică a domniei sale la această campanie este esențială, pentru că aduce „mesajul” că „Armata este cu noi”. Numai că și domnul Oprea G. aduce același mesaj, glăsuit de cei 50 de mii de pensionari cărora le-a crescut pensiile, prin transformarea lor din pensii militare de stat în pensii de asigurări sociale. De aici provine atât impersonalitatea din comunicatul Ministerului Apărării Naționale privind cine a revocat ordinele lui Oprea, cât și eludarea oricăror referiri, în același comunicat, la sancționarea celor vinovați de încălcarea dovedită a legii.

Mai rămâne încă de lămurit dacă Armata României mai reprezintă sau nu o putere a Țării, alta decât suma voturilor militarilor și familiilor acestora. Numai că această lămurire ar trebui să vină din politicile naționale privind apărarea, privind apartenența la NATO și privind angajarea puterii armate a Țării în promovarea intereselor naționale în regiune și în Lume. Ori, în absența acestor politici...

(Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro)

Obama pentru România

În discursul său de la ora anunțării rezultatelor câștigătoare ale alegerilor prezidențiale, din noaptea de marți, 6 noiembrie 2012, domnul Barack Obama, președintele reales al Statelor Unite ale Americii, a explicat de ce România este pe ultimul loc între statele din zona Euro-Atlantică și una dintre cele mai neperformate state din Lume.

De fapt, domnia sa a vorbit exclusiv despre Țara sa, America și despre națiunea americană. Și ne-a spus de ce este această țară și această națiune prima din lume, atât ca dezvoltare economică și socială, cât și ca putere, mai ales armată. Numai că, pe mine m-a dus gândul la Țara noastră, România, auzind vorbele americanului. Așa că, domnul Obama parcă a vorbit pentru românii de aici, din România.

A spus americanul: „Ceea ce fac America excepțională sunt legăturile care îi țin laolaltă pe membrii celei mai diversificate națiuni de pe Pământ, credința că împrtășim același destin, că această țară funcționează numai atunci când noi ne asumăm anumite obligații atât între noi cât și în fața generațiilor viitoare, astfel încât libertatea pentru care atâția americani au luptat și au murit să ne parvină împreună cu responsabilități, precum și cu drepturi, iar între acestea regăsim și dragostea, și mila, și datoria și patriotismul. Asta este ce face (atât de) măreață America!”.

Numai că eu am auzit: Ceea ce fac România să fie rușinea Europei sunt inexistența oricăror legături între membri uneia dintre cele mai omogene națiuni de pe Pământ, lipsa de credință în puterea unirii tuturor românilor, faptul că această țară funcționează numai atunci când noi ne pasăm obligațiile unul altuia și împovărăm cu lipsa noastră de responsabilitate generațiile viitoare, astfel încât libertatea pentru care au luptat și au murit atâția români să însemne doar degrevarea de orice responsabilități și pretenția de a primi numai drepturi, fără a da nimic în schimb, nici dragoste, nici compasiune ori milă, nici îndeplinirea datoriei de cetățean și nici măcar manifestarea patriotismului. De asta este România ultima!

A mai spus americanul: „Sunt plin de speranță în noaptea asta pentru că am văzut cum acest spirit funcționează în America. L-am văzut în acele întreprinderi de familie ale căror proprietari și-ar reduce mai degrabă propriile salarii decât să îi lase fără muncă pe vecinii lor, precum și în acei muncitori care și-ar reduce mai degrabă numărul de ore de muncă decât să își vadă un prieten pierzându-și serviciul. L-am văzut în soldații care s-au reînrolat după ce li se amputase un membru și în acei (membri ai forțelor speciale) Seals care au șarjat pe scări în sus, în întuneric și înconjurați de pericole pentru că știau că au un tovarăș care le acoperă spatele. L-am văzut pe țărmurile din New Jersey și New York , unde leaderi din toate partidele și de la toate nivelurile guvernării au dat la o parte orice diferende ar fi avut între ei pentru a ajuta o comunitate să se reconstruiască din ruinele cauzate de o furtună teribilă.”

Numai că eu iarăși am auzit: Sunt disperat că nu văd acest spirit la lucru în România. La noi, fiecare preferă să se îmbogățească pe seama celui de lângă el, decât să muncească alături de acesta. Proprietarul micii afaceri de familie este interesat numai cum să mă păcălească la preț, cum să îl pună ce altul la lucru pe gratis, ori cum să nu plătească dările la stat. Muncitorii preferă să îi vadă pe toți ceilalți dați afară, întreprinderile lor date la fier vechi, numai lor să le fie bine. Soldații nu mai luptă pentru Țară, ci pentru bani și nu mai este nimeni să le acopere spatele, nici în operații, nici acasă. Am văzut dezastre naturale în care membrii comunităților loviți de furia naturii au fost certați de președintele de Țară și batjocoriți de primul ministru, care a și căutat să îi întărâte pe unii împotriva altora, acolo, în mijlocul dezastrului. Am văzut generali de vârf ai Armatei României cum se uitau cu respect la un alt prim-ministru, mai mititel, cum dă la lopată să dezăpezească o epavă de lux.

Domnul Barack Obama a mai explicat că nu vorbește aici despre optimism orb, despre acel fel de speranță care ignoră magnitudinea sarcinilor ce le stau în față ori obstacolele pe care le întâmpină pe parcurs. „Nu vorbesc despre acel idealism al năzuințelor (deșarte) care ne perimte să stăm pe margine ori să fentăm o luptă. Întotdeauna am crezut că speranța este acel lucru încăpățânat din interiorul nostru care ne face să insistăm, în pofida oricăror dovezi contrare, că ceva mai bun ne așteaptă în viitor, atâta vreme cât noi avem curajul să continuăm să întindem mâna pentru a apuca (acel viitor), să continuăm să muncim, să continuăm să luptăm.”

Din contră, în România domină exact acest idealism al viselor imposibile, care ne face să stăm pe margine, în speranța că alții vor veni să ne facă viața mai bună, fie prin muncă, fie prin luptă. La noi, speranța înseamnă resemnare și conștiința ancestrală că noi tot aici vom fi și peste mii de ani. Numai că vom fi atunci cum suntem și acum, cei mai săraci și mai de jos dintre națiile europene.

„America, eu cred cu tărie că putem clădi pe temelia progresului realizat până acum și putem continua să luptăm pentru noi locuri de muncă și noi oportunități, ori o nouă siguranță pentru clasa de mijloc”, a concluzionat președintele american. „Sunt convins că putem să ne ținem de promisiunea fundamentală, de idea că, dacă ești dispus să muncești din greu, nu contează cine ești sau de unde vii, sau cu ce te asemeni ori unde este dragostea ta. Nu contează dacă ești negru sau alb ori hispanic sau asiatic ori nativ american, sau tânăr ori bătrân, sau bogat ori sărac, în putere sau cu dizabilități, normal sau pe invers. (Ceea ce contează este că) poți să ai succes aici, în America, dacă ești dispus să încerci!”

La care, eu m-am gândit că sunt român, destul de alb, normal și în putere, cu multă experiență, pricepere și cunoaștere, dispus să muncesc din greu și să încerc să fac bine, aici, în România. Numai că nu pot...

 (Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro)

Dragă Fondule

Dragă Fondule Monetar Internațional,

Mă bucur să aud că ești bine și că urmează să vii și pe la noi, prin România. Vestea asta o am de la domnul Victor Ponta, premierul nostru, care le-a spus subordonaților săi din Guvern să se pregătească de vizită cum se cuvine. Ei trebuie acum să cugete degrabă la un plan de implementare a măsurilor de restituire a banilor luați unor pensionari militari și polițiști pe nedrept, precum și de reducere a taxei pe valoarea adăugată (TVA), la unele produse alimentare de bază. Apoi, trebuie să te convingă să le dai aprobarea să facem ce e drept și corect în Țara noastră.

Asta, pentru că domnul Ponta vrea să repare nedreptatea făcută de guvernele precedente, Boc-Ungureanu, pe care tot tu, în nețărmurita ta înțelepciune monetară internațională, ai aprobat-o, la vremea respectivă. „Nu este o problemă de cantitate, este o problemă de a face dreptate”, a explicat domnia sa, în ședința de guvern de marți, 6 noiembrie 2012. Desigur, domnul premier a vrut să sublinieze faptul că, din punct de vedere cantitativ, în ceea ce privește pensiile reduse nedrept, vorbim doar de câțiva năpăstuiți, vreo 30.000 de „foști”. Ceea ce este puțin, în comparație cu cei peste 130.000 de alți „foști”, cărora li s-au mărit pensiile și care, acum, vor vota cu useliștii domnului Ponta, pentru că uneperiștii cei darnici cu aceste măriri sunt deja re-re-evaluați și reintroduși în tabăra câștigătoare. Deci, nu că ne-ar trebui și cele 30.000 de voturi plus familiile nefericiților, că deja avem din afacerea pensii de asigurări sociale contra pensii miliare de stat suficient de multe voturi, dar este „o problemă de dreptate”.

În acest fel, dragă Fondule, te aștept cu nerăbdare să vii și să faci dreptate în România. Sau, cel puțin, să aprobi să se facă dreptate pe la noi.

Ai fi primul care ar face-o. Până acum, nimeni nu s-a ocupat de problema dreptății. Au fost unii care au vorbit de „justiție”, dar nu de una dreaptă, ci doar de una „independentă”, adică de una la care nu toți pot avea acces egal și care face numai ce îi spun unii și este complet independentă de ce zic alții.

Și te mai aștept să le explici interlocutorilor guvernamentali și domnului Ponta personal, cum este cu ofițerii și subofițerii care, din ofițeri și subofițeri de rezervă ori retragere, au devenit, dintr-o dată, „foști” ofițeri și subofițeri. Adică, de ei nu mai este nevoie în Țara asta? Au fost ei ce-au fost, dar acuma gata! Să stea cuminți și să aștepte să aprobi tu, Fondule, să se facă dreptate...

Până atunci, ai grijă, dragă Fondule, pe unde mergi și ce faci ori ce zici, ca nu cumva să ți se întâmple ceva și să nu mai poți ajunge pe la noi, întreg la minte și la trup. Că numai în tine le mai stă nădejdea unora să li se facă dreptate în România asta.

Cu cele mai bune gânduri,

Hari

Nu

USL este în corespondență scrisă cu mine. Deși am declarat că nu mă interesează această campanie electorală, deoarece are un final anunțat ce nu mă privește, lucrurile rămânând tot ca înainte, mă văd nevoit să răspund acestei corespondențe.

Astăzi am primit un pliant din care rezultă că, în colegiul meu uninominal, USL îi propune pe domnii Gabriel Mutu, senator și Răzvan Mironescu, candidat pentru deputăție. Din multiplele îndemnuri finalizate cu semnul mirării, înscrise pe acest pliant (Angajamentul USL pentru România! Împreună învingem! Dreptate până la capăt! Fapte NU vorbe!) mie mi se adresează numai una: „Suntem în echipă cu tine!”

Răspunsul meu este: Nu! Nu sunteți în echipă cu mine, nici USL-ul, nici domnii Mutu și Mironescu.

Domnul Mutu este senatorul meu de patru ani. Adică, de aproape 1500 de zile. În tot acest timp, domnia sa a făcut 50 de declarații politice, a participat la 29 de inițiative legislative, dintre care doar 5 au devenit legi, a adresat 37 de întrebări și două interpelări și a luat cuvântul de 70 de ori în plenul ședințelor. Considerând că a muncit câte o zi de opt ore pentru fiecare dintre aceste fapte, îi mai rămân peste 1300 de zile în care a făcut altceva, în calitate de senator.

Domnia sa nici măcar în scris nu stăpânește termenii uzuali ai activității parlamentare. Adresează o întrebare pe care, mai jos în document, o numește interpelare (Întrebare nr. 2123/a din 21 sept. 2011), dar și o scrisoare ce este transformată, printr-un scris de mână, în interpelare (Interpelare 533/a din 26 oct. 2009). Ca să nu mai vorbesc de conținutul acestor activități, care nu mă reprezintă și nu mă privesc de niciun fel.

I-am adresat, însă, domnului senator Mutu o scrisoare la care nu a binevoit să îmi răspundă, ca să nu mai vorbesc de faptul că nici nu a luat-o în seamă în activitatea sa parlamentară. Era vorba despre recunoașterea situației că decizia Curții Constituționale a României privind referendumul de demitere a președintelui Băsescu este una incorectă, ilegală și greșită, precum și despre inițierea unei anchete parlamentare pentru a se vedea cum de această Curte a putut fi constrânsă la luarea unei astfel de decizii.

Ca urmare, domnule Mutu, nu îmi oferiți niciun motiv, cât de mărunt, pentru a vă considera membru în echipa mea. Deci, NU!

Domnul Mironescu este liberal de Sectorul 6. Public, domnia sa îmi propune să îl aleg pentru că promite „ca reprezentant în Parlamentul României al locuitorilor cartierului Militari, va face tot ce îi stă în putință ca împreună cu administrația locală sectorului, cu ceilalți colegi din PNL și USL să ne asigurăm că la sfârștiul viitorului mandat acest cartier va fi mai curat, mai prosper, mai modern”.

Nu, domnule Mironescu! Ca reprezentant al meu în Parlamentul României, dumneavoastră nu trebuie să faceți „tot ce vă stă în puțință”, ci doar să faceți activitate parlamentară curentă și continuă, ceea ce presupune muncă legislativă dar, mai ales, muncă de control parlamentar. Să inițiați anchete, să faceți interpelări, să vedeți unde dispare banul public de nu mai ajunge pentru sănătate, învățământ și apărare națională, să vedeți ce fac cei din guvernul central de nu emit politici coerente și de perspectivă pentru dezvoltarea Țării și așa mai departe. Muncă de control ce ar trebui să vă ocupe două treimi din timp, și nu de șapte ori mai puțin, cum i-a ocupat colegului dumneavoastră uselist de la senat, domnului Mutu.

Și nici nu trebuie să vă ocupați, din Parlament, de curățenia cartierului Militari. Pentru aceasta sunt firme specializate în curățenie. Cum nu trebuie să vă ocupați nici de prosperitatea și modernizarea cartierului, pentru aceasta fiind deja aleși unii la Primăria Sectorului 6. Eu știu că nici nu aveți de gând să faceți așa ceva, chiar dacă ați putea și că promisiunea aceasta este pentru unii conlocuitori mai puțin dedați înțelesului ce trebuie să facă un parlamentar. Dar, vă doresc să vă voteze ei, că pe mine nu m-ați convins. NU puteți face parte din echipa mea!

În ceea ce privește USL-ul, în ansamblu, ca girant al celor doi domni propuși pentru Parlament, dacă nu aș fi avut deja o opinie și nu aș fi știut cu cine am de-a face, conținutul pliantului ce mi-a parvenit m-ar fi îndemnat să nu le dau votul meu.

Dar eu știu cu cine am de-a face. USL este o uniune de trei partide și jumătate, jumătatea fiind cei din UNPR, adică domnul Oprea Gabriel, șeful mafiei celui ce dă mai mulți bani și stele de general, alături de dezertorii săi de partid și trădătorii de toate felurile. Ori, un USL cu Oprea și uneperiștii lui înăuntru pierde automat votul meu. Nu de alta, dar mi-e frică să nu ajungă acest vot, prin redistribuire, tocmai la unul dintre acești dezertori-trădători.

În aceste condiții, cred că putem opri aici corespondența dintre mine și USL, că nu prea mai avem multe să ne spunem.