Anul 2016 pentru români

Să începem direct cu concluziile. Apoi, daca vom mai avea timp, ne vom ocupa și de procesul de ajungere la aceste concluzii. Asta, deoarece nu cred ca are cineva răbdare, atunci când este vorba de predicții, să treacă, mai întâi, prin introducere, argumente, comparații, explicații metodologice și altele asemenea, doar ca să afle ce crede prezicătorul că ne-ar rezerva viitorul.

Foto: ariasystems.com

Concluzia generală este că, pentru românii din România, anul 2016 va fi un an tumultos în evenimente, atât în țară cât și în locurile din Lume care contează pentru noi. Numai că puține dintre aceste evenimente vor avea consecințe directe și imediate asupra noastră, a românilor.

De altfel, unele dintre aceste evenimente ar putea fi privite ca șanse, ocazii sau chiar oportunități pentru schimbări majore în viața colectivă din România. Vom constata, însă, că noi, românii, le vom rata, dacă nu pe toate, măcar pe majoritatea acestor șanse, ocazii sau oportunități.

Așa că marile lucruri notabile din anul care vine vor fi frustrările, ciuda, disperarea sau dezamăgirile colective românești, provenite din ratarea acelor șanse, mai mult decât din producerea evenimentelor ce le-au făcut posibile.

Cu alte cuvinte, în anul 2016 nu se va schimba mai nimic, la nivelul publicului, față de anul care se încheie zilele acestea.

Nici la nivel personal, românul nu va vedea schimbări majore, în bine, schimbări provenind din surse colective. Adică, statul și străinii, cele două surse de bunăstare colectivă, din mintea românului majoritar, nu vor fi foarte darnici cu acesta, în anul care vine.

Și, atunci, românul mediu și majoritar va căuta vinovați pentru lipsa de schimbare majoră în bine, de care va suferi și la anul, în oricare alt loc decât la el acasă sau în sinea sa. La fel ca anul acesta, atât la nivel personal, cât și în opinia publică, vor fi arătați cu degetul pentru absența mai-binelui, în ordine descrescătoare, (1) străinii, mai ales occidentalii; (2) politicienii, mai ales cei din administrația centrală a statului; (3) fosta Securitate; (4) foștii comuniști; și (5) serviciile secrete actuale.

Spunând toate acestea despre publicul românesc, spunem, de fapt, că, în prefigurarea viitorului apropiat, acest public nu va avea niciun cuvânt de spus, în afară de lamentrări și acuze colective. Mai exact, nici în anul care vine, românii nu își vor determina viitorul, măcar în parte sau în domeniile esențiale ale existenței lor ca popor.

Cea mai importantă șansă care va fi ratată și care va duce la frustrări colective și chiar personale va fi șansa alegerilor din România. Atât a celor locale, cât și a celor generale.

Prevăd că rezultatul va fi că tot cei ce sunt acum în Parlament vor rămâne și pe mai departe, cu mici ajustări, să guverneze România, în același mod ca și până acum. La nivel local, aceiași politicieni vor ocupa consiliile și primăriile și vor face ce știu ei să facă. Așa cum publicul va face și el același lucru pe care l-a făcut și până acum. Adică, va sta degeaba și va comenta de pe margine, ca la fotbal, fără să intre în teren și să influențeze rezultatul în vreun fel.

O altă șansă ce va fi ratată va fi șansa poziționării României în cele două organizații regionale din care face parte, respectiv în NATO și Uniunea Europeană.

Anul 2016 va intra în istorie ca anul reașezării raporturilor interne între membrii acestor două organizații. Dintre ei, cei care vor fi activi, care își vor stabili obiectivele strategice și vor acționa pentru atingerea lor vor fi câștigătorii procesului de reașezare a raporturilor interne. Cei ce vor rămâne pasivi ori obedienți altora, mai puternici, vor fi perdanții, ca întotdeauna. Iar România, de când este ea membru, numai pasivă și obedientă a fost, prin comportamentul reprezentanților ei la vârf. Așa că nu avem motive să credem că, la anul, va fi altfel.

Alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii vor fi, fără îndoială, un eveniment major mondial, în 2016. Avem în vedere nu numai procesul electoral propriu-zis, dar și comportamentul principalilor actori, în special comportamentul președintelui în funcție, dar și comportamentul Congresului, actori care vor adopta atitudini și vor lua decizii specifice unui an electoral.

Ceea ce va afecta, într-un fel sau altul, întreaga Planetă Pământ. Desigur, românii nu au cum să influențeze aceste atitudini sau decizii americane. Dar nici nu se întrevede că noi am fi pregătiți să profităm în vreun fel de pe urma lor, deși oportunități vor fi.

Războaiele și alte violențe distructive, cum ar fi atentatele teroriste, ce se vor petrece în proximitatea României, nu ne vor afecta direct și imediat, așa cum nu ne-au afectat nici în anul 2015. Deși s-a vorbit mult despre ele, în public. Și se va mai vorbi.

Numai că absența unor consecințe directe și imediate pentru noi, ale acestor evenimente, va duce, ca și până acum, la amânarea oricăror măsuri de securitate, în special a celor de creștere a puterii militare, pe care România ar fi trebuit să le ia de mult timp, pentru a fi pregătită să facă față unor astfel de războaie și violențe, atunci când ele se vor apropia și mai tare de noi. Măsuri pe care, din păcate, România nu le-a luat niciodată. La anul nu, dar, peste doi sau trei ani, când aceste lucruri ne vor afecta, noi doar ne vom plânge că am fost luați prin surprindere, la fel cum se plâng drumarii noștri de zăpada iernii.

Anul 2016 s-ar putea să fie și anul revoluțiilor tehnologice. Avem și noi un asemenea proiect revoluționar tehnologic pe teritoriul României. Este vorba despre laserul de la Măgurele, cel mai puternic din Lume. Alte proiecte însă nu avem, datorită izolării noastre intelectuale instituționalizate și migrației creierelor românești.

Chiar și despre acest laser am putea specula, în ton cu prezicerile de mai sus, că nu este exclus să ratăm șansa de a continua instalarea lui în 2016, din lipsă de interes public, maifestat în întârzieri în definitivarea infrastructurii necesare proiectului.

Presa de propagandă și de manipulare, precum și unii dintre așa-zișii leaderi de opinie cu o agendă ascunsă vor aduce în atenția publică și vor pune în discuție câteva teme irelevante pentru noi, dar care vor avea scopul de a ocupa spațiul mediatic atât de tare, încât să nu mai încapă și subiectele esențiale pentru noi, cum ar fi corupția, sănătatea, educația sau securitatea națională.

Cam așa va arăta anul 2016, pentru români.

Sinuciderea Bulevardului Milea

La 26 de ani de la evenimente, din tot ce s-a întâmplat în ziua de 22 decembrie 1989 nu ne-a mai rămas nimic altceva decât sinuciderea generalului Vasile Milea, ministrul ceaușist al apărării naționale.

Foto: bitpress.ro

Asta, deși în ziua aceea au fost consemnate și alte fapte, cum ar fi ieșirea fără precedent și în masă a muncitorimii bucureștene în stradă, dezertarea ordonată a Securității, fuga cu elicopterul, de pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, fugă ce a echivalat cu înlăturarea lor de la putere, ocuparea televiziunii de demonstranții conduși de un comedian și de un poet minor, formarea primului comitet revoluționar, avându-l în frunte pe Ion Iliescu, precum și a primului guvern revoluționar, avându-l în frunte pe Petre Roman, comitet și guvern ce au preluat imediat puterea politică și administrativă în România, sub focul susținut al simulatoarelor de „teroriști” și printre cartușele și proiectilele de tun trase de militarii neinstruți, aflați la prima sau la a doua ședință de tragere, în viața lor.

Din toate astea de mai sus, doar generalul Vasile Milea a dat numele unor bulevarde din București și din marile orașe ale României, în special în așa-zisele orașe-martir, denumire ce marchează faptul că în acele locuri au murit sute de oameni, înainte și, mai ales, după sinuciderea lui Milea.

Cu detașarea emoțională pe care sfertul de veac scurs între timp ne-o dă, trebuie să recunoaștem că este cel puțin straniu acest deznodământ. Din mai multe motive.

Primul și cel mai umilitor pentru setul nostru de valori naționale este că am acceptat ca generalul Vasile Milea să fie numit, post-sinucidere, erou. Ba, se găsesc mulți cei care spun că el ar fi fost chiar un martir. Asta, pe când bietul om și-a luat viața de frică să nu fie pedepsit de Nicolae Ceaușescu, la câteva minute după ce acesta îl certase de față cu alții pentru că nu îi executase întocmai ordinele de represiune a demonstrațiilor ce țineau de câteva zile în Timișoara și de aproape o zi în București și în alte câteva locuri.

Care este fapta de eroism aici? Numai propagandiștii și justificatorii legitimității guvernului ieșit victorios în ziua aceea, în competiția cu alți formatori de guverne, ne-ar putea spune. Dar nu ne-ar putea convinge, dacă am prelua spusele lor cu mintea noastră. Una dintre tezele emise despre eroismul lui Milea este că, dacă acesta nu s-ar fi sinucis, Armata nu ar fi trecut de partea revoluționarilor. Ceea ce este o prostie, în mod evident.

Al doilea motiv de stranietate este că gestul sinuciderii, indiferent de motivele declarate sau presupuse, nu are niciodată nimic eroic în el. Așa că este straniu să vezi cum un sinucigaș este transformat în valoare și în bulevard. Adevăratul erou moare în fața armelor inamicului, nu în fața unui pistol de împrumut.

Mai este complet straniu să vezi cum subordonații direcți ai lui Milea, precum și alți camarazi de-ai săi din conducerea partidului unic și a țării au înfundat pușcăriile pentru represiunea violentă a manifestațiilor de la Timișoara, iar cel care le-a dat ordinele și le-a condus acțiunile este transformat în erou și în bulevard, doar pentru că nu a avut curajul să îi înfrunte pe manifestanții ieșiți cu zecile de mii în stradă, în dimineața aceea de 22 decembrie 1989.

Și așa mai departe. Sau, rămâne și pe mai departe tot așa, indiferent de cât de stranie ar fi o asemenea situație, în ochii celor ce mai știu ceva istorie. Și morală...

Scriitor pe bani

Am poftă să scriu o carte. Și vreau să câștig bani din ea. Cum fac?

Simplu, îmi va zice cineva din branșă. Mai întâi trebuie să îți iei un agent, un impresar. Acesta va sonda piața de carte, va afla ce se cumpără zilele acestea pe piață, în cantități suficient de mari încât să rezulte suficient de mulți bani și pentru tine și pentru el, îți va căuta o editură care să fie convinsă că le vei aduce și lor bani buni cu cartea ta și veți semna un contract. Apoi trebuie să scrii cartea. Asta, dacă deja știi să scrii cărți. Dacă nu, va trebui să înveți cum este cu scrisul unei cărți, înainte de a te apuca de scris. După ce ai scris cartea, vei afla dacă ea este bună, în sensul că este ceea ce așteaptă piața de la tine, pentru a te cumpăra. Dacă e bună, ai câștigat. Ți-ai făcut și pofta de scris și ai făcut și bani din asta. Dacă nu, rămâi doar cu pofta făcută.

Foto: redhistoria.com

Altcineva îmi va spune că ce vreau eu nu se poate. Adică, nu se poate să și scrii o carte și să și faci bani din asta. Cel puțin, nu în România. Indiferent cât de bună ar fi cartea scrisă de tine. Aici, trebuie să plătești ca să fii publicat. Dacă nu tu, cineva tot trebuie să plătească. Cum ar fi un sponsor. Sau un fraier. Ori mai mulți. Sau, să scrii o carte sub forma unui manual de școală, că pe asta o plătește statul. La fel de bine ar merge și un curs universitar, pe care îl plătesc studenții, ca să treacă examenul, cu dovada cumpărării cursului. În tot cazul, chiar dacă nu plătești din banii aduși de acasă, bani oricum nu faci din scris, în România. Chiar dacă ai fi bun la scris. Pentru că, pe la noi, nu citește nimeni. Sau, dacă sunt unii care mai citesc, bieții de ei nu au bani de cumpărat cărți. Pentru că, la noi, doar agramații și neștiutorii de carte au bani, dar nu îi dau pe prostii, cum sunt cărțile de citit. Doar cele de joc au valoare.

Dar eu văd că este și o a treia cale. Sunt mulți români care au inversat procesul. Mai întâi, au făcut bani. Mulți bani. Mai ales, din banul public. Apoi, au fost prinși și băgați la închisoare. Acolo, au scris cărți. Multe cărți. Mai ales, cu caracter științific. Capodopere! Iar dacă nu știau să scrie, le-au dictat unora care știau cum e cu scrisul. Sau, măcar, cu copiatul. După care, scriitorii noștri analfabeți au dat o mică parte din bani cîștigați deja și și-au publicat cărțile. Adică, au ajuns și scriitori și cu bani, în sensul că și-au făcut și pofta de a scrie cărți și le-au rămas și bani din asta. Mulți bani, din banul public.

Așa că, dacă tot am poftă să scriu o carte și dacă tot vreau să câștig bani din ea, ar trebui să văd ce mai este de furat prin țara asta. Să fac și eu vreo câteva zeci sau chiar sute de milioane de euro. Poate aranjez chiar să mă prindă, de cum îi am în buzunar. Dacă am noroc să nu îi fur singur, să am și niște parteneri de furt, cu atât mai bine. Că îi denunț la Procuratură și mi se mai reduce din pedeapsă. Nu mult, doar atât cât să îmi rămână timp de scris. După gratii. Cam o sută de zile pentru trei sute de pagini. Cu cercetare științifică, cu scris, corectat, editat, tipărit și publicat cu tot. Asta înseamnă cam cinci cărți într-un an și jumătate. După care mă întorc la milioanele mele. Câștigate prin scris și prin publicat de cărți.

Ca orice scriitor pe bani, desigur.

O iarnă de neiernat

De ce-ai dormi iarna? Mai bine

Stai trează și iernează în gând lângă mine!

De ce m-ai lăsa iarna în pace?

Mai bine mi-ai șopti ce știi că îmi place!

Când mă vezi că moțăi ghemuit lângă sobă

Mai bine m-ai ține treaz și m-ai ține de vorbă!

În loc să mă lași să visez despre vară

Mai bine mi-ai promite că va ninge afară!

Mi-ai zice că va fi acea iarnă frumoasă și rară

În care eu iar te iubesc cum o fac seară de seară

Iar tu mă ispitești cu un umăr gol de sub robă

Când îmi ghicești în cărți că sunt Craiul de Tobă.

Nu vom tăia niciun brad plin de gheață și ace

De cetină, din pădurea vecină, care acuma tace

Și care-și ascunde-n tăcere taina de sine

Lăsându-mă liber, să te iubesc doar pe tine...

Ministerul HsNFcFC

Contrar înțelesului pe care imensa majoritate a publicului românesc o dă termenului, buna guvernare nu este o guvernare ce are loc în bune condiții, ori una care are rezultate bune, sau cea care primește calificativul bine, ci guvernarea care este bună cu publicul guvernat.

Foto: homeinteriordesignthemes.com

În revers, guvernarea care nu este bună cu publicul se numește reaua guvernare și nu slaba guvernare, ori proasta guvernare.

Din păcate, singura sursă de cunoaștere științifică, teoretică, pentru guvernanții noștri, fie ei politicieni sau tehnocrați, fie doctori în științe ori numai masterați, este folclorul internaut, folclor care captează înțelesul incorect al termenului de bună sau rea guvernare. Exemplul tipic este domnul Ponta Victor, supranumit „Dottore”, care, pe vremea când era premier, nu înțelegea și pace de ce lumea îi critica guvernarea lui ca fiind una rea, pe când el se străduia să arate că are rezultate bune, cel puțin în sfera macroeconomică. Sau că a „dat” ori a „mărit” multe salarii și pensii.

Buna guvernare nu se întâmplă de la sine. Ea este întotdeauna impusă de publicul însuși, deoarece el este singulul ei beneficiar real. Dar și guvernul care aplică buna guvernare trebuie să vrea asta. Ca urmare, acolo unde guvernele trec la buna guvernare, ele includ publicul în afacerile de stat, se consultă cu acesta în luarea deciziilor, sunt transparente față de public în fiecare dintre actele de guvernare și, nu în ultimul rând, dau seama publicului despre modul în care au aplicat deciziile luate împreună cu acesta.

Desigur, buna guvernare este instituționalizată, acolo unde are loc. Cu alte cuvinte, există legi, reguli, procedee, cutume și mecanisme instituționale prin care publicul poate lua parte la actul de guvernare. Cele mai multe dintre mecanisme sunt cele parlamentare, prin care publicul se poate exprima constant și coerent, prin dialogul între el și reprezentanții lui, pe de o parte, și între reprezenți și guvernanții executivi, pe de altă parte. Dar sunt și mecanisme directe, între Executiv și cetățean. Cum ar fi dezbaterile publice, sistemul de informare publică, cel de transparență decizională sau mecanismele de rezolvare executivă a petițiilor.

La noi, în România, buna guvernare nu s-a întâmplat niciodată, sub nicio administrație. Adică, niciun guvern și niciun parlament din România ultimului sfert de secol nu a exercitat o guvernare bună cu publicul de la noi.

Cu toate acestea, de vreo zece – cinsprezece ani încoace, au tot apărut simulacre de instituții și mecanisme care seamănă, de departe și la suprafață, cu cele consacrate bunei guvernări, în alte state europene și nu numai europene. Avem legi și mecanisme de transparență decizională la nivel central și local, avem legi de includere a publicului în actul de legiferare și de decizie administrativă, prin așa-zisa „punere în dezbatere publică” a legilor și hotărârilor de guvern, avem structuri de informare publică la toate nivelurile administrative, care sunt pregătite și obligate să răspundă oricăror întrebări ale publicului și așa mai departe.

Ce nu avem este o cultură a participării publicului la propria sa guvernare. Nu avem instituite valorile ce țin de o astfel de cultură, cum sunt omul cu viața și demnitatea lui, sau libertatea, și nimeni nu se străduiește să le propună publicului, prin sistemul național de educație, prin comunicare publică sau prin justiție. Nici măcar ordinea de precedență în importanță dintre cetățeanul plătitor de taxe și administrație nu este transformată într-o valoare recunoscută de toți locuitorii acestor pământuri.

Și nici nu vom avea vreodată așa ceva. Pentru simplul motiv că noi, cu toții, așteptăm să vină Statul și să ne imprime aceste valori. Iar Statul nu va face niciodată vreun efort în sensul ăsta.

În primul rând, asta ar însemna ca el, Statul, să se mute, de capul lui, de pe poziția de cea mai importantă valoare națională pe poziția de subordonat sau de servitor al publicului guvernat. În al doilea rând, asta ar însemna ca birocrații și demnitarii care populează Statul să muncească mai mult și mai bine, dar nu pentru ei, ci împotriva lor, instituindu-și un nou stăpân, care este publicul.

Și, totuși, Statul nu poate sta cu mâinile în sân. Iată că vine, de exemplu, un american care cere imperativ introducerea în România a bunei guvernări.

La care, Statul face ceva. Mai întâi, schimbă guvernul și îi zice celui nou „Tehnocrat”. Adică, vezi Doamne, avem acum un guvern care nu mai servește politicul, ci doar Țara și publicul ei. Apoi, noul Guvern crează un nou minister, pentru „Consultare Publică și Dialog Social”. O doamnă de la o organizație neguvernamentală ce se ocupă de „politici publice” este numită ministru. Și, cu asta, gata!

Într-un interviu recent, doamna ministru, cu o candoare exemplară, explică cititorilor că nu știe menirea acestui minister, că el, ministerul, nu are o misiune clară, că nimeni nu știe ce structură va avea, pentru că nimeni nu știe ce va face concret și altele asemenea. Tot ce știe doamna ministru, acum, înainte de a primi hotărârea de guvern de înființare a ministerului său, este că va avea doi secretari de stat, pe care deja îi are în minte nominal, că va avea un „birou de presă” și mai mulți directori, însă nu știe pentru ce direcții. Mai știe doamna ministru că menirea ministerului său ar putea fi să afle care sunt temele mari pe care publicul le vrea rezolvate de guvernul său.

Cum spuneam într-un comentariu pe facebook la semnalarea acestui interviu (interviul îl puteți citi aici), doamna ministru are un background din care ar fi trebuit sa rețină că funcția de cunoaștere a temelor mari, mici și minuscule ale publicului este o functie intrinseca oricarei administrații centrale, din orice țară de pe Globul Pamântesc. Nimeni nu constituie un minister pentru efectuarea acestei funcții.

Într-un alt comentariu, în același loc, arătam că ar fi fost totuși nevoie de ceva nou, nemaiauzit în Romania.

Ar fi fost nevoie de o autoritate centrală care să impună tuturor celorlalte ministere și agenții guvernamentale proceduri și norme stricte de includere a publicului în actul de guvernare săvârșită pentru binele lui, al acestui public. Mă gândeasc la o autoritate care să desfășoare un control dedicat privind modul în care guvernanții aplică legile transparenței, ale incluziunii cetățeanului în decizie și ale informării publice. Aceeași autoritate ar putea să ofere și servicii de îndrumare și formare profesională pentru toți cei plătiți din banul public pentru a servi acest public.

Dacă vrea premierul actual să îi zică acestei autorități minister, este treaba domniei sale. Dar trebuie să înțeleagă, alături de ministrul deja numit pentru asta, că un minister este înființat pentru a guverna producerea unui bun public, dacă acest bun public este produs direct de către guvern, ori pentru a facilita și a finanța producerea lui de alți agenți, externi ori subordonați ministerului, dacă nu guvernul produce acel bun public.

Având în vedere că buna guvernare este, într-adevăr, un bun public, doar că acesta este produs de întregul guvern, ba, mai mult, producerea lui implică și Legislativul, și Justiția și Președinția, nu poate lăsa ministerul nou creat în ceață, privind menirea lui în cadrul administrației centrale.

Decât dacă înființarea lui este scop în sine. Adică, dacă ne mai facem încă o dată că introducem buna guvernare pentru public, așa cum ne-am făcut atunci când am emis legile bunei guvernări, pe care nu le ia nimeni în seamă.

Dacă asta este situația, atunci, în spiritul transparenței și al incluziunii publicului în actul de decizie guvernamental, propun să i se zică Ministerul Hai să Ne Facem că Facem Ceva.

De La multi ani!

Întâi Decembrie este ziua națională a României. Anul acesta, ca niciodată, am fost salutat cu La mulți ani! de dimineața și până seara. Am primit și câteva mesaje de felicitare, alături de urările de bine, din partea unor prieteni deosebit de respectabili. Netul și, mai ales facebook-ul, au fost pline de poze, poezii, cântecele și steaguri tricolore, toate sărbătorești și specifice. Google și-a împodobit sigla cu Coloana Infinită a lui Brâncuși, de la Târgu Jiu. Fetele frumoase s-au îmbrăcat în ie, iar Dumnezeu a dat drumul Soarelui să lumineze nestingherit pământul României și pe oamenii ei.

Așa că, pe seară, vin și eu și vă spun La mulți ani, Dragă Țară și Drag Popor al Ei!