joi, 29 iunie 2017

O aducere aminte

Acum, că avem guvern, să vă povestesc o aducere aminte, de pe vremuri. La jumătatea drumului spre victoria socialismului, între Congresul al X-lea, din 1969, și Congresul al XI-lea, din 1974, a avut loc o tentativă complexă de re-punere sub controlul de partid a Securității Statului. Se întâmpla asta în 1972.

Foto: ziaristionline.ro


Au fost luate măsuri instituționale, organizaționale și funcționale pentru ca locul și rolul securității în societate și, mai ales, în partidul unic, să fie diminuat. Astfel, Consiliul Securității Statului, instituție cu rang ministerial, este re-încorporat în Ministerul de Interne, ca departament. Este introdusă prima lege a apărării naționale, în care puterea militară este atribuită ministerului de resort, cu diminuarea corespunzătoare a ponderii Securității în afacerile militare, inclusiv în relațiile integrate cu aliații din Tratatul de la Varșovia. Adică, cu Moscova. Simultan, Securitatea își dezvoltă o divizune anti-sovietică, care îi trece sub supravegherea sa pe toți leaderii comuniști, mai ales pe generalii care se instruiseră la Moscova. Dintre care unii sunt, încet-încet, îndepărtați din funcțiile de conducere. Se instituie controlul efectiv de partid în interiorul Securității Statului, prin participarea secretarilor de partid din instituțiile protejate de securiști la ședințele lor de partid și, mai ales, prin autorizarea de partid a muncii informative. Astfel, de exemplu, nu mai puteau fi cooptați în acea muncă informativă membrii de partid comunist decât cu aprobarea secretarilor de partid de la eșaloanele superioare. Cum ar fi colaboratorii și informatorii. 

Pentru rememorarea de față este importantă o altă măsură din gama celor de mai sus. Partidul tocmai constatase că Securitatea Statului penetrase operativ întregul sistem de justiție din România socialistă. Prin lege, absolvenții școlii de ofițeri de securitate și de miliție primeau o echivalare pentru aproape trei ani de facultate de drept. Așa că, unii dintre ei, posibil cu misiune ori doar cu aprobare de la vârful Securității, și-au continuat studiile de drept, pentru un an sau doi, și s-au ales cu calificare de juriști. Câțiva dintre ei, cel mai probabil că tot la ordin ori cu aprobare, au folosit diploma de licență în drept obținută astfel pentru a se înscrie la doctorat. Tot la drept, desigur. După care, cu diploma în mână, au devenit ei înșiși dascăli de drept. În câțiva ani, spre disperarea partidului, întregul sistem de învățământ superior de drept ajunsese să fie plasat sub un control semnificativ al Securității Statului. 

Așa că partidul a luat măsuri. Una dintre ele a fost că nu mai putea candida nimeni la facultatea de drept decât cu o recomandare scrisă de la organizația de partid comunist. Ceea ce îl plasa pe candidat sub controlul de partid, înainte de a fi sub controlul Securității competitoare. 

Cum spuneam, asta se întâmpla în 1972. Zece ani mai târziu, România comunistă și sistemul său de poliție politică abia se refăceau după destructurarea prilejuită de trădarea generalului Pacepa, din 1978, când a defectat la americani, în timp ce se afla în Germania. Paradoxal, partidul comunist și Ceaușescu însuși fuseseră mai afectați de episodul Pacepa decât Securitatea. Așa că, în locul unei întăriri a controlului de partid asupra Securității, refacerea de după Pacepa a presupus o relaxare a acestui control. Concomitent cu o creștere a dependenței partidului și conducerii sale de poliția politică exercitată de Securitatea Statului. 

Printre elementele de reluare a influenței securiste s-a aflat și domeniul justiției. În anii 1980 s-au întâlnit cazuri frecvente în care, în contextul inexistenței crimei de anti-comunism în codul penal, opozanții sistemului comunist să fie instrumentați de acest sistem juridic pentru fapte penale minore, de cele mai multe ori inventate sau exagerate din contravenție în infracțiune. Cu implicarea Securității Statului în toate etapele cercetării penale și ale procesului penal. Eu știu despre complete de judecată care se consultau cu securiștii asupra cuantumului pedepsei penale de aplicat. Pe la sfârșitul perioadei 1980, era imposibil de făcut o diferențiere între procurori și ofițerii de securitate. Ori între judecători și securiști. Și unii și ceilalți fuseseră la aceleași școli, avuseseră aceiași profesori, care profesori își luaseră aceleași doctorate sub oblăduirea aceleiași Securități.

Bineînțeles, nu vom putea niciodată să generalizăm. Să zicem că procurorul comunist este egal cu ofițerul de securitate. Sau că profesorul de drept comunist este egal cu generalul de securitate. Dar este o realitate istorică faptul că și unii și ceilalți au fost acolo. În același loc, în același timp. La facultatea de drept.

Care ar fi relevanța acestei aduceri aminte? Sau acestei mărturii despre ceea ce aflasem eu încă de atunci?  Simplu. În afară de dosarele aflate la, sau ascunse de, faimosul Consiliu de Studiere a Arhivelor Securității, s-ar putea introduce și alte indicii de securism. Inclusiv dosarul de înscriere la drept, în anii 1980 devine relevant, deși el nu se va găsi în arhivele studiate. Ca să nu mai vorbim despre demnitarii actuali, ori despre oamenii publici actuali care au fost procurori ori judecători înainte de decembrie 1989. La fel ca și profesorii de drept de dinainte de 1989. Cu toții pot fi bănuiți că ar aparține instituțional sau, măcar, relațional, de Securitatea Statului. Doar că, nefiind nici activi în sistem, nici colaboratori sau informatori, nimeni nu se uită la ei din această perspectivă. 

Și nu se vede această relevanță decât atunci când vreunul dintre înscrișii la drept ante-decembriști începe să aibă un comportament public aberant. A cărui singură explicație logică este că așa i s-a spus să se comporte. Să vorbească. Să făptuiască. Iar impersonalul „i s-a spus” ține loc de „a primit ordin”. Pentru că nu putem, sub nicio formă, să dovedim acest lucru. Așa că apelăm la limba de lemn. Care ne scapă de necazuri. Că de aia a și fost ea inventată.


marți, 27 iunie 2017

De sezon despre note școlare

Iunie e întotdeauna luna examenelor și concursurilor pre-universitare. În iunie 1969, am fost chemat la directorul școlii. Era o școală mică, cu câte două clase în fiecare an, de la clasa întâi și până la a opta. Acolo, în minusculul birou de director de școală mică, din centrul Sibiului, mă aștepta un soldat. Eram chemat la Comisariat! Prin curier! Deși aveam doar 15 ani și jumătate. Ceea ce a fost o nedumerire a directorului, până când a aflat că eu „îmi depusesem dosarul” pentru a concura la admiterea în Liceul Militar Dimitrie Cantemir, din Breaza. Pe Valea Prahovei.



La Comisariat, cum îi zicea pe atunci, sau la Centrul militar județean, cum îi zice acum, se colectau toate dosarele. Pentru că cei de acolo aveau rodate toate mecanismele de selecție. Mai ales organizarea vizitei medicale,  a probei psihologice și verificarea datelor înscrise în dosar țineau de specialitatea comisariatului, pentru că tot el organiza și recrutarea conscripților. Adică a soldaților cu stagiu militar obligatoriu. Așa că acolo m-am dus și eu, chemat de un locotenent colonel, prin curier, la școală.

„Puteam să își trimit foaia de drum prin curier”, îmi spune micuțul locotenent-colonel. Care nici măcar nu mă întrecea în înălțime. „Dar am ținut să te cunosc personal”, a continuat el. „Și să îți spun vestea cea mare: ai fost admis pentru examen!”

Văzându-mă că primesc vestea fără nici măcar o tresărire, omul supralicitează: „În mod normal, ar fi trebuit să te respingem. Nu ai note mari. Media zece nu o ai decât la Purtare și la Desen. La Matematică ești între opt și nouă, ca și la Istorie. La Română, însă, deabia treci de șapte. Ori, la Breaza merg cei mai buni dintre cei mai buni. Ce rost ar fi avut să cheltuim foile de drum cu tine?! Că nu o să iei note mai mari la examen, după ce nu ai învățat prea bine la școală!”

Eu, imperturbabil: „Dar nu m-ați respins...”

Colonelul, aproape exasperat că nu îmi provoca nicio emoție, continuă: „Asta n-ar fi nimic. Dar ai și rude în străinătate! Ai un unchi în America!” 

„Da”, confirm eu. „Am scris asta în cererea de înscriere. Și, deci, nu m-ați respins...”

„Nu, nu te-am respins!” ofteză ofițerul. „Pentru că ai niște pile. Ce sunt părinții tăi?” mă întreabă el, mai mult retoric, în timp ce căuta răspunsul în dosarul meu, din fața lui. Acolo scria că am doar mamă. Iar mama era pensionată pe caz de boală, cu cancer în fază avansată. Și pensionată de la o întreprindere sibiană. Contabilă. Sora fratelui plecat în America. Cu nouă ani înainte de a mă naște eu, dar, totuși, capitalist. American! Din aceia care erau cât pe ce să înceapă războiul mondial nuclear cu șapte ani mai devreme de data povestirii. Război în care noi, românii, eram țintele bombelor nucleare venite de peste Oceanul Atlantic.

Nu mi-a spus niciodată cine au fost pilele mele. Nici eu nu știam, din alte surse. Realitatea era că cineva chiar mă iubea, acolo, sus. Atât de sus, încât nu se vedea nimic de jos, de unde eram eu. Așa, cu notele mele modeste la școală, eram cunoscut în Sibiu. Fusesem intervievat la radioul local. Fusesem selecționat să reprezint județul la un concurs național televizat, de cunoștințe teoretice, unde echipa era formată din șase copii. Cinci fiind repartizați pe materiile la care se dădeau probele, iar eu eram între ei pentru proba de istețime. Sau de perspicacitate, cum cred că îi zicea oficial. Deci, cineva chiar se gândea la mine și le spunea selecționerilor, redactorilor de radio sau comisarului militar să mă aibă în vedere. Nu am aflat niciodată cine. 

Dar nu era o pilă propriuzisă. În afară de băgarea în seamă, cei stimulați de acel cineva total necunoscut nu mi-au făcut niciun favor. A trebuit ca eu însumi să mă dovedesc perspicace, ba chiar să îi ajut și pe unii dintre ceilalți coechipieri, când s-a nimerit să știu răspunsul la probele lor, iar ei nu le știau, pe timpul celor două emisiuni concurs la care am participat. A trebuit să mă arăt articulat, la interviul radiofonic. Și a trebuit să mă prezint la concursul de admitere la liceul militar. La Breaza.

Prima probă a fost cea scrisă, la Română. Unde am știut gramatica. La literatură, pentru prima dată, s-au dat două subiecte, la alegere. Un comentariu literar, ceva din Caragiale, și o compunere. O întâmplare din viața ta. Adică a mea, a candidatului. Așa că am povestit o întâmplare. Complet fictivă. Pentru că am vrut să creez un moment dramatic. Să povestesc o chestie care crește, ajunge la paroxism și, apoi, se rezolvă de la sine. Dar într-un mod total neașteptat pentru cititor. Mi-am imaginat că un copil cade într-o fântână. Din aceea largă, cu ghizd și capac. Cu roată, lanț și găleată. Și copilul ajunge să cadă în fântână pentru că e și curios, dar și inimos, deoarece are impresia că, în fântână, ar fi căzut bunicul lui și încearcă să îl salveze. Dar cade el, iar bunicul îl prinde. Fiind în fântântă ca să o curețe. Pe o scară pe care copilul nu o văzuse și nici nu o intuise. După asta, bunicul îl sfătuiește ca, altădată, mai bine să ceară ajutorul, atunci când nu se pricepe ori nu poate el, copilul, să îl ofere chiar el. Că e prea mic. Prea plăpând. Și nici nu înțelege exact ce se întâmplă.

Scrisesem o improvizație pe o temă pe care atunci o aflasem. Mi-a plăcut cum a ieșit. N-am folosit ciorna. Am scris-o direct „pe curat”. Cu câteva elemente deliberate de stil. De exemplu, am folosit persoana a treia, după ce, în introducere, am recunoscut că întâmplarea ar trebui să fie din viața mea. Dar am explicat că persoana a treia e mai potrivită, având în vedere că această persoană obiectivează oarecum povestirea și îl separă pe povestitor de emoția povestirii sale. 

Apoi am avut proba scrisă la Matematică. Unde subiectul major a fost calcularea unei suprafețe compuse din toate figurile geometrice. Unele luate de două sau chiar de trei ori. Un fel de puzzle. Asta a fost o probă de atenție, pe care nu am trecut-o. Am rezolvat corect totul, mai puțin suprafața unui triunghi dreptunghic, la care am uitat, pur și simplu, să împart produsul catetelor la doi.

Nu ni s-au spus notele obținute la probele scrise. Însă, doar cei are au luat peste cinci sau șase au intrat la oral. După eșecul de atenție de la Mate, m-am mirat puțin că am ajuns printre ei. 

Comisia de oral la Română era formată din profesori de liceu și de școală generală. Deci, examinatorii și eu. Cu un bilet tras din teanc în față. Pe care erau un subiect de sintaxă, unul de morfologie și „analizați poezia Mama, de George Coșbuc”. La gramatică, a existat un moment în care unul dintre profesorii de liceu a avut o nedumerire privind ceea ce spuneam eu. I-am explicat, cu o oarecare condescendență, că eu știu că, la liceu, nu se mai predă gramatica limbii române și că nu este de mirare ca profesorul de liceu să nu fie familiarizat cu manualul de gramatică, de școală generală. Observație care a dus la schimbarea atitudinii anterior plictisite a celorlalți examinatori. Cel prins cu lipsa de familiaritate cu gramatica de școală generală recunoscând față de ceilalți că nu a predat niciodată la gimnaziu și că ce gramatică știe e cea care i-a rămas din facultate. 

„Cam obrăznicuț, micuțul” părea să zică noua atitudine a comisiei. „Ia să îl prindem noi cu ceva!” Dar nu au avut cu ce. Asta, până la analiza poeziei. Când, unul dintre profesorii de școală generală a dat impresia că știa o variantă populară a poeziei. La care, eu am propus să mi se permită să o recit. Celălalt profesor a protestat. Cum să o recit? Aici suntem la examen, nu la teatru! Eu: „Da, dar e mai bine să ne împrospătăm cu toții memoria cu textul de analizat. Ca să avem și eu și comisia aceeași bază. Și nici nu durează mult.” Și le-am spus, repede dar cu efect, poezia Mama de George Coșbuc. După care i-am anunțat vestea cea mare: „după opinia mea, nu prea sunt multe de analizat la poezia asta. Care este poezie doar ca versificație. Ritm și rimă. În rest, este proză pură”. Fălcile comisiei au început să cadă, milimetru cu milimentru. „Poftim?!?” 

Le-am explicat apoi că George Coșbuc a fost un excelent traducător al unor poeți antici. Mai ales a lui Homer. Așa că el a înțeles poezia ca pe un expozeu. O narațiune filigranată în ritm și rimă. În Mama, poetul se adresează mamei așa cum Homer se adresează muzei. Noi, publicul, nefiind implicați. Noi doar asistând la această expunere. Ca la teatru. Abia atunci când cădem de acord că mama din poezie ar putea fi mama noastră, a fiecăruia, și citim cu glas tare poezia, ori o recităm din memorie, ne identificăm cu poetul și spunem noi, în locul lui, aceeași narațiune. Sau ne dăm singuri aceeași veste. 

La care am fost oprit. Unul dintre profesori s-a recomandat ca fiind chiar din Liceul Militar Dimitrie Cantemir și m-a rugat să îl caut, la toamnă, pentru că este convins că vom avea cel puțin un proiect literar împreună. Eu am încercat să îl temperez. „Stați puțin! Să mă văd eu intrat și mai vorbim după aceea.” 

„Ești ca și intrat! Trebuie că ai zece la scris, azi ai zece” (așa am aflat și eu ce notă am luat la oral, în condițiile în care examinatorii nu se consultaseră între ei) „și nu văd cum ai putea să nu iei zece și pe mai departe” mi-a explicat, foarte încrezător, domnul profesor. 

Mai departe erau probele orale la Matematică și la Istorie. După care am fost declarat admis, fără să știu vreodată care au fost notele de admitere.

Cu surprindere am aflat că aș fi avut media cea mai mare din Sibiu, sursa aflării fiind o doamnă profesoară de matematică din Sibiu. Și mi s-a mai spus, tot fără să aflu cifra exactă, că am avut media cea mai mare din clasa de la liceu unde am fost repartizat, de am ajuns șef de clasă, aproape automat. 

Dar nu am fost premiant de top în liceu, așa cum nu fusesem nici în școala generală. Că nu aveam timp de așa ceva.

O completare târzie se impune la amintirea asta.

Cum ziceam, nu am văzut scrise notele de admitere, la vremea aceea, iar mai târziu nu m-a împins niciodată curiozitatea să le aflu exact. Rămăsesem cu o informație spusă de acea profesoară de scoală generală din Sibiu, pe care am amintit-o mai sus, informație neverificată vreodată, că aș fi avut media 9,89. Pentru mine, era o medie în sine, care îmi spunea doar un singur lucru: că m-am subevaluat la scris la Mate, de am crezut că ratez admiterea la liceu, pentru că nu împărțisem produsul catetelor unui triunghi dreptughic la doi, a să aflu aria acelui triunghi.

Doar că, 48 de ani mai târziu, mi s-a întâmplat un fapt minor, dar ciudat: un fost coleg de liceu militar, care se împrietenise virtual cu mine în rețeaua de socializare online facebook, mi-a reproșat la despărțirea specifică, prin „block”, o chestie de genul: și nici măcar n-a fost mare scofală de tine în liceu, față de Ciobanu Valerică, cel care a intrat cu cea mai mare medie la admitere și a terminat șef de promoție! Ciudățenia consta în faptul că nici în glumă nu mă revendicasem vreodată campion la note, despre care oricum nu mi-a păsat niciodată.

Cum am povestit, bazat pe faptul că aș fi avut cea mai mare medie dintre toți colegii repartizați în Clasa a IX-a H, am fost numit șef de clasă, numire la care am renunțat voluntar și insistent, la sfârșitul primului an de licean. Pur și simplu nu am mai vrut să fiu șeful formal al colegilor, deoarece funcția îmi lua foarte mult din libertatea de mișcare, iar eu eram un licean neastâmpărat în până peste măsură. Deci, media de admitere nu mi-a folosit la nimic, în condițiile în care eu nu mi-am bazat niciun obiectiv în viață pe baza notei sau mediei obținute. Nici în liceu, nici după.

Dar iată că, un an mai târziu, după reproșul de peste decenii al fostului coleg, apare în rețeaua de socializare chiar Ciobanu Valerică, îmi solicită prietenia virtuală, i-o accept, după care mă înjură la propriu că de ce am zis eu că aș fi avut eu media 9,89 la admiterea în liceu, pe când el, care a avut cea mai mare medie de admitere a avut doar 9,73?!? I-am explicat insului că așa țin eu minte și că nici el, nici eu nu am văzut vreodată vreun document oficial cu mediile astea și că, oricum, eu nu îi contest în favoarea mea nici locul unu la admitere, nici șefia de promoție. Ulterior, mi-am dat seama că atât ciudățenia colegului, cât și virulenta reacție a lui Ciobanu Valerică sunt de fapt pretexte pentru ca bieți ofițeri pensionari ce ajunseseră ei să se ia de mine, cel care nu le împărtășeam „valorile” comunistoid-naționaliste, cu care defilau prin intenetul liber. Și îl mai și criticam dur pe Oprea Gabriel, fostul ministru și vice-prim ministru și permanentul impostor academic.

Din întâmplarea asta a rămas doar curiozitatea de a afla ce medie am avut eu la admiterea în liceul militar de la Breaza. Curiozitate ce mi-a fost satisfăcută de Arhiva militară, care mi-a trimis o poză cu tabelul cu rezultatele de admitere, în ordine descrescătoare. Eu mă aflu pe locul 7, cu media 9,30. Tot cu ocazia așta am aflat că la scris la Română nu luasem 10,00 cum era convins profesorul, ci doar 9,00, iar la Mate luasem 9,00 și la scris și la oral. Cu 9,50 la istorie, rezultă media spusă mai sus.

Așa că rămâne cum am vorbit. Dacă nu îți propui să obți în viață ceva cu notele anume, nici nu îți pasă care sunt ele.


duminică, 25 iunie 2017

Pe asfalt, murea un fluture

Știu. Fluturii sunt frumoși
Ca să nu îi mănânce păsările.
De copil știu că fluturii au culorile vii
Doar cât sunt ei vii. Și se-nsoțesc cu petalele.
Când fluturii mor, culorile mor odată cu ei. Pălesc culorile.
Nu mai sunt de trebuință, să îi apere
Pe fluturi de păsările flămânde de insecte.
Doar eu, copilul, mânat de adulții de atunci, omoram fluturi
Ca să le insectez aripile colorate. Mirându-mă peste poate
Că splendidele culori se veștezesc a moarte.
Toate.


vineri, 23 iunie 2017

Apărătoarea coalitie

Coaliția pentru Familie se menține în atenția publică. Este vorba despre acei români declarați tradiționali și care vor să impună cu puterea legii tradiția lor tuturor celorlalți români. Indiferent de naționalitate, sex, vârstă, religie, studii, cultură și orice altceva ar mai putea să îi facă români unici și irepetabili.

Foto: asmc.ro

Am credința că este momentul să vedem cu ce avem de a face. Ca români tradiționali, cu respect și dragoste față de neam și de țară ce suntem. Respect și dragoste dovedite cu prisosință, prin comportarea noastră de-a lungul întregii existențe.

Prima teză căreia trebuie să îi stabilim valabilitatea este că acești români declarați tradiționali ar fi majoritari. Teză căruia i se aduce în susținere un singur argument. Că ar fi majoritari deoarece au „strâns” peste trei milioane de semnături pe „scrisoarea cea mai lungă”. Semnături depuse cu camioanele în Parlamentrul României.

La această primă teză am următoarele obiecții de autenticitate. (1) Trei milioane nu sunt o majoritate. Sunt o unanimitate. A celor care au semnat. Sau, mă rog, și-au înscris numele pe tabele, chiar dacă nu știu asta. Dar majoritate nu sunt. Nici nu au cum să fie. Să ne aducem aminte că nici 8,5 milioane nu au fost o majoritate de participanți la referendumul de demitere a lui Băsescu, de acum cinci ani. 

(2) Coaliția respectivă nu este majoritară în nimic. Cu siguranță, nu este majoritară între alte coaliții sau asocieri civice. La data scrierii acestor rânduri, site-ul Coaliției pentru Familie listează 46 de membri, constituiți din asociații și subsidiare ale acestor asociații. De exemplu, avem Asociația PRO VITA București, la numărul de ordine 05, dar și Asociația Provita Media București, la 06, Asociația Provita Filiala Gorj, la 07 și Fundația Clinică Provita, la 08. Ce oameni populează aceste asociații? Nu se știe. Site-urile asociaților ne furnizează prea puține date. 

Așa că putem infera că nu este coaliția asta majoritară nici ca activiști. Să ne uităm pe primele cinci nume listate. Asociația Părinții pentru Ora de Religie are un singur nume: Liana Stanciu, „cunocut om de televiziune și radio”, care este și președinte. Alianța Familiilor din România are un singur nume, la contact SUA. Asociația Familiilor Catolice Vladimir Ghika are trei nume, dintre care unul de tâmplar, unul de faianțar și unul de consultant în siguranța și securitatea muncii, toate trei listate la rubrica „servicii”. Ale asociației, desigur. Asociația Familiilor Numeroase spune, la „contact”, că este, de fapt, ASFANTU, adică Asociația Familiilor Active și are trei nume, în „Consiliul director”, dintre care se remarcă doi români tradiționali, președintele Phanzu Nike și secretarul Mir Montes Jose Ignacio. Asociația PRO VITA București este generoasă, cu șapte nume în „echipa de conducere”, dintre care, firesc, un președinte, un psihoterapeut, un director economic, un colaborator pentru chestii de drept, un cenzor și doi „ambasadori în sport”. Adică, în peste zece la sută dintre asociații, am putut identifica 15 nume. Extrapolând și multiplicând cu un coeficient de modestie, în sensul că operăm cu prezumția că unii dintre activiști vor să rămână anonimi, toată Coaliția pentru Familie are, oficial și în site-uri, vreo 250 de suflete, dintre care vreo 150 cu nume și prenume și vreo 80 cu cel puțin o coordonată de contact, cum ar fi un număr de telefon personal. Așa că acești activiști, chiar dacă sunt doar cei cu funcții de conducere, nu reprezintă nicio majoritate.

(3) Singurul loc unde această coaliție ar putea fi majoritară este în creștinism. În sensul că, în marea lor majoritate, dacă nu chiar în unanimitate, asociațiile componente sunt creștine. Ortodoxe, catolice, protestante, neo sau mai de demult, nu contează care, atâta vreme cât sunt creștine. Numai că, să nu uităm, și noi, ceilalții, apărații, tot creștini suntem, în marea noastră majoritate. Și nici măcar nu avem vreun motiv să ne îndoim că suntem majoritari și în raport cu cei care vor să ne apere. Pe noi și, mai ales, pe familiile noastre tradiționale.

Ajungem astfel și la cea de-a doua teză, căreia trebuie să îi stabilim valabilitatea. Este vorba tocmai despre pretenția că cei din coaliție ne apără pe noi, creștinii, și, mai ales, pe familiile noastre. În context, ei apără și tradițiile noastre.

Cum una dintre formările mele intelectuale, dar și acționale, este cea militară, nu pot trece ușor peste confuzia intenționată pe care coalizații pentru familie o introduc. În sensul că ei numesc apărare o adevărată ofensivă. Ori, la mine, ofensiva este ofensivă, respectiv presupune un atac deliberat, un dat sau mers peste adversar, pe când apărarea este apărare, în sensul că stau pe loc și mă bat doar atunci când ofensiva inamicului vine peste mine.

Concret, ei, coalizații pentru familie, declară că apără tradițiile, familia și pe mine. Dar, intențiile declarate sunt agresive, fără îndoială. După toate indiciile făcute publice de coalizații pentru familie, în concepția coaliției și a fiecărui membru al ei, „apărarea” presupune impunerea, dictatul. Prin lege. Dacă se poate, prin legea mireană. Dar cu condiția obligatorie ca legea mireană să fie făcută după cea sacră. 

Iată ce „Gândul zilei” sau, după rubrică, „Meditația zilei” ne propune, pentru astăzi, una dintre aceste asociații: „Sfârșitul n-a fost creat pentru legi, ci legile pentru sfârșit. Aceasta ne ajută să înțelegem mai bine întreaga ordine a lumii.” De pe site-ul respectiv, habar nu avem cine a zis chestia asta și ce vrea să zică cu ea. Dar ne spune Google. Există un alt site, nefailiat Coaliției pentru Familie, destinat lui Vladimir Ghika și care are o pagină intitulată „Gânduri pentru fiecare zi”. Pagină în care, la data de 23 iunie, aflăm exact gândul preluat și de Asociația Familiilor Catolice Vladimir Ghika. Dar tot nu știm ce a vrut să zică. Bănuim însă că ar fi vorba despre gânduri din timpul vieții monseniorului martir.

Nu are rost să ne ascundem după deget. Pentru a se apăra, Coaliția pentru Familie a avut nevoie de un inamic. De un agresor. De un atacator, căruia să îi facă față. Care să justifice sacrificiul. Nu al coalizaților, ci al nostru, al publicului creștin și tradițional. Care trebuie să ne sacrificăm pentru a ne lăsa apărați de coalizați. Iar acest inamic este LGBT. Adică Lesbiene Gays Bisexuali și Transgenderi. Unde Gays înseamnă, în românește, homosexuali. Și unde Transgenderi este un cuvânt inventat de mine (poate și de alții, dar nu m-am inspirat de la ei, dacă există), pentru a-i numi în românește pe cei care au trecut de la un sex la celălalt și care, în engleză, sunt transgenders. Le-aș fi putut spune transgenii, dar m-am temut că ar suna aiurea. Și nu este în intenția mea să sune nicicum.

Tot cu capul ițit de după deget, ar trebui să recunoaștem că LGBT nu prea au față de inamici. De agresori. Tot ce fac ei, din când în când, este câte o paradă de mândrie că sunt așa cum sunt. Adică, fac paradă de faptul că sunt altfel decât majoritatea.

Aha! Abia acum, când am introdus în ecuație acest inamic LGBT, am aflat și ce majoritate sunt coalizații pentru familie! Deci, ei fac parte dintr-o imensă majoritate de oameni normali, din punct de vedere al orientării sexuale. Orientare care se constată de câteva ori pe săptămână, într-un anumit ecart de vârstă, pe durata a câtorva minute, de fiecare dată. Adică, de pe la 14 - 15 ani și până la 60 de ani și mai mult, în funcție de sănătate, ori până la 40 - 45 de ani, în funcție de fertilitate, majoritarii ăștia fac dovada că preferă sexul cu persoane de sex opus.

Sau, mai bine zis, facem dovada. Că și noi, necoalizații, suntem tot la fel de orientați sexual. Diferența dintre noi și coalizații pentru familie fiind că nouă nu ne prea pasă de orientarea sexuală a oricui altcuiva. Pentru că așa am fost educați. Tradițional. Să nu ne uităm prin fereastră în dormitorul vecinilor. Să vedem ce gaură folosește fiecare pentru copulare. Că nu e frumos. Și ne ceartă acasă.

Dar mai avem de discutat și o a treia teză. Cea că LGBT nu numai că își etalează cu mândrie condiția, dar sunt foarte agresivi să ne determine și pe noi, dar, mai cu seamă, pe copiii noștri, să fim, respectiv să fie ca ei. Adică, să devenim cu toții o nație de LGBT-iști. Teză care merită, evident, discutată. Și chiar întoarsă pe toate părție. Fără niciun apropo ironic, desigur.

Aici intervine textul religios. Iudeii, creștinii și musulmanii, în ordinea asta, și-au fundamentat religiile lor pe același set de legi venite de la însuși Dumnezeu. Cu numele sau fără niciun nume, așa cum este El cunoscut de fiecare dintre aceste trei mari și profunde religii. Între aceste legi vom găsi și interdicții privind homosexualitatea. Și bisexualitatea. Că, la vremea dictării legilor în mintea profeților, mai ales a lui Moise, nu se întâlnise încă situația de trans-gen. Și nici nu se discuta despre lesbianism. Din motive evidente. Dar simplul fapt că homosexualitatea este repudiată de însuși Creatorul este un argument suficient de puternic pentru a înțelege că aceasta este o situație inacceptabilă în orice popor ales sau aspirant la alegerea sa de către Dumnezeu. Adică, repudierea homosexualității este o tradiție ancestrală. Biblică.

Doar că, în textul funamental, bibilic, homosexualitatea apare ca o crimă printre alte crime cu conținut sexual. Cum este preacurvia. Sau sexul cu rudele apropiate. Chiar dacă nu sunt de același sânge. Să menționăm aici și faptul că fiecare încălcare a interdicției trebuie tratată, conform legii divine, ca un caz individual. Doar Dumnezeu fiind auto-autorizat să radă de pe fața pământului populații întregi, pentru crima de homosexualitate. Sau pentru alte crime. Nu neapărat de natură sexuală.

De ce este importantă mențiunea textului religios? Pentru că teza nocivității existenței LGBT pentru un popor se bazează exact pe acest argument. Că așa a zis Dumnezeu că nu e bine. Și că încălcarea legii sacre trebuie pedepsită. Fără a continua, însă, cu precizarea că, în textul de referință, Dumnezeu indică și cum să fie pedepsite crimele cu conținut sexual: prin moarte. Toate! Cu sângele fiecărui criminal, sânge care să cadă asupra propriului cap. Omisiune ipocrită, fără îndoială. Pentru că este de bănuit că coalizații pentru familie au mai păcătuit și ei sexual. Nu homosexual, dar altfel. Și au scăpat nepedepsiți. Dorind, acum, să rămână tot așa. Fără grija că o să le curgă vreodată propriul sânge pe cap.

Dar, la ei, la coalizații pentru familie, ipocrizia este mult mai amplă. Ei au preferat să nu se refere la textul biblic și să nu își folosească influența religioasă în treburile publice pentru a cere Parlamentului României să aplice legea divină ca pe o lege laică, impunând pedepse cu moartea prin flagelare, prin pietrificare sau prin decapitare, pentru oricine practică vreuna dintre interdicțiile Creatorului, spuse de Profet. Tot ce au zis ei a fost că trebuie definită familia în Constituție ca fiind formată dintr-un bărbat și o femeie. Contând pe faptul că o asemenea definire va face imposibilă familia monosexuală. Formată dintr-un bărbat și un bărbat. Sau dintr-o femeie și o femeie. Și, astfel, aceste familii monosexuale nu vor putea face și crește copii. Dintre aceia care, prin educație în familie, să devină, la rândul lor homosexuali. Și lezbiene. Asta, dacă nu aleg să își schimbe sexul. Să treacă de la vagin la penis sau invers.

Nu simt nevoia nici măcar să sublinez, prin schimbarea literelor, inepția revoltătoare a acestei teze. Dacă cineva care citește textul acesta nu o sesizează imediat, înseamnă că textul nu i se adresează. Și că a citit degeaba până aici.

În final, ne vom referi la teza că individul trebuie să se subordoneze societății. Cu corolarul ei că societatea nu este formată din indivizi egali în drepturi și total diferiți în orice altceva. Ca sex, rasă, religie, cultură, inteligență nativă, pricepere, experiență de viață și așa mai departe. Că societatea nu are nevoie de toți și de fiecare dintre membrii săi. Ci doar ce cei care sunt puri, din punct de vedere al sexului, rasei, religiei și care sunt medii, dacă nu chiar nivelați, din celelalte puncte de vedere. Impurii și excepționalii fiind sortiți excluziunii. Nu numai morale, dar, mai ales, legale.

Această teză și-a dovedit inadecvarea în societatea comunistă. Care societate a promovat cu obstinație așa ceva. Și știm cu toții ce a ieșit. Iar cei care nu știm, vedem astăzi ce a rămas de pe urma unei asemenea promovări. Ce ar trebui să facem, dar nu mai avem timp acum, este să dovedim, teoretic și cu exemple de pe la alții, că singura societate de succes este cea care nu își sacrifică niciodată niciunul dintre membrii săi, pentru ca să le fie bine celorlalți. Pentru că, între individ și societate nu există vreo relație de subordonare, sau vreo ierarhizare mai deosebită decât există între fiecare celulă a corpului uman și corpul însuși. La un anume individ. Ca să nu împingem analogia la un individ și organele sale, pentru că este prea evident că pretenția ca inima să fie egală ficatului sau intestinului gros este o pretenție idioată. Absurdă și nefuncțională.

Ca și pretenția de a ne apăra familia noastră tradițională prin încorsetarea ei într-o definiție absurdă, dar constituțională. Când toată lumea luminată știe că singura formă de apărare a oricărei tradiții este respectarea ei, a tradiției, de către fiecare.






marți, 20 iunie 2017

Post-politica

Cea mai simplu de înțeles definiție a politicii este că politica se ocupă cu promovarea în administrația treburilor publice a intereselor, obiectivelor, năzuințelor și aspirațiilor diferitelor categorii sau segmente de public. La o extremă, vom găsi o politică atotcuprinzătoare, care reprezintă toate, dar absolut toate aceste interese etc., alte tuturor membrilor publicului, pe când, la cealaltă extremă, vom găsi câte o politică pentru fiecare dintre acești membri ai publicului. Între aceste extreme, vom găsi tot felul de combinații de politici, ca urmare a combinațiilor dintre interesele etc. ale publicului.

Foto: someecards.com


Această definiție este valabilă pentru orice sistem de organizare politică. Fie el democratic sau  fie el dictatorial. Este evident că, într-o democrație, cei care formulează interesele proprii sau de grup au grijă ca acestea să nu lezeze interesele celorlalți membrii ai publicului sau celorlalte grupuri. Iar dacă este satisfăcută condiția de patriotism, vom găsi interese formulate de un individ sau de un grup anume, în numele și, evident, în favoarea tuturor. Așa cum, în dictaturi, este de așteptat ca doar interesele clasei conducătoare, dictatorială, să fie formulate și satisfăcute prin politică.

Să mai notăm că promovarea în administrația treburilor publice a intereselor etc. presupune opțiuni. Alternative. Același interes putând fi promovat prin unul dintre mai multele programe sau planuri posibile. Planuri care se deosebesc unul de celălalt prin diversitatea soluțiilor de investire a resurselor necesare pentru atingerea interesului respectiv. Resurse financiare, umane, materiale, de mediu, de timp, de cooperare interanțională și altele asemenea. Așa că, în arealul politicii, vom găsi nu numai competiții între diferitele interese etc. și între cei care le promovează, dar vom găsi și competiții între alternative de promovare a aceluiași interes. 

Aceasta este politica. Așa cum o știm din vremuri imemoriabile. În paranteză, în Statele Unite ale Americii, se consemnează că, începând cu anii 1930,  politicii a început să i se spună „a doua cea mai veche profesie din lume”. Iar Ronald Reagan, în 1975, descoperea că între această profesie și prima cea mai veche sunt similarități însemnate. Cea mai veche profesie din lume fiind, după aceleași surse, prostituția. Adică, pentru a-și promova interesele proprii sau ale celor pe care îi reprezintă, politicienii se cam prostituează. Deoarece trebuie să strângă bani și alte resurse pentru promovarea intereselor respective. Vânzându-se pe sine. Sau vânzând doar votul. Ori, doar închiriindu-l, cum glumea un alt venerabil politician american. 

Dar, aici, eu am ales tema post-politica. Adică, ceea ce ține loc de politică, fără să fie politică de-adevăratelea. Așa, ca post-adevărul. 

Fenomenul post-politicii este universal. El se evidențiază prin formularea și promovarea unor interese  evident false ori nerealiste, în numele unor categorii largi ale publicului, care le acceptă ca adevărate și fezabile. Precum și prin aducerea în prim plan a unor politicieni care nu aparțin clasei politice ca atare, ci doar au cochetat cu politica. Și care beneficiază de o carismă anume: sunt percepuți de mase ca fiind total diferiți de politicienii tradiționali. Aceștia propun să li se dea pe mână puterea politică și, foarte important, accesul la resursele naționale, de toate felurile, pentru implementarea acelor interese false ori nerealiste. 

În unele state occidentale, post-politica are succes electoral și se află în faza incipientă a conducerii treburilor publice, urmând să ne lămurim dacă vor avea ori nu și succes în guvernare. În alte state occidentale, s-au menținut la putere, cu emoții, politicienii tradiționali. Iar, în câteva state occidentale, au apărut politicieni noi, atipici, care propun politici rezonabile, dar nemaivăzute până acum. 

Asta, la ei, la occidentali. La noi, la români, este altfel. La noi post-politica a fost singura formă de politică practicată de așa-zisa „clasă politică”. De la început, de la CPUN-ul condus de Ion Iliescu și până astăzi, 20 iunie 2017. Adică, am fost pionieri mondiali în post-politică. 

De ce este relevant acest lucru? Pentru că, având în vedere durata istorică semnificativă a practicii naționale, noi, românii, putem oferi celorlalte nații date concrete privind gradul de succes administrativ al post-politicii. 

Și ar mai fi ceva relevant. Că alternativa dezirabilă la post-politică nu este politica tradițională, cea pe care noi, românii, nu am cunoscut-o decât în filme, ci un nou tip de politică, de secoulul 21. Așa că nu  politicieni tradiționali, de care nu am avut niciodată parte, ar trebui să ne dorim noi, ci politicieni cum nu au văzut prea multe nații. Ci doar câteva. Cum sunt Canada și Franța, de exemplu. 


luni, 19 iunie 2017

Lucrul cu modelul

Modelul dezirabil al unei colectivități care își spune națiune este foarte simplu de descris. 

El este occidental. Toate celelalte modele existente în momentul de față având un succes limitat la una sau două dintre categoriile sau clasele de membri ai publicului. Cu excepția celor două popoare imense, cel chinez și cel indian, care și-au dezvoltat modele proprii, corespunzătoare numerelor mari demografice și culturii specializate. Și care au reușit nu numai supraviețuirea mulțimii, dar și înmulțirea ei.

Modelul occidental fiind cel care dezvoltă filosofia de organizare socială pritocită teoretic de Platon și de Aristotel și experimentată practic pe timpul republicii și imperiului roman. Uitată apoi în bibliotecile mănăstirilor fortificate creștine pentru o mie de ani. Și renăscută în plin creștinism patristic. Astfel încât, în Occident și în toate locurile de pe Planeta Pământ unde s-a instalat acest model occidental de civilizație, întâlnim creștinii educați ca elementele esențiale constitutive ale societății. Adică, cei care cred în Dumnezeu și în Fiul Său Iisus și care au studiat, la un nivel acceptabil, filosofia și celelalte științe despre om și natură derivate din sursele antice grecești și romane. Și care se află la zi cu înțelegerea Lumii. Cu alte cuvinte, modelul occidental este un model rațional, fundamentat pe valorile iudeo-creștine.

Iar principala valoare este omul. Astfel încât modelul dezirabil al unei colectivități care își spune națiune se constituie în jurul omului, al individului. Colectivitatea, națiunea fiind rezultatul demersului de organizare socială și nu nucleul originar al demersului de organizare socială. Nici măcar scopul acestuia. Trebuie să menționăm aici că națiunea, ca scop în sine, a stat la baza societăților totalitariste, fasciste și comuniste. Iar acestea s-au dovedit perdante, la nivel de o generație, maxim două. Caracterul lor perdant fiind dat tocmai de faptul că au negat omul ca valoare fundamentală. Introducând diferite forme de excludere a unor indivizi și chiar a unor categorii sau segmente de public. Și răsturnând astfel procesul natural de edificare social-statală a unei națiuni. Cel de constituire a sa în jurul individului. Individul atât ca valoare, cât și individul cu valorile sale.

Modelul dezirabil este unul dinamic. În care nu există niciun moment de repaus. De odihnire la capătul drumului. Asta, deoarece și societatea este dinamică. Și demografic, și cultural, și ideatic. Continuitatea este dată de educație, de explicarea și însușirea valorilor, pe când motricitatea este dată de progres. De descoperiri, de inventică, de inovație.

Există și un dinamism al prezervării și apărării valorilor. Pentru că, să nu uităm, societățile, colectivitățile umane, fie că își zic popoare, fie că își zic națiuni, fie că sunt elemente constitutive ale unor federații, supra-state ori ale unor sub-state, provincii se află neîndoielnic în competiție permanentă unele cu altele. De când există omenirea. Deoarece omul primordial a descoperit repede, în devenirea sa, că cea mai la îndemână bunăstare personală sau familială este cea dobândită pe seama celorlalți oameni.  A celorlalte familii. Clanuri. Și nu cea dobândită din natură. Iar cel mai la îndemână argument pentru a lua de la celălalt este că celălalt este diferit de tine. Dacă nu biologic, atunci măcar din punct de vedere cultural. Reversul acestei atitudini de rapt fiind că oamenii se adună la un loc pentru a se apăra de inamici pe baza aceluiași argument: valorile comune. Deci, în aceste condiții, este ușor de identificat dinamismul istoric al agresării și, respectiv, al apărării unor colectivități umane, pe argumente valorice. Iar modelul occidental s-a dovedit a fi un bun păstrător și apărător de valori. Deși a ajuns aici în urma unor experiențe istorice deosebit de sângeroase. Cum au fost cele două mari războaie ale secolului trecut.

Modelul dezirabil este și unul democratic. Prin excelență. Doar sistemul de organizare politică democratică s-a dovedit, de când există occidentul și până astăzi, că reușește să pună în centrul său omul. Ca parte a demosului care se guvernează pe sine. Și pentru sine. Această caracteristică fiind și ea subsumată caracteristicii de dinamicitate, atât ca devenire, cât și ca reacție la negare. Astfel, democrația devine ea însăși valoare și este supusă permanent unor forme tot mai inventive de agresiune. Cu scopul evident ca unii membrii ai colectivității să își desăvârșească bunăstarea pe seama celorlalți membri ai aceleiași colectivități. Fie că vorbim despre colectivitatea de indivizi sau de state. De națiuni.

Același model este și singurul predictibil. Atâta vreme cât omul, individul este atât elementul de bază constitutiv cât și valoarea supremă, modelul social în care acesta se simte cel mai bine este unul care îi oferă cele mai puține surprize. Dacă se poate, cel care nu îi oferă nicio surpriză. Această caracteristică este ușor identificabilă. Cele mai de succes state, națiuni, sunt cele care își pot proiecta viitorul pe termen cât mai lung. De zeci de ani. Sunt și cele care instituționalizează cât mai detaliat interacțiunea individului cu statul. Sunt cele în care domnește legea. În contrast cu cele în care domnește bunul plac al guvernanților, în care instituționalizarea este schioapă sau lipsește cu totul, în care cetățeanul nu are nicio imagine asupra viitorului națiunii sale, trăind acolo de pe un an pe altul.

Din aceste caracteristici esențiale ale modelului dezirabil decurg și alte caracteristici subsidiare. Cum sunt incluziunea socială, respectul statului acordat individului, dezvoltarea transparenței guvernamentale, comunicarea socială și multe altele. Dintre acestea, se remarcă ierarhizarea socială. În societățile în care individul este esența, se acceptă universal că nu există doi indivizi la fel. Și că aceștia sunt egali doar în drepturi, ca valoare egală în ochii societății. De aici se dezvoltă înțelegerea că indivizii diferiți devin complementari pentru edificarea socială. Înțelegere tradusă la nivel individual că, indiferent care este locul pe care cineva îl ocupă în societate, prin muncă sau prin nemuncă, acel loc îi va fi recunoscut și respectat de ceilalți. Cu singura condiție ca locul acela să nu fie dobândit pe seama celorlalți. Condiție asupra căreia veghează legea. 

De aceea elitele apar doar în Occident. Și sunt formate exclusiv din indivizi merituoși. Ca urmare a egalității de șansă și a garantării dezvoltării libere a omului. În rest, în afara modelului occidental, elitele fiind, de fapt, clase sociale, clanuri dominante și altele asemenea, ajunse în situația să dicteze ideatic pe argumente de putere și nu de inteligență.

De aici, de la descrierea și discutarea modelului dezirabil de societate, ar trebui să pornească orice demers de populusforming. De edificare a unui popor. A unei națiuni. Și așa s-a întâmplat în toate cazurile de succes din istoria omenirii. Cel mai amplu și mai bine documentat este cazul nașterii Statelor Unite ale Americii. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Dar și populații relativ mici, cum sunt cele nordice, au parcurs un proces de dezbatere și înțelegere ale modelului pe care urmau să îl adopte și care să corespundă năzuinței de a deveni națiuni occidentale. În secolul al XIX-lea și chiar mai târziu.

Asta, deoarece edificarea statală pe principiu național este întotdeauna un demers deliberat. Este o opțiune, dintre multele posibile, pe care trebuie să o adopte cei care pun umărul la această edificare. Nu se cunosc exemple din istoria omenirii, în care modelul acesta dezirabil să fi fost impus din afară sau să se fi întâmplat automat, de la natură. Nici măcar Dumnezeul biblic nu a reușit să impună un asemenea model poporului său ales. Tot ce a putut Dumnezeu să facă a fost să le ofere oamenilor care credeau în El niște repere și să le sacționeze unele derapaje. Restul a fost întotdeauna făcut de oameni. Pentru ei înșiși.

joi, 8 iunie 2017

Clubul ca solutie

Sunt sigur că vi s-a întâmplat, în copilărie, să jucați jocuri de echipă. Pe stradă sau pe maidan. Pe vremea mea, cel mai popular joc era „Rușii și nemții”, deoarece singurele filme erau cele de război, în care sovieticii îi învingeau, mereu și mereu, pe naziști. Iar televiziunea era o raritate, acolo unde era. Abia când nu l-am mai jucat, am aflat că jocul ăla era o formă adaptată a străvechiului joc „Hoții și vardiștii”. 

Foto: speciesandclass.com


Selecția pe echipe sau pe tabere se făcea de câte un selecționer pentru fiecare tabără. Care te striga și treceai în spatele lui. Niciodată nu aveam echipele prestabilite. Nici nu eram întotdeauna aceiași, dar nici preferințele fiecăruia pentru o echipă sau alta nu rămâneau aceleași. Imaginați-vă că jucați un asemenea joc și vine cineva și vă spune că, deoarece ați fost ieri în echipa A, astăzi trebuie neapărat să rămâneți în echipa A. Și că nu aveți loc de întros, deoarece așa au stabilit majoritatea jucătorilor. Că cine a fost ieri într-o echipă, în echipa aia rămâne de acum înainte, fără discuție.

„Păi, stai puțin, că eu am fost strigat în echipa A! Nici n-am vrut să fiu!” încercați un contra-argument istoric, dacă nu vă convine aranjamentul cu permanetizarea în echipa A. „Nu contează! Pentru binele general, am stabilit așa! Dacă nu îți place, n-ai decât să îți iei jucăriile și să pleci!” veți primi, cu surprindere, replica. Așa că aveți două variante. Rămâneți în echipa A, zicându-vă că, până la urmă, nu e chiar atât de rău, și că ieri chiar v-ați jucat destul de frumos în echipa aia. Sau vă luați jucăriile și plecați să vă jucați singur, într-un colț, nebăgat în seamă de ceilalți.

Asta, până când creșteți mare și vine cineva și vă ceartă că, în copilărie ați făcut parte din echipa A. Sau că vă jucați singur, după caz. Deoarece, între timp, societatea pe care o populați a adoptat niște norme de clasificare a membrilor săi. Pe criterii de ceea ce au făcut ei în viața anterioară momentrului clasificării. Iar faptul de a fi făcut parte din echipa A vă separă, automat, de cei care, în copilăria lor, au făcut parte din echipa B. Precum și de cei, foarte puțini, care au preferat să se joace singuri. Și, cum se întâmplă atât de des în viață, cei care au avut norocul să facă parte din cealaltă echipă sunt astăzi clasificați mai bine decât cei care au făcut parte din aceeași echipă cu dumneavoastră. La joaca din copilărie.

Vi se pare absurdă o asemenea ipoteză? N-ar trebui. Pentru că ea chiar se întâmplă. Desigur, nu pe subiecte de tabără din jocul de copii. Dar se întâmplă pe alte subiecte din viață. Când aflați despre dumneavoastră că ați făcut rău să fiți într-o anumită tabără, chiar dacă nu v-a întrebat nimeni, nicidată, dacă aveți sau nu preferință pentru tabăra respectivă. Și, aici, nu mă duce gândul la cei care am făcut parte din partidul comunist. Pentru că situația este complexă și chiar sunt vinovății de discutat, pentru destul de mulți dintre membrii de partid comunist român. Mă gândesc însă la cei care s-au născut la țară, de exemplu. Sau la cei care au ales o carieră de muncitor, înainte să se apuce de studii superioare și care vor purta toată viața lor eticheta de muncitor pe frunte. Care, pe vremea comuniștilor, să nu uităm, era o etichetă de identficare pozitivă. Cei cu „origine muncitorească” vând o traiectorie rezervată de selecție în școli și de promovare la serviciu.

De obicei, confruntați cu o asemenea situație de clasificare socială, ne adaptăm. Facem tot posibiliul să fim clasificați cât mai favorabil. Ascundem sau chiar distrugem fila din dosar din care rezulta că ne jucam singuri în copilărie, de exemplu, dacă joaca de unul singur este astăzi considerată reprobabilă. Sau adăugăm la dosar vreo diplomă, vreun certificat, vreo adeverință din are să rezulte că îndepliniserăm, în trecut, cât mai multe dintre condițiile care, astăzi, sunt considerate avantajoase în clasificarea favorabilă. Chiar dacă nu a fost exact așa. Pe vremuri. Răzvrătirea, într-o asemenea situație de clasificare socială este echivalentă cu alegerea alternativei de a te juca de unul singur. Adică, răzvrătirea duce, aproape automat, la excluziunea socială. 

Pentru intelectual, pentru gânditor, fenomenul de clasificare socială capătă forme specifice. Mai ales dacă clasificantul este incult. Când incultura lui se vede ușor în lipsa lui de nuanțe. Iar acestă nenuanțare duce la stabilirea unor clase cioplite grosier, cu barda. Stânga sau drapta. Dacă ești una, nu poți fi alta! Conservator sau progresist. Nimic altceva! Creștin sau ateu. Fără dubii! Și așa mai departe, de-a lungul întregului spectrul al subiectelor poziționate socialmente. 

Pentru că vorbim de nuanțe, sper că ați remarcat faptul că, din primul moment și până acum, modelul construit de mine aici prezintă atât stabilirea claselor, cât și clasificarea indivizilor ca întâmplându-se din exteriorul lor. Adică, fiecăruia dintre noi i se spune ce este. Din ce clasă ori categorie face parte. Unde a greșit, prin simpla parcurgere a vieții sale. Ce trebuie să facă pentru a fi reclasificat mai favorabil. Dar nu i se dă vreo posiblitate să își exprime vreo preferință. Nu mai vorbesc despre vreo răzgândeală. De tipul „știți, m-am răzgândit. Nu mai vreau să fiu conservator. Vreau să mă fac progresist!” Nu se poate așa ceva. Nici în modelul meu teoretic, verbal, nici în realitatea pe care acesta o modelează.

De ce? Pentru că clasificarea, categorisirea nu se face de vreo instanță. Posesoare a vreunei moralități anume. Și, foarte important, supravegheată de o altă instanță, superioară, de apel. Ci se face de competitorii noștri sociali. De exemplu, conservatorii îi vor arăta cu degetul și vor striga la ei „progresiștilor!” pe oricine vor ei. Pe orice criterii de-ale lor vor avea ei chef să aleagă. Ei, conservatorii, devenind clasificatori asumați pentru toate celelalte categorii, în afara lor. Doar pe sine nu se pot clasifica drept conservatori, decât dacă așa îi clasifică ceilalți. Progresiști și alții. Adică, oricine este clasificant pentru toți ceilalți, mai puțin pentru sine.

Succesul clasificării, însă, este o cu totul altă poveste. Aici ar trebui să introducem criteriul de putere. Pentru că unii clasificatori au puterea de a impune clasificarea lor clasificaților. Alții nu. Alții rămânând doar cu social media, să se răcorească acolo prin vorbe.

La fel cum se poate cu orice model, vă invit să îl folosiți și pe al meu, pentru a vă juca cu el. Să vedeți ce vă iese. Dacă vă introduceți chiar pe dumneavoastră în model. Sau pe oricine altcineva. Și mai vorbim după aceea.

miercuri, 7 iunie 2017

Jurnalul ca lume paralelă

La Editura Humanitas din București apare Zodia Cancerului: Jurnal 2012 - 2015, de Radu Vancu. În cartea asta, un poet, profesor de literatură, traducător și eseist, editor literar de jurnale, adică Radu Vancu, îmi propune să aflu cu ce gânduri, imagini, amintiri, lecturi, întâmplări minuscule și regrete vagi își petrece el anumite zile din acești aproape patru ani de jurnal. 



Nu că aș fi fost interesat în vreun fel de autor ori de ce i s-a întâmplat lui. Dar toți prietenii care i-au menționat numele mi-au vorbit extrem de favorabil despre Radu Vancu, așa că am luat-o ca pe un gest de prietenie să îi citesc jurnalul. 

N-aș putea spune că prietenia nu mi-ar fi fost pusă la încercare. Sau, mai bine zis, la încercări. 

Prima a fost cea vizuală. Atât editorul, cât și autorul nu au fost prea amabili cu imaginea pe care mi-o oferă orice pagină din carte. 

Numerotația începe ca la documentele din editorul de text Word, al lui Microsoft Office, cu 1 pentru prima pagină din carte. Nu contează că aia este pre-coperta, de unde aflăm categoria editorială în care este inclusă cartea: „memorii / jurnale”. Nici că pagina numărul 3 este coperta internă propriuzisă. Ori că încep să citesc textul la pagina cu numărul nespecificat 5. Important este că s-au contabilizat, cu rigurozitate, toate foile și paginile cărții. Nu a scăpat niciuna inventarului numeric. 

Apoi, autorul a descoperit tasta „&”, pe care o folosește într-o veselie. Aproape că desenează cu ea pe pagină. Deschid la întâmplare la pagina numărul 131: în primele zece rânduri dau de patru ori de „&”. 

Și mă încurc des, tot vizual, în inițiale. Băsescu devine imediat B. Dar rămâne și Băsescu, ca să mă întreb eu dacă B. este chiar Băsescu ori altcineva. Fiind nevoit, dacă vreau să mă dumiresc, să re-cercetez textul, din perspectivă secvențială. Pentru că, în altă parte, apare din senin un C. De exemplu. Așa că ar fi foarte posibil ca B. să fie altcineva, nemenționat până acum. Dintr-o privire nu am cum să îmi dau seama.

A doua încercare a fost cea a numelor rezervate. Dacă nu aș fi avut încredere deplină în soliditatea culturii mele litereare și de artă, aș fi fost descumpănit de faptul că nu am auzit de multe dintre numele înscrise în paginile jurnalului, nume la care autorul se referă ca și când eu, cititorul, ar fi trebuit să le cunosc. Primele cinci nume menționate în jurnal sunt (1) Simona Popescu, (2) Berryman, (3) Michaux, (4) Oișteanu, (5) Bataille. Despre Simona Popescu îmi spune Google că este poetă. Barryman este, desigur, John Berryman, despre care am citit cu mulți ani în urmă, pe vremea când studiam literatura americană, la universitate. Și, de atunci, l-am uitat. Despre Michaux am auzit când am locuit în Belgia, dar acolo se vorbea despre el ca despre Simona Popescu de la noi. Pe Andrei Oișteanu l-am cunoscut anul trecut, la Festivalul Dilema Veche, când a discutat cu alți participanți despre o carte de-a sa, pe care am citit-o cu plăcere, după aceea. Dar nu aș spune că m-a influențat în vreun fel. Iar George Bataille este un alt nume fără rezonanță pentru mine. Deși Wikipedia mi-l prezintă ca pe o figură renascentistă de secolul XX, așa cum îmi place mie: cu preocupări și literare, dar și de economie și de antropologie. Adică o minte preocupată să înțeleagă omul și omenirea. Însă fără rezultate despre care să fi auzit și eu.

A treia încercare a fost cea a evenimentelor consemnate. Întâlniri literare, colocvii și cenacluri ale poeților aborigeni și internaționali, plimbări pe munte și prin capitale europene. Iată ce viață are un poet! Așa, și? Dacă eu, cititorul, nu sunt poet, de ce ar trebui să știu că cel care povestește s-a dus la un festival de poezie la Bruxelles, unde a reținut doar că, în Grand Place (menționată cu numele ei flamand), sunt decorațiuni arhitectonice poleite cu aur? 

Dar am trecut peste aceste încercări. Din prietenie, cum spuneam, pentru cei care mi l-au recomandat atât de călduros. Și am convenit cu mine însumi că am de a face cu un anumit stil literar. Subsumat ideii că autorul este poet. Și, ca orice poet care se respectă, acesta este, practic, obligat să își cosmetizeze mărturisirile despre sine, astfel încât sufletul expus să îi rămână protejat sub metaforă. Sub straturi de grafii și caligrafii contorsionate special. Astfel încât doar cei merituoși să ajungă acolo, la adevărul poetic. Și la goliciunea sufletului poetului. Doar cei care ar putea să aprecieze frumusețea acelei goliciuni. 

Radu Vancu e sincer în metodă. El îmi spune din primul moment că e poet. Și atât. Adică, vezi că trebuie să sapi în text și în subtext, ca să dai de mine! Îmi atrage el atenția. Apoi îmi explică relevanța stilistică. Vorbeșe intenționat, cu o familiaritate excesivă, despre o lume rezervată. Atât ca locuri, cât și ca întâmplări și populată de o omenire la fel de specializată. Adică, adoptă stilul îndepărtării cititorului. Nu al înstrăinării lui, ci al ținerii lui departe de lumea poetului. Adică, tu, cititorule, din lumea ta poți să arunci o privire în lumea mea, prin această carte. Dar asta nu înseamnă că vei ajunge vreodată să te identifici cu mine, ori cu vreunul dintre personajele mele. Pentru că noi suntem într-o altă lume. Paralelă.

Să vă dau o singură dovadă că așa face Radu Vancu. A doua intrare în jurnal povestește o experiență în masivul muntos Piatra Craiului. De patru zile. Din care aflăm că a luat cu el pe munte o antologie a poeziei latino-americane, publicată la Oxford. Și ne spune ce știe el despre niște poeți stranii, insistând pe unele detalii de comportament, ca și când i-ar fi cunoscut de când lumea. Și nu că abia atunci a avut timp de ei. Pe munte. Iar eu, cititorul, dacă nu sunt atent, mă descumpănesc. Cum adică, să nu știu eu că Cutărică (sau, pe numele lui adevărat, Raul Zurita) și-a aruncat cu acid pe față, în timpul unei performanțe literare, ca semn al deplinei supuneri a persoanei fizice, carnale, față de ideea poetică? Chiar atât de incult să fiu?!? Și, ca să mă reechilibrez, mă dau un pas înapoi și îmi zic: stai puțin! E suficient să aflu că poetul Radu Vancu știe despre Raul Zurita că s-a desfigurat. Și, probabil, că i-a citit și poezia ori poeziile cu care a fost înscris în antologie. Iar eu doar atât trebuie să fac: să știu că Radu Vancu știe! Eu rămânând în lumea mea, cea fără Raul Zurita, iar el în lumea lui, cu Raul Zurita cu tot! Deși amândoi, poet și cititor, putem păși prin Piatra Craiului. Muntele cu cel mai frumos nume posibil.

Bun. Este momentul să spun că eu nu sunt cititorul obișnuit. Cel din lumea paralelă cu cea a poetului. Ba, trebuie să menționez că eu chiar sunt specializat în arta literară. În teoria literară. În literatură, în general. Și că am propria mea experiență poetică. Asta nu înseamnă că eu, spre deosebire de cititorul obișnuit, m-aș fi identificat cu autorul jurnalului, ori cu vreunul dintre personajele sale. Carnalo-osoase sau livrești. Nu. Însă rezerva, depărtarea, au fost înlocuite de complementaritate, de dialog. Atât cât este posibil în universul non-interactiv al lecturii. 

Cu unele dintre ideile și concluziile despre oamenii din jurnal și faptele lor am fost de acord cu Radu Vanca. Cu altele nu. Dar i-am apreciat onestitatea mărturisirii jurnalistice în absolut toate instanțele. Și, da! Le-am dat dreptate prietenilor mei, care mi-au spus despre Radu Vancu asemenea aprecieri elogioase, încât m-am apucat să îl citesc.

Ceea ce vă recomand și dumneavoastră, desigur.



duminică, 4 iunie 2017

Agenda analistului

Nu-i așa că ne-am aștepta ca agenda analistului să fie analizarea realității, oricare ar fi ea și promovarea rezultatelor analizei, oricare ar fi ele? 
Foto: manuelsanchez.com

Adică, ne-am aștepta ca analistul să nu își aleagă ce realitate să analizeze și nici să stabilească, înainte de analiză, ce rezultate urmează să promoveze în spațiul public. Atunci când vorbim despre analiza făcută în interes public. Pentru ca publicul să afle.
În eventualitatea că vedem cum își alege ce realitate să analizeze, analistul nu mai este analist, ci este cercetător al acelei realități. Iar dacă pleacă de la niște concluzii prestabilite spre analiză, analistul nu mai este analist, ci propagandist al acelor concluzii.
Analistul poate fi analist și gata, adică analist at large, ori poate fi specializat pe o realitate. Cum sunt eu specializat pe realitatea numită securitatea și apărarea națională. Iar, atunci când am o contribuție semnificativă la anumite aspecte ale acestei realități, devin expert în politici de apărare națională. Contribuție teoretică și practică, deopotrivă, se înțelege. Sau, cum sunt alții specializați pe economie, pe antropologie, pe fizică quantică, pe chimie anorganică, pe astronomie și așa mai departe. 
Foarte rar și producând semnificative confuzii, apare și analistul specializat pe o metodă de analiză. Acesta se prezintă ca și când ar fi specializat într-o realitate: specialist în geopolitică, de exemplu, deși toată lumea știe că geopolitica nu este o realitate în sine, ci doar o metodă de interpretare a relațiilor dintre actori internaționali, pe criterii exclusiv sau preponderent geografice.
De ce iscă mai multe confuzii o asemenea arogare de specializare analitică? În primul rând, pentru că e o contorsionare a specializării. Este ca și când matematicianul ar zice că nu e matematician, ci specialist în analiză matematică. Ori exegetul că ar fi specialist în hermeneutică. Ca să nu mai vorbim despre metode de investigare a realității care sunt concurente. Adică, unul este specialist în realismul politic, iar altul în post-internaționalism. Zău? Confuzie totală, trebuie să recunoașteți. În condițiile în care toate acestea se referă la aceeași realitate socio-umană. Sau universală, în cazul științelor exacte.
Desigur, orice persoană are dreptul la o opinie proprie față de orice realitate. Și are dreptul să comunice opinia sa celorlalți. În scris ori verbal. Sonor sau audio-vizual. Așa cum orice persoană are libertatea de a se auto-intitula cum crede de cuviință. Inclusiv ca analist de orice, ori ca specialist în geopolitică. De exemplu. Sau specialist în termodinamică. Și să vorbească despre terorism, de exemplu. Să spunem aici că nu ar fi prea e frumos ca orice persoană să își aroge titluri academice atunci când nu le are, dar asta, la noi, nu mai este de mult o problemă, fiecare doritor putând, cu un infim efort, de natură financiară sau familială, să obțină, să dețină și să proclame ce titlu academic își dorește. Inclusiv cel de academician. În „științele securității”, de exemplu.
Însă, agenda analistului nu este niciodată pentru sine. Ea este pentru cel care îl plătește sau îl prețuiește pe analist ca să facă analize. Și nu văd niciun beneficiar, cu excepția publicului, care să comande și să recepționeze vreo analiză făcută de vreun analist care se revendică specialist în metodă. Într-una dintre multiplele metode de investigare a aceeași realități. Mai ales atunci când analistul nostru cunoaște realitatea respectivă doar intermediat. Din cărți și din articole. Ori din opiniile altora.
În afară de propria vanitate, de ce ar zice cineva că se pricepe la ceva la care nu se pricepe și de ce ar emite „opinii” care se dovedesc imediat idioate, ca rezultat al nepriceperii, desigur? 
Eu am un singur răspuns posibil: pentru că respectiva persoană are o altă agendă decât cea a analistului onest. Agendă care fie i-a fost ordonată, fie i-a fost impusă, fie și-a însușit-o voluntar. Cu scopul evident ca publicul să afle concluzia aceea prestabilită. Restul, partea aparent „științifică”, cu denumirea pompoasă și irelevantă a calității de specialist a analistului emitent de concluzii, fiind doar un efort superficial de credibilizare în ochii publicului neinstruit. Semi-analfabet în ale analizei.
Deci, până la urmă, este vina publicului consumator de analize că există analiști nespecialziați în realitatea analizată, ci doar într-una dintre multele și variatele metode de investigare a acelei realități. Dacă publicul nu i-ar băga în seamă, ei ar rămâne anonimi. Cu titluri academice, fără îndoială, dar anonimi. Adică, fără să mai poată face rău gândirii și opiniei publice.