O întrebare

Credeți că ar interesa pe cineva un eseu mai lung, așa, cât o carte, despre comunismul trăit de mine?

Întreb acest lucru, deoarece, de când cu exacerbarea populismului și a post-adevărului ca tendințe majore de sugrumare a discursului public rațional, în România dar și în Occident, în general, am ajuns să trăiesc cu impresia că se poate institui din nou o formă de conviețuire, sau, mai bine zis, de supraviețuire similară cu cea trăită de mine pe timpul regimului politic comunist din România.

Desigur, s-ar putea să mă înșel. Nu în ceea ce privește evaluarea mea privind posibila evoluție a lucrurilor, ci privind eventualul interes public în subiectul propus. De aceea, întreb.

Aș pune în discuție stereotipurile curente de etichetare, vehiculate de promotorii post-adevărului contemporan, privind „spălarea pe creier”, „compromisul moral”, „culpa generală” a acceptării poliției politice, vina profitorilor comuniști de a târgui din „magazinele speciale” și câte altele.

Aș povesti suficiente anecdote trăite de mine, din care să rezulte atât nocivitatea controlului public asupra vieții și, mai ales, a opiniilor individului, cât și modalitățile de eludare a acestui control. Aș argumenta că și în comunism individul a fost liber să gândească exclusiv cu mintea lui, doar că a trebuit să facă un efort suplimentar pentru asta. Și aș mai povesti cum sistemul politic și social al partidului-stat a avut nevoie de inteligență mai mult decât are acum sistemul politic și social democratic, de piață, care iată că vedem cu stupoare cum perimte exacerbarea populismului și a post-adevărului, tendințe ce sugrumă orice demers rațional, exprimat în spațiul public, cu scopul de a ordona guvernarea acelui public.

Ce ziceți? V-ar interesa o asemenea carte? Sau știți pe cineva care ar fi interesat să o citească?

Poporul a vorbit...

... așa ca e timpul să tac. Cu câteva precizări, înainte de tăcere, desigur. 

1. Nu este adevărat că Partidul Social Democrat (PSD) a câștigat alegerile cu 18 la sută dintre voturile electoratului român. Ei au câștigat alegerile cu acordul a 18 + 35 = 53 la sută din electorat. Unde 35 la sută reprezintă electoratul care a votat prin tăcere. Adică prin absență de la urne, spunând astfel că sunt de acord cu rezultatul votului, respectiv cu câștigarea alegerilor de pesediști.

Foto: cetateanul.net

De unde mi-a ieșit cifra de 35 la sută pe care am adăugat-o la voturile exprimate în favoarea Pesedeului? Am luat cele 60 de procente ale absenților și am scăzut din ele 14 la sută, respectiv pe cei care nu au putut vota, că nu aveau unde, în străinătate. Și am mai scăzut încă 11 la sută, procentul celor fictivi pe liste, care, evident, nu puteau avea nicio preferință. Așa că mi-au rămas cei 35 la sută din electori, cei care nu s-au prezentat la vot cu bună știință și bună intenție de a valida rezultatul alegerilor, oricare este acesta.

2. Votul de duminică a arătat, fără îndoială, opțiunea clară a românilor pentru PSD. Ceea ce înseamnă o opțiune clară a publicului român pentru o guvernare ce are anumite caracteristici. Și pentru anumite persoane care să guverneze, așa cum au mai guvernat și pe vremuri.

Această opțiune nu este doar una clară, ci este și una rațională. Adică, majoritatea românilor nu aveau cum să fi preferat irațional, sentimental, ca România să fie guvernată de PSD. Pe cine să fi iubit ei în acest partid, încât să îl voteze fără să stea pe gânduri? Sau, pe cine să fi urât românii majoritari atât de mult încât să voteze cu PSD numai ca urâtul să nu ajungă la guvernare? Dacă nu avem răspunsuri la aceste două întrebări, singura concluzie este că românii majoritari știau ei ce fac atunci când fie au votat Pesedeul, fie au stat acasă.

Pentru mine, preferința aceasta este una de mirare. Dar explicabilă prin spiritul de frondă al majorității românilor. Pentru că românul majoritar se simte mai român dacă se individualizează prin auto-excludere, decât dacă se individualizează prin originalitate, între alte nații europene. Ori, social-democrația este exclusivă, în Europa Occidentală. Ea guvernează doar în câteva locuri și nu are nicio influență reală și colectivă în politica europeană.

3. În condițiile în care sistemele sociale și economice din România sunt total dependente de străinătate, situarea majorității politice românești în zona minoritară continentală face ca românii să nu poată avea un cuvânt suficient de sonor în străinătate, astfel încât să aibă o oarecare siguranță că  dependențele acestea nu se vor transforma în presiuni sau chiar în privațiuni de proveniență externă.

Mai clar și mai concret, România depinde de străintătate aproape în toate. De la mâncare la locuri de muncă. De la securitatea națională la energia casnică și industrială. Asta, independent de faptul că schimburile economice dintre România și străinătate sunt defavorabile economiei naționale, că străintatea, nu numai cea occidentală, profită de pe urma corupției generalizate și instituționalizate de la noi, pentru a jefui tot ce se poate jefui. De la medici la păduri.

Peste această situație devenită cronică, se vor suprapune tendințele regionale și mondiale de populism. Ceea ce înseamnă îndemnul popular ca o parte a publicului să își satisfacă interesele pe seama altei sau altor părți ale aceluiași public, prin intermediul politicienilor guvernanți, aleși special în acest scop. Ne mai putem aștepta ca recursul la puterea contondentă, inclusiv la război, să devină mult mai apetisant decât în trecut, în relațiile dintre state. Sau dintre grupări din interiorul statelor. Inclusiv în Europa noastră vestică și democratică. Și, bineînțeles, avem perspectiva schimbării radicale a politicii americane, sub noua administrație Trump, schimbare ce va schimba Lumea și, implicit, România. 

Tuturor acestor probleme, deja prezente și presante, ori foarte probabile în viitorul previzibil, românii majoritari le-au găsit soluția unică a aducerii Pesedeului la guvernare. PSD cu o postură internațională prea bine cunoscută acestui public.

4. De mai bine de o duzină de ani, apar în România dovezi instituționale și comportamentale tot mai clare că statul este prost alcătuit, că sistemul constituțional și legal nu servește cetățeanul, că principalele domenii publice, respectiv sănătatea, educația, mediul, justiția, ordinea publică și apărarea națională, nu produc bunuri publice de calitate, că Țara se depopulează de inteligență, că o bună parte a avuției naționale, cea care se produce anual, prin munca tuturor, este confiscată de corupți și impostori politici și administrativi. 

La toate aceste probleme, care se acutizează pe zi ce trece, românii majoritari au găsit aceeași soluție  conștientă, deliberată, a aducerii Pesedeului la guvernare. 

Ce ar mai fi de spus? Nimic, zic eu, după ce poporul a vorbit!

Scoaterea Cetății de sub asediu

„Cetatea sub asediu: Însemnări despre credință, rațiune și terorism” este titlul celei mai recente cărți publicate de Teodor Baconschi, anul acesta, 2016, la Iași, la edituradoxologia.ro. 

Cred că este explicabil prin sine însuși de ce nu am putut rezista calamburului din titlul textului meu de aici, calambur pe care titlul cărții aproape că mi l-a impus. Nu numai ca parafrazare a anunțului privind apariția acestui volum, dar și ca expunere a unor comentarii marginale pe seama celor scrise în el. 

Volum despre care trebuie să spun de pe acum că este minunat, din punct de vedere tactilo-vizual. Arată exact ca o carte! Ca o carte cum erau pe vremuri, când ele, cărțile, erau cel mai important vehicul de transport al ideilor gândite, elaborate și vorbite, de la autor la receptorul însetat de cunoașterea lor, a ideilor. Prin textura hârtiei și prin culoare, parcă acum i-au fost tăiate paginile, dacă mai știe cineva despre ce vorbesc eu aici.

Dar nici ca minunăție a conținutului nu este mai prejos acest volum. Imaginați-vă că vă aflați pentru prima dată singură sau singur în camera bunicii, iar pe masă se află acea cutie de lac pe care bunica o închidea imediat ce intrați la ea în cameră și despre care vă spunea, de când erați mică sau mic, că nu aveți voie să cotrobăiți prin ea. Chiar și femeie ori bărbat acum în toată firea, o asemenea ocazie vă va da o emoție specială și, nerezistând tentației de a deschide capacul cutiei, orice veți găsi acolo vă va minuna peste măsură. Mai ales dacă dați peste vreo bijuterie de argint, ori peste vreo cărticică de rugăciuni cu adnotări, sau peste o fotografie îndoită la un colț și cu însemnări aproape șterse pe spate. Veți ști imediat că toate asemenea obiecte au o valoare specială pentru posesoarea cutiei. Dar veți vrea să știți tot imediat ce valoare, ce semnificație ar avea aceleași obiecte și pentru dumneavoastră. Ceea ce vă va face să le cercetați pe îndelete și cu minuție. Și, pe măsură ce le veți pătrunde înțelesul, vă veți bucura de două ori. Prima oară pentru că ați înțeles și, a doua oară pentru că recunoașteți și valoarea pentru dumneavoastră a ceea ce ați înțeles. Și vă veți simți mai bogată, ori mai bogat. Sufletește, desigur. În ideea că nu veți avea de gând să vă jefuiți bunica!

Cetatea sub asediu este o carte de ținut la îndemână. Este aproape ca o carte de referință, ca o enciclopedie. De mici dimenisuni, dar nu mai puțin relevantă. Măcar în subiectele abodate direct, punctual. Cum mai este cu sentimentul mistic? v-ați putea întreba, la un moment dat. Fără îndoială, veți putea căuta răspunsul în multe locuri, toate aduse astăzi pe ecarnul calculatorului, laptop-ului, ipad-ului sau al telefonului inteligent. Dar veți putea deschide și cartea lui Teodor Baconschi la pagina 38 și veți afla ce știe autorul despre „Vitalitatea sentimentului mistic”, în contextul intrării României în rândul Lumii. Cam în trei minute și în cinci pagini mici vă veți lămuri. 

Ceea ce nu este deloc puțin lucru. Mai ales că autorul are o credibilitate consolidată că știe ce scrie. Și că este onest, în sensul că, dacă tot scrie pentru noi, este hotărât să ne facă un bine. Să știm și noi ceea ce știe el atât de serios. 

Trebuie să vă previn că, pentru a citi câteva dintre cele 300 de pagini ale volumului, va trebui fie să aveți însușit și un vocabular adecvat lecturilor de antropologie a religiei, fie să aveți un dicționar la îndemână. Nu peste tot, dar de fiecare dată când vorbește despre o realitate pe care cel mai bine o numește un anumit cuvânt rar sau specializat, Baconschi va folosi acel cuvânt și nu altul, mai din popor, ori vreo perifrază care să mulțumească pe toată lumea. Asta nu este pretențiozitate ci, mai degrabă, respect față de idee. Și față de cititor, căruia i se adresează cu cele mai potrivite cuvinte. Potrivite cu realitatea numită și nu neapărat cu nivelul de cultură al consumatorului. 

Nu mi-am propus să recenzez această carte. Ci doar să o scot la lumina blogului meu. Mie mi-a plăcut și deja mi-e dragă. E valoroasă ca idei, dar și ca sentimente. Teodor Baconschi fiind un iubitor de Dumnezeu, de oameni și de români. Ceea ce ne mărturisește întotdeauna incidental, dar cu candoare. 

Lectură plăcută!

Votul de peste o săptămână

În accepțiunea cea mai generală, votul de peste o săptămână, pentru alegerea noului Parlament al României, este ca și dat. Partidele parlamentare, cele care au pregătit legislația pentru alegeri și au făcut toate aranjamentele electorale dau semne că sunt mulțumite de munca lor și că așteaptă cu răbdare să încaseze dividendele. Nu există nici cea mai mică îngrijorare, emoție, nesiguranță ori zbatere că aceste partide nu vor obține ceea ce și-au propus.

De unde atâta liniște, siguranță și împăcare cu un rezultat implacabil? Toate indiciile ne arată că vom beneficia de business as usual și în aceste alegeri, cum am avut în toate precedentele. Mai puțin în alegerile prezidențiale de acum doi ani, când pesedistul Ponta a concurat singur și a ieșit pe locul doi. 

Câteva certitudini: 

(1) Toți cei ce puteau vota independent, în urma unui proces independent de luare a deciziei de vot, sunt ținuți departe de urne. Fie nu sunt în țară, iar în străinătate pot vota doar o mică fracțiune dintre ei. Fie sunt agresați continuu cu mesajul că votul lor nu va schimba nimic, că sistemul este prea puternic pentru a se speria de un vot la întâmplare, că jocurile sunt deja făcute, că nu are rost să votezi răul cel mic, deoarece va deveni imediat după alegeri răul cel mare. Și așa mai departe. Astfel că vor sta acasă. Scârbiți de situație ori convinși că nu au cu cine să voteze. 

(2) Niciun partid nu va obține majoritatea în alegeri. Vom avea două partide mari, minoritare și un partid mai mic, dacă nu chiar minuscul, care va decide majoritatea parlamentară, postelectorală. Și, implicit, guvernul. Va fi ca în 2004, în 2008 și în 2012. Specific tuturor parlamentelor rezultate în urma alegerilor de atunci a fost că partidul minuscul, numit uneori „partidul-balama", a depins de surse de putere internă nedemocratice sau, mai bine zis, neelectorale, cum a fost susținerea oferită de un serviciu secret, oficial ori particular, de un mogul de presă, de un grup etnic ori profesional, sau de un grup omogen ideologic. Cu mențiunea că o susținere anume nu excludea vreo altă susținere, astfel încât cel mai bine plasat partid-balama a fost cel care a acumulat cele mai multe și mai diverse susțineri neelectorale.

(3) Imediat după alegeri se vor reconfigura raporturile de putere între partide. Deși se va vota pe liste de partid, unii aleși vor fi constânși, alții vor fi convinși, iar alții vor primi ordin să formeze majorități ori ierarhii altele decât cele rezultate din alegeri. Cu alte cuvinte, este cert că rezultatul votului nu se va reflecta deloc în configurarea Parlamentului României. 

(4) Noul guvern nu va fi cel preferat de electorat. De altfel, electoratului nici nu i s-a dat vreo șansă de a alege vreun program de guvernare, vreun premier sau vreo politică executivă în domeniile esențiale, cum sunt educația, sănătatea, apărarea națională sau economia. Premierul și guvernul său vor rezulta din jocurile de culise, complet nedemocratice, în care vor interveni elemente exterioare votanților, cum sunt Președinția, Uniunea Europeană, Departamentul de Stat, alte agenții de influență de pe teritoriul României sau din afara lui.

(5) Cea mai concludentă certitudine este că, în continuare, publicul votant nu va fi reprezentat în Parlamentul rezultat din alegerile de peste o săptămână. Desigur, anumite grupuri de interese vor fi suprareprezentate, dar ele nici nu prea fac parte din public, de-adevăratelea. 

Ce e de făcut?

(1) Merg la vot. Votez cum cred că este mai bine pentru mine, ca membru al publicului român. 

(2) Cu siguranță, nu votez nicio listă care are cel puțin un penal, ori cel puțin un idiot, ori cel puțin un  compromis. 

(3) Cu siguranță, nu votez ca la loterie, anticipând rezultatul. Adică, revin la punctul (1), cu mențiunea că nu mă interesează cum votează oricine altcineva. Chiar dacă sunt aproape sigur că votul meu e unul minoritar. Sau chiar insignifiant.

(4) Dacă știu că jocurile sunt deja făcute, că partidele parlamentare și-au luat toate măsurile ca rezultatul votului de peste o săptămână să fie așa cum și-l doresc ele, atunci sunt obligat să votez. Pentru că, dacă nu votez, eu nu fac altceva decât să validez rezultatul votului celor care votează, oricare ar fi el. Pe când, dacă votez, sunt de acord doar cu votul meu și pot să resping moral oricare alt rezultat, ca pe unul care nu mă reprezintă. Dacă nu mă reprezintă, desigur.

Cam asta e de făcut. În circumstanțele date.

Americanii nu pot fi condamnabili, dar sunt criticabili

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Barack Obama, aflat într-un circuit de vizite internaționale, ultimul din mandatul său, ne recomandă nouă, opiniei publice internaționale, să avem răbdare cu președintele-ales, domnul Donald Trump și să vedem întâi ce face, înainte de a-l condamna public pentru poziția pe care a avut-o în timpul campaniei electorale. Atunci când s-a declarat rasist, misogin, radicalist, anti-musulman și s-a arătat incapabil să își însușească limbajul și principiile guvernării domeniilor securității naționale și relațiilor internaționale, precum și incompetent în înțelegerea recomandărilor și în formularea deciziilor din aceste domenii, la nivelul celui mai puternic om al planetei.

Foto: newsweek.com

Președintele Obama a precizat și cât timp ar trebui „să așteptăm și să vedem”. Până după ce președintele-ales Trump va depune jurământul de ungere în funcție. Asta întâmplându-se în data de 20 ianuarie 2017. Cum spuneam de la început, ca să fim bine înțeleși, domnia sa adresându-se doar opiniei publice internaționale. Opiniei publice interne, americane, neputând domnul Obama să îi facă precizări de comportament sau de atitudine, deoarece nu intră în competențele funcției sale așa ceva.

Doar domnul Trump poate să facă așa ceva. Să fie nemulțumit de atitudinea publică a unor membri ai publicului, să condamne tot public respectiva atitudine, ba, chiar să ceară ca acei membri ai publicului să își ceară scuze că l-au nemulțumit pe domnul Trump. Va fi și acesta un aspect de urmărit, după 20 ianuarie, la anul. Dacă președintele pe atunci Trump se va mai rățoi la public sau nu? Dacă da, înseamnă că am așteptat degeaba să vedem cum va fi președinte domnul Trump. Pentru că am fi știut cum va fi încă de pe acum. În sensul că ăsta e omul și că funcția nu îl va schimba nici să îl pici cu ceară.

Când ziceam că nu intră în competențele unui președinte american să se rățoiască la propriul public și să îi spună ce atitudine să adopte, mă refeream la o cutumă, la un obicei stabilit de la începuturi și presupus ca o fiind o regulă nescrisă. Nicio lege din State sau din Lume nu îl obligă pe președintele american să nu cumva să facă așa ceva. Adică, nimeni nu îl poate condamna pentru obrăznicie manifestată față de oricare membru al publicului.

La fel de valabilă este această observație și pentru gestionarea afacerilor personale. Nu este ilegal ca acestea să rămână în familie, iar președintele viitor Trump să își țină un ochi informal și asupra acelor afaceri, concomitent cu guvernarea Americii. Prin intermediul copiilor săi. Este doar profund imoral. Și extrem de păgubos pentru credibilitatea sa ca președinte-comandant-șef al forțelor armate. Mai ales în contextul în care, în campanie, domnul Trump s-a arătat dispus să înarmeze, contra-cost, state și guverne care nu ar trebui înarmate. Mai ales cu arme nucleare. Sau să nu își îndeplinească angajamentele de aliat decât dacă aliații vor plăti ei înșiși costurile angajamentelor americane.

Dar, deocamdată, suntem nevoiți să urmăm recomandarea domnului Obama și să așteptăm, să vedem cum va fi. Așteptare lovită de două dificultăți.

Una este că, din momentul în care a fost declarat președinte-ales, domnul Trump a încetat să mai informeze publicul, prin mijloacele tradiționale și formale. În afara „ciripiturilor” de pe Twitter, acest domn a mai făcut doar niște gesturi și a mai strigat doar câteva vorbe din ușa reședinței sale de pe un teren de golf, unde a tot primit musafiri presupuși a forma noul său guvern. Și atât. În rest, opacitate totală. Ceea ce, cum spuneam, nu este ilegal, dar este neobișnuit. De ce toți ceilalți președinți-aleși de dinaintea lui au fost transparenți în această perioadă, dacă legea nu i-a obligat să facă asta?

Pentru simplul motiv că orice opacitate produce speculații, comentarii defavorabile și chiar știri false, niciuna dintre acestea nefiindu-i benefice alesului și echipei sale. Iar cea mai cumplită speculație este că domnul Trump va face exact ceea ce a promis că va face în campania electorală, atunci când toată lumea a râs de el cât de nepregătit este pentru o asemenea funcție. Ceea ce provoacă o mare neliniște în societatea americană, apropo de promisiunile electorale de politică internă, precum și între membrii societății mondiale de state, a căror pace și prosperitate depind fundamental de America și, în mare măsură, de președintele ei.

A doua dificultate este că, până la depunerea jurământului, președintele-ales Trump ar fi trebuit să purceadă la reunificarea partidului său republican și, concomitent sau subsecvent, după pofta inimii sale, și la reunificarea întregii națiuni americane, puternic divizată atât de rezultatul alegerilor prezidențiale, cât și de caracterul radical, rasist, exclusivit al principalelor promisiuni făcute de câștigătorul mandatului. Care nu a fost nici pe departe și câștigătorul majorității voturilor liber exprimate. Ori, deocamndată, nici măcar o singură decizie, sau măcar o singură declarație angajantă a domnului Trump nu indică demararea vreunui proces de vindecare a rănilor politice, ca să nu mai zicem nimic despre adunarea tuturor, politicieni și public, în jurul viitorului lor președinte.

Singurii care tot vorbesc, doar ca să ne dea speranțe, ori să ne aburească, cum zic micii interlopi bucureșteni, sunt cei din preajma domnului Donald Trump. Numai că aceștia sunt cunoscuți opiniei publice americane ca fiind cei care, pe timpul campaniei electorale, i-au sugerat, i-au încurajat și i-au apărat public domnului Trump atitudinile rele, incorecte, rasiste, anti și cum au mai fost ele.

Ceea ce ne face așteptarea ca să vedem cum va fi Trump ca președinte în funcție și mai dificilă. Avem însă o doză scăzândă de încredere că societatea americană este articulată democratic, deși l-a produs pe președintele-ales Trump. Sperăm că mecanismele democratice inventate de părinții patriei americane și rodate de mai bine de două secole și un sfert se vor dovedi funcționale și în cazul Trump.

Zicem însă că această speranță se diminuează pe zi ce trece, pentru că vedem deja consecințe deplorabile ale victoriei electorale trumpiste, mai ales la nivelul școlilor și al străzii americane. Unde găsim cazuri de copii segregați pe motive de religie ori de rasă. Sau zeci de mii de oameni revoltați de situația asta. Vedem milioane de familii americane al căror viitor este complet incert, atâta vreme cât acestea sunt compuse din cetățeni legali americani și din imigranți ilegali deopotrivă. Vedem obstinația cu care se încăpățânează cei mai intimi sfătuitori ai lui Trump să anunțe public convingerea lor intimă că islamul este o amenințare în sine și că nici măcar nu este o religie, ci „o mișcare politică”. Ceea ce, în capul lor, ar justifica pregătirea unei legislații și a unor măsuri administrative de ghetoizare a musulmanilor americani și de interzicere a liberei circulații în America a unor persoane din afară, pentru simplul fapt că aparțin acestei „mișcări”.

Dacă n-ar fi toate acestea și multe altele neamintite aici, i-am putea promite președintelui american Barack Obama că urmărim cu interes pregătirile pentru formarea Administrației Trump și că avem încredere că americanii știu ce fac și că totul va fi bine și democratic. La ei acolo și la noi, în Lume. Dar toate acestea și multele altele sunt. Ceea ce nu este condamnabil, pentru că nu se încalcă nicio lege. Criticabil, însă, este. Din păcate.

Valori sau ce?

Dacă ne uităm în istoria omenirii, vom vedea că schimbările majore de vremuri, ca acestea, pe care suntem pe cale să le trăim de acum înainte, au fost pregătite din timp și fundamentate atât ideatic, cât și axiologic. Vorbim despre schimbări în care organizarea socială s-a reconfigurat, pentru a putea satisface nivelul de dezvoltare economică atins și, mai ales, a celui ce urma să fie atins. Și, mai vedem că, de la idee la faptă au trecut cel puțin două generații. 

Foto: historia.ro

Putem exemplifica cu apariția statelor industriale, care trebuiau neapărat să fie seculare, inițial în America independentă și, apoi, în Franța revoluționară, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Proces care nu s-a desfășurat fără convulsii și nici măcar fără vărsare de sânge. La peste o jumătate de secol, în Europa, încă mai aveau loc revoluții burgheze. După încă un deceniu și jumătate de la aceste revoluții europene democratice, Statele Unite intrau în cel mai sângeros război civil, cel care a rupt America de trecutul ei colonial-feudal și i-a garantat viitorul industrial. 

Și independența americanilor și revoluția francezilor au fost temeinic pregătite teoretic, ideatic. Pamflete și manifeste cu idei de reformă a statului au circulat în proporție de masă. Între gânditorii americani și francezi exista o corespondență permanentă, pentru armonizarea tezelor și validarea ipotezelor. Englezii erau deja considerați repere în domeniul teoretic. Mai ales în teoria socială și cea economică. 

Dar teoreticienii au introdus și valori noi. La fel de bine fundamentate teoretic și care au prins imediat la mulțimi. Cum știm că au prins? Simplu. Pentru că mulțimile s-au dovedit dispuse să  lupte și chiar să moară pentru promovarea și apărarea lor. Ale valorilor. Simplul proces electoral nu a fost de ajuns. Firește.

Și statul post-industrial a fost pregătit teoretic cu mult timp înainte. Karl Marx a fost primul, dar nu singurul care a discutat teoretic deficiențele statului capitalist, încă de acum un secol și jumătate. Doar că nu a propus ca soluție post-capitalismul, sau capitalismul de masă, ci comunismul, care este o aberație teoretică pe depin dovedită ca atare, în zeci de state și de-a lungul câtorva zeci de ani. Alți teoreticieni au găsit însă soluția de socializare a capitatului, simultan cu socializarea treburilor publice. Iar ideile lor au fost validate de faptul că democrația pe care o presupunea socializarea treburilor publice a garantat și o dezvoltare economică fără precedent, în statele unde aceasta a fost edificată. Cam de o jumătate de secol încoace.

În domeniul valorilor, însă, lucrurile nu stau atât de bine, pe cât ar merita. Bunăstarea a fost obținută pe seama creșterii consumului într-o lume occidentală pașnică și democratică. De aici, au apărut valori noi, ca posesiunea de bunuri consumabile, agonisirea de bani, satisfacerea unor nevoi închipuite și altele asemenea. Specific acestei perioade și acestor valori este că nimeni din occident nu mai vrea să moară pentru apărarea și promovarea lor. 

Sunt însă alții, din afara culturii și civilizației occidentale, care sunt dispuși să moară și chiar să omoare pentru a le nega vesticilor aceste valori materiale. Sau pentru a și le însuși pentru ei, prin rapt și amenințare. Ori chiar prin război.

În prezent, Occidentul se zbate între două dileme. Cum să își promoveze pe mai departe valorile și, mai ales, cum să afle care dintre valorile actuale mai sunt de promovat și care nu mai merită efortul? Pe de o parte. Pe de cealaltă parte, cum să își apere valorile consacrate. Și, mai ales, care dintre aceste valori merită apărate?

În această dezbatere intră și promotorii valorilor religioase. Mergând ei pe principiul că unii dintre atacatorii valorilor occidentale se identifică drept musulmani, adică deținătorii unor valori religioase altele decât cele iudeo-creștine. Mai mult, apărătorii valorilor occidentale religioase văd în orice diversitate o amenințare la valorile lor. Ceea ce creează o ciorbă ideologică, gata să dea în clocot. 

Problema e că, după două secole de secularism de stat, în Occident, este greu să îngustezi dezbaterea despre valori la cele religioase. Orice participant la dezbatere va fi lovit de lipsă de credibilitate, pentru că va fi automat bănuit de o agendă secretă, de refacere a statului religios. Adică, de repunere a clerului în poziții de forță, în toate puterile statului. Dar mai ales în puterea legislativă și cea judecătorească.

Vestea bună este că așa e la ei. La vechii occidentali. La cei care și-au edificat statele actuale în ultimii două sute de ani și au inventat mecanismele de ajustare a acestor state în funcție de dezvoltarea economică și socială atinsă de populațiile din statele respective. Noi, românii, noii occidentali, nu avem asemenea probleme. Decât ca spectatori. Care nu înțelegem ce vedem la alții.

La noi nu e nicio dilemă. Știm cu siguranță care valori sunt de promovat și care sunt de apărat, chiar cu prețul vieții. Niciuna! Nici măcar nu suntem siguri că știm ce e aia o valoare. Din perspectivă axiologică, desigur. Asta, dacă știm ce e aia axiologie. În eventualitatea că ne-a fost predată la școala de stat. Că, la școala vieții, nici gând să fi parcurs o asemenea materie.

Desigur, la nivel individual, mai găsim și printre români oameni care își apără valorile. Cum ar fi cei care dau cu sapa în capul vecinului pentru că le-a luat o brazdă din locul de arat, când a trecut cu plugul pe acolo. Ori cei care ridică garduri pe spațiul public, pentru a-l delimita în parceluțe aparținând de blocuri învecinate. Sau cei care se bat în stradă, cu pumnii și picioarele, pentru un loc de parcare. Majoritatea însă, sunt rezervați, atunci când vine vorba de apărat niște valori. Oricare ar fi ele. Laice sau religioase.

Eu mă revendic spiritual din Săliște, așa-zisa capitală a Mărginimii Sibiului. Acolo avem pe pereții bisericilor icoanele sfinților ciobani martiri. Oieri din Săliște care au murit în apărarea ortodoxiei, ca valoare în sine. Acolo mai este o urmă de rușine, dacă te apuci să desconsideri valorile locale și chiar pe cele naționale. Așa cum este o mândrie să le promovezi. Fără ostentație și nu împotriva altcuiva. Pentru că sibianul e cosmopolit și, mai ales, tolerant. Cu respect pentru valorile altcuiva. Chiar dacă nu sunt și valorile lui.

Însă, ca purtătoare de valori, ortodoxia este desconsiderată de majoritatea credincioșilor ortodocși. Ca să nu mai vorbim despre străini. Acest lucru se vede peste tot. Biserica ortodoxă este doar o sursă de noroc, de tranzacție între enoriaș și Dumnezeu, prin intermediul clericului. Tranzacție în care credinciosul îi bate lui Dumnezeu mătănii, iar Dumnezeu îl răsplătește pentru aceasta cu noroc la școală, la spital sau în familie. 

Asta nu înseamnă că ortodoxia nu este purtătoare de valori. Înseamnă doar că așa-zișilor credincioși nu le pasă. Și nici măcar nu știu care sunt acele valori creștin-ortodoxe. Iar dacă nu le știu, cum ar putea să le promoveze ori să le apere?

Reconfigurarea statului post-modern conform viitorului economic și social este obligatorie peste tot. Și în vechiul, și în noul Occident. Deocamdată, această reconfigurare are o teorie șubredă și secvențială. Deși tendințele globalizante au fost studiate de acum un sfert de secol și mai bine. Doar că soluțiile teoretice au întârziat să apară, cu excepția criticilor privind inadecvarea la aceste tendințe globalizante a sistemului actual de state și, mai ales, a tipului de stat democratic, secular și social. Dar nu numai că teoreticienii nu se ridică la înălțimea făuritorilor statelor industriale de acum două secole, dar nici promotorii valorilor vechi și noi nu o duc prea bine. Asta, în condițiile în care comunicarea globală are mijloace la care cei de demult nici nu îndrăzneau să viseze.

Cine alege?

Îmi propusesem să nu scriu nimic despre alegerile generale din România. Pentru simplul motiv că nu aveam nimic de scris. Lucrurile fiind atât de evidente, încât orice scriere despre ele nu ar fi fost altceva decât o tautologie. Ar fi însă un lucru de spus despre alegerile din luna aceasta noiembrie 2016 din Bulgaria, Republica Moldova și Statele Unite ale Americii. Și, dacă vorbim despre ele, ajungem fără nicio piedică să ne fure gândul și la alegerile noastre, ce stau să vină.

Foto: rompost.com

Ce ar avea în comun alegerile din cele trei țări amintite aici, altceva decât faptul că, în fiecare dintre ele, au fost alegeri prezidențiale? Mai ales că asta ar fi și deosebirea dintre ele și România, unde vom avea alegeri parlamentare?

Alegerile prezidențiale din America, Bulgaria și Moldova au în comun acuzațiile publice aduse Federației Ruse că și-a exercitat influența asupra unora dintre candidații din fiecare țară și chiar asupra alegerilor în sine. Și ar mai fi în comun faptul că preferații declarați ai Moscovei au câștigat peste tot.

Așa că suntem aproape siguri că și în România se întâmplă același lucru, chiar dacă nu avem dovezi concrete, cum ar fi finanțări directe, coresponență sau fotografii de la întâlnirile de coordonare a activităților de influneță.

Avem însă prietenii declarate între politicieni români și cei preferați de Moscova în cele trei țări despre care am zis mai sus. Sau, dacă nu prietenii propriuzise, cel puțin afinități declarate. Mai avem poziționări politice identice sau similare privind temele internaționale sau de natură internațională, cum sunt NATO și Soros. Așa cum mai avem și niște aproape identități de comunicare publică. Cu toții, atât românii cât și moscofilii, abordează aceleași teme irelevante pentru bunăstarea și viitorul liniștit al nației, vituperând Occidentul pentru orice și negând cu tărie orice idee că Federația Rusă sub conducerea lui Putin ar constitui vreo amenințare la pacea regională sau mondială. Ca să nu mai vorbim despre admiratorii declarați ai domnului Putin însuși.

Fiind deja lucrurile aranjate, la noi nici măcar acuzațiile de influențare a alegerilor din partea Moscovei nu mai au vreun sens. Ce? A venit Moscova să facă legislația românească electorală așa cum este, de nu pot fi aleși decât cei din partidele mari? A pus domnul Putin pe cineva să falsifice listele cu alegători, cele umflate în continuare cu peste două milioane de fictivi, în condițiile în care s-a semnalat această anomalie de ani de zile? Le-a strâns Ambasada Federației Ruse semnăturile lipsă de sute de mii, în trei zile, celor care au vrut să umple golul iscat de așteptările electoratului pentru apariția unor non-politicieni de profesie? Nu! La toate aceste întrebări răspunsul este nu. Nu rușii sunt de vină că sistemul alegerilor generale din România este unul corupt până în măduva oaselor.

Mijloacele de comunicare în masă, cele tradiționale și cele noi, însă, poartă amprenta propagandei pro-moscovite și anti-occidentale, dusă simultan cu periferizarea temelor majore și cu exacerbarea celor populiste și naționaliste. Dacă are Rusia vreun cuvânt de spus în realizarea acestei propagande, ori propagandiștii noștri sunt onești voluntari și sinceri entuziaști parcă nici nu mai are importanță.

În aceste condiții, nu avem cum să ignorăm faptul că, în România, la fel cum s-a întâmplat și în America, în Bulgaria și în Republica Moldova, întâi vom ști cine va fi ales și abia apoi ne vom uita și cum a fost ales alesul. Adică, vom afla cine alege pentru noi abia după alegeri. Și, bineînțeles, nu va avea de ce să ne pese care va fi răspunsul.

Populismul democratic nu există

Deși dezvoltat în democrațiile consolidate, mai ales în cele din Occident, populismul nu are nimic de a face cu democrația. Decât în sensul că structura democratică a statului îi permite să apară, așa cum o structură permeabilă lasă să pătrundă umezeala în interiorul incintei pe care o edifică. De aceea, pe bună dreptate, președintele-ales al Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, a recunoscut, în prima luare de cuvânt în această calitate, că, în cazul său, nu a fost vorba despre o campanie politică ordinară de alegere a președintelui, ci despre o „mișcare”. Adică, despre o deplasare de la normă, realizată în dimenisuni de masă și permisă de sistem.

Foto: delawereliberal.net

Printre formele de populism consacrate de istoria omenirii întâlnim fascismul, național-socialismul, comunismul și, de curând, trumpismul. De ce nu sunt și nici nu pot fi democratice aceste forme de exprimare politică? Pentru simplul fapt că ele neagă prima lege fundamentală a democrației: majoritatea nu poate decide niciodată împotriva minorității, deoarece nimeni nu își poate consolida bunăstarea pe seama altui membru al aceleiași populații democratice.

Din păcate, în cazul fascismului, național-socialismului și comunismului, a fost nevoie ca exponenții lor să ajungă, prin alegeri democratice după standardele vremii, să guverneze în statele europene și, în cazul comunismului, și altundeva în Lume, pentru a înțelege ceea ce programele lor politice spuneau de la început. Anume, că bunăstarea ori chiar fericirea unei părți a publicului majoritar poate fi atinsă doar dacă acea parte se întorcea împotriva uneia sau mai multora dintre minoritățile aceleiași populații, fie ele etnice, economice sau culturale. Iar prețul lecției a constat în milioane de vieți dispărute, distruse sau contorsionate de aplicarea promisiunilor electorale ale populiștilor, indiferent de natura ideologică a programelor lor.

Rețeta de succes a populismului o regăsim în discursul reprezentanților săi, care discurs este același în toate locurile unde populismul răsare și în toate epocile istorice.

În primul rând, populistul își alege o temă. Pentru a fi de succes, această temă trebuie să rezoneze cu majoritatea poporului. De aceea, ea este întotdeauna o temă generală, cunoscută sau recunoscută din istorie, cu un conținut cât mai abstract, pentru a se potrivi cât mai multor minți. Care minți vor completa pe linia punctată, desenată de caracterul generic al temei, cu propriile lor interpretări, năzuințe sau idei. Temă bazată pe un subiect de necontestat. „Grande Italia”, „über alles in der Welt”, „victoria socialismului”, „America Great Again” sunt exemple consacrate de asemenea teme.

Cum bine se observă, temele acestea fac aluzie la existența unei entități de referință, față de care națiunea trebuie să fie mare ori deasupra. Sau față de care să fie victorioasă. Dar acea entitate de referință nu se va regăsi niciodată în temă. Ci doar în formularea problemei pe care mișcările populiste o identifică și, în soluțiile propuse.

De ce trebuie să fie Italia grande, Germania deasupra altora, socialismul să fie victorios și, de curând, America să fie din nou grozavă? Pentru că, la momentul lansării temei, niciuna nu este nici grande, nici deasupra, nici victorioasă, nici grozavă! Și, de ce nu sunt așa? Pentru că dușmanii națiunii, din afară și din interior, nu o lasă să fie!

Și care sunt acești dușmani? Răspunsul la această întrebare nu s-a schimbat de pe vremea lui Mussolini. Dușmani sunt toți cei care nu sunt ca ei, majoritarii populiști. Fie pentru că nu sunt italieni, germani, comuniști sau americani, fie pentru că sunt italieni, germani, comuniști și americani, dar au un alt Dumnezeu, au o altă culoare a pielii, au un sex incert sau de categoria a doua. Iar cea mai gravă amenințare pentru populiști vine de la cei ce nu sunt nici de naționalitatea lor și mai sunt și de altă culoare, de altă religie și de altă orientare sexuală. Și care se încăpățânează să trăiască printre ei, populiștii.

Poate că cineva crede că sunt prea dur, prea radical și prea intransigent, atunci când alătur fascismul, național-socialismul și comunismul cu trumpismul. Primele trei fiind declarate aproape universal ca regimuri criminale și condamnate ca atare de istorie și de legislația în vigoare. Pe când trumpismul nu are nimic criminal în el. Nici măcar nu este un regim. De aceea, țin să fac sublinierea că m-am referit la fascism, național-socialism și comunism ca la manifestări ori mișcări populiste din perioada în care nu ajunseseră încă la puterea politică în statele lor.

Când, pentru a dobândi acea putere, pe căi democratice, prin alegeri, sau chiar prin revoluție, în cazul comunismului, au fost nevoite să își definească o temă, să își aleagă un program, să comunice publicului ce problemă au identificat în calea dezvoltării sale și care sunt soluțiile pe care le propun ele pentru rezolvarea acelei teme. Desigur, o altă deosebire radicală este că, înainte de a ajunge la cârma țărilor lor, fasciștii, național-socialiștii și comuniștii au fost violenți, pe când populiștii americani s-au dovedit pașnici. Doar la nivel verbal se aseamănă unii cu ceilalți.

Esențial în această analogie este că domnul Donald Trump, proaspăt alesul american, are încă șansa de a se delimita de predecesorii săi italieni, germani sau comuniști. De a recunoaște că a folosit mișcarea populistă doar pentru a ajunge la Casa Albă. Că a exploatat nemulțumirea crescândă a unei mase din ce în ce mai largi de populație complet nesatisfăcută de performanța politicienilor din sistem, politicieni care se preocupă doar de realegerea lor, de satisfacerea sponsorilor, de îmbogățirea proprie și care sacrifică interesul public pentru aceste preocupări. Mase largi, de zeci de milioane, care nu au instruirea necesară pentru a înțelege democrația dincolo de aspectul alegerilor libere și de regula privind decizia prin obținerea majorității.

Dacă nu va face această delimitare, domnul Trump  va fi izolat, ca președinte, atât în Lume, cât și în America. Este drept că una dintre coordonatele majore de politică externă trumpistă este izolaționismul internațional american. Dar, să nu uităm că izolaționismul internațional american înseamnă doar abandonarea rolului de leader mondial. Pentru că, în rest, pentru a fi ceea ce este,  ca societate și ca economie, America are nevoie de restul Lumii. Ca să nu mai zicem nimic despre condiția de progres, care presupune internaționalizarea obligatorie.

Incredibilul presedinte ales in America

„Incredibil” este unul dintre cele câteva ticuri verbale pe care le afișază domnul Donald Trump, de fiecare dată când se adresează liber auditoriului. Vorbim despre Donald Trump, președintele ales al Statelor Unite ale Americii, de acum câteva ore. 

Foto: ABCnews.go.com

Un populist de excepție, care știe să își vândă orice produs publicului cumpărător și care nu are nici cea mai mică reținere să mintă, să înșele, să ridiculizeze, să amenințe, să întărâte, să învrăjbească, să promită fără acoperire și fără cea mai vagă intenție de a se ține de cuvânt, cu singura condiție sau justifiare că astfel va obține succesul în vânzare, domnul Donald Trump a mizat pe popularitatea sa pentru a impune unuia dintre cele două partide mari ale Americii să îl adopte în rolul de candidat la președinție. Și a reușit. Așa că, în urma acceptării înfrângerii de contracandidata Hillary Clinton și înainte de numărarea tuturor voturilor, acest domn a devenit cel de-al 45-lea președinte ales al americanilor. Deocamdată, președinte-ales.

La un moment dat, se vor analiza eficiența și eficacitatea armelor cu care a convins aproape 60 de milioane de compatrioți să îi dea lui votul lor. Faptul că marea lor majoritate sunt cu educație puțină și în căutare de vinovați pentru condiția lor modestă de albi neprivilegiați este o explicație necesară, dar nu suficientă. 

Dar acum, la cald, este mult mai important de bănuit ce ne așteaptă de pe urma evenimentului alegerii președintelui Statelor Unite. Pentru că, încă din primul moment, unii au început să se pregătească pentru un viitor altfel imprevizibil. Măcar prin insolitul său.

Deja, piețele de tranzacționare a valorilor și mărfurilor au reacționat cu căderi spectaculoase, de peste cinci procente. Dolarul american nu se simte deloc bine, în condițiile în care prețul aurului a luat-o repede în sus. Aliații occidentali ai americanilor, mai ales britanicii, germanii și francezii, și-au exprimat șocul, uimirea, spaima chiar că domnul Trump va fi președinte și, mai ales, comandantul șef al celor mai puternice forțe armate de pe Planeta Pământ. Site-urile de depunere online a cererilor de rezidență în Canada pentru cetățenii SUA s-au blocat din cauza numărului inacceptabil de mare de accesări simultane.

Dacă ne imaginăm un cursor care să alunece pe un ghidaj, la un capăt am avea îndeplinirea imediat și în întregime a promisiunilor electorale ale domnului Trump, încă din prima zi la serviciu, în ianuarie 2017. La celălalt capăt, am avea un președinte copleșit de sarcina de a comanda și de a decide pacea și războiul la nivel planetar, confirmând astfel aprecierea celor mai solide inteligențe americane, civile și militare, din propriul partid, care sunt convinse că domnul Trump este complet incompetent pentru funcția asta.

Între aceste două extremități, avem tot felul de combinații. În cel puțin patru domenii, guvernarea Trump ar putea merge de la înțelept, la rezonabil, la visceral sau la absurd. Absurdul fiind cel promovat în campania electorală și care i-a adus voturile majoritare.

În domeniul securității, pe calea înțeleaptă, domnul Trump ar putea să continue pe mai departe și să întărească alianțele militare între națiunile cu valori comune, să apere aceste valori cu puterea militară americană, oriunde ar fi ele amenințate, să impună pacea în zonele de conflict fierbinte, cum sunt cele din Orientul Mijlociu, Africa și Asia, să rezolve conflictele înghețate în favoarea publicului local și regional, ori să pună punct amenințărilor venite dinspre Coreea de Nord sau Rusia. Mergând pe calea rezonabilă, ar putea să repare pe ici pe colo defecțiunile arhitecturii actuale de securitate globală, cu ajutorul organizațiilor internaționale, care sunt masiv finanțate de americani. Și s-ar abține de la acutizarea conflictelor în care America nu poate ori nu vrea să fie parte. Parcursul visceral ar putea însemna flexarea mușchilor și acutizarea retoricii de superputere, din care să rezulte cât de măreață a devenit din nou națiunea americană, sub președintele Trump. Absurdul constând din punerea în practică a ideilor trumpiste legate de închirierea puterii militare a SUA oricui dă mai mult, înarmarea nucleară a unor state în conflicte permanente sau iminente, cum sunt Japonia și Coreea de Sud, refuzul asistenței militare pentru aliați tradiționali, dacă aceștia nu plătesc pentru așa ceva și alte asemenea trăznăi.

În domeniul politicii de mediu, înțelepciunea continuării și întăririi măsurilor de prevenire a încălzirii globale și de maximizare a surselor alternative de energie fără emisii de carbon ar putea fi înlocuită cu un comportament mai reținut, sau chiar cu absurdul aplicării promisiunilor electorale, inclusiv sistarea finanțării organizațiilor internaționale care se ocupă de mediu.

În ceea ce privește comerțul, domnul Trump ar putea veni cu soluții noi, favorabile tuturor, de comerț internațional și regional, mai ales cu Uniunea Europeană și cu vecinii teritoriali al Americii. Sau, mergând prin rezonabil și visceral, ar putea ajunge la denunțarea acordurilor existente, fără să pună altceva în loc. 

În domeniul economic și, mai ales, în subdomeniul fiscalității, ne putem aștepta la variante comportamentale pe aceeași paradigmă ca în domeniile menționate mai sus. Tot aici includem și măsurile predictibile sau surprinzătoare privind migrația forței de muncă, venită din afară în Statele Unite.

Neavând niciun precedent, nu știm cum se va comporta domnul Trump în niciunul dintre aceste domenii, cum nu știm ce va face cu multitudinea de probleme interne pe care le-a fluturat prin fața ochilor alegătorilor, fără să facă măcar aluzie la soluții rezonabile. Pentru că Donald Trump nu are nici măcar o zi de experiență proprie în administrarea domeniului public. Și nici nu are cunoștințele, deprinderile și filosofia unui administrator la nivel național-federal. 

În asemenea situație și fiind total lipsiți de orice pârghie de influențare a comportamentului prezidențial american, noi, românii europeni, nu avem alternative prea multe. Chiar dacă recomandarea de bun simț este să ne așteptăm și să fim pregătiți pentru ce e mai rău, în toate domeniile de interacțiune româno-americană, încă din anul următor, trebuie să începem prin a recunoaște că nu suntem capabili să ne pregătim nici măcar pentru situații mai puțin dezastruoase, cum ar fi o politică trumpistă rezonabil-viscerală. 

Cu alte cuvinte, suntem la cheremul și la mila președintelui ales și în ceea ce privește apărarea națională, și în ceea ce privește călătoriile fără vize în SUA, pentru plăcere, afaceri sau studii, și în ceea ce privește investițiile, și în ceea ce privește mediul și așa mai departe.

Desigur, ar putea fi și altfel. Alegerea unui asemenea președinte în America ar putea fi o ocazie istorică să ne punem și noi ordine în propria guvernare, să ne dăm seama că rămânerea la mila străinilor, oricând de bine intenționați ar fi ei, este întotdeauna o soluție contra-productivă și că stă doar în puterea noastră să ne guvernăm cât mai bine și pentru binele nostru. 

Noi, românii, fiind populiști prin excelență, indiferent de culoarea politică a partidelor pe care le tot votăm și răsvotăm, ar trebui să facem acum exact invers decât americanii. Să ne alegem o guvernare rațională, înțeleaptă și capabilă, care să ne vrea binele și să ni-l aducă acasă. Nu de capul ei, ci cu efortul nostru, al publicului, desigur.

Popularea poporului român

Din punct de vedere istoric, poporul român este atestat doar de pe la începutul secolului al XIX-lea. Mai precis, întâlnim numele de „norod”, ca nume de origine slavonă pentru „popor”, în corespondența lui Tudor Vladimirescu și, bineînțeles, în discursurile sale politice, dintre care cel mai cunoscut este cel cu „patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Pașoptiștii și fauritorii statului român, din a doua jumătate a aceluiași secol al XIX-lea consemnează anul 1821 ca începutul „trezirii” naționale pe temelii latine. Latinitatea fiind principalul, dacă nu chiar singurul, element de individualizare românească într-o zonă geografică în care celelalte populații vorbeau câteva limbi slave, ori grecește, turcește, germana sau maghiara.

Foto: istorie-pe-scurt.ro (Steagul lui Tudor Vladimirescu)

Desigur, în anii 1970, când maghiarii din Ungaria au descoperit că au o istorie „națională” de o mie de ani, românii din România au descoperit că și ei au o istorie la fel de „națională”, doar că de două mii de ani. 

De fapt, latinitatea și continuitatea etno-genetică ale românilor au fost teme de „nation-building” (edificare națională), începând doar cu a doua parte a secolului al XIX-lea. Mai devreme decât atunci, istoria nu consemnează niciun act politic din care să rezulte vreun sâmbure de popor, de nație, de națiune, de ceva asemănător, înainte de scurta dar relevanta inserție istorică a lui Tudor Vladimirescu. Cu excepția unor aproximări. Cum ar fi observația că folclorul vorbește despre „Bădița Traian”, ori cum ar fi o consemnare de secol al XVII-lea, din care rezulta că un cronicar și-a dat seama că românii „de la Râm” (Roma) se trag.

Din punct de vedere instituțional, nu se poate vorbi despre poporul român înainte de instituirea Principatelor Române și de includerea Transilvaniei în Austro-Ungaria, momente de secol al XIX-lea, care au consemnat unele instituții cu vocație națională, din punct de vedere politic și cultural. Am putea spune fără să greșim că poporul român s-a „trezit” că este o națiune odată cu instituționalizarea statelor în care locuia, așa cum americanii se proclamaseră ca națiune, atunci când și-au format Statele Unite, ca independente de Marea Britanie, cu un secol înaintea românilor.

Din perspectivă comportamentală, însă, nu putem vorbi nici măcar acum, în zilele noastre, despre un popor român complet format, trezit de-adevăratelea, articulat și funcțional. Și spunem asta nu pentru că poporul român nu ar fi unul complet omogen, monocromatic, monogenetic și monocultural. Ci tocmai pentru că poporul român, atâta cât este, nu se dovedește defel capabil de acceptarea diversității, de incluziune, de policromie. 

Din contră, populația din statul român se teme de, ori chiar consideră că sunt amenințări la adresa ființei sale diversitatea, incluziunea, policromia. 

În plus, populația din acest stat național unitar și-a luat un obicei multi-secular de a se asupri pe sine însăși. Astfel, segmente semnificative de populație își fac un obiectiv vital din a comabate alte segmente semnificative din aceeași populație, pe diferite teme. De cele mai multe ori irelevante, ca substanță. Dar perfect valabile ca pretext.

În afara marilor trădări, a marilor urgisiri în masă, în afara transferurilor de populații ca soluții la probleme de posesiune teritorială, din secolele precedente celui în care viețuim, istoria consemnează nenumărate atitudini de intoleranță, de arătare cu degetul, de stigmatizare, de aruncare cu piatra în oamenii de pe acest teritoriu, doar pentru că aceste atitudini aduceau beneficii celor ce le adoptau. Atitudini pe care le vedem și astăzi, aproape în fiecare zi. Doar că nu în forme atât de violente cum erau cu o jumătate de secol în urmă. 

Multe dintre aceste atitudini sunt blamate public, în România. Mai ales în rețelele de socializare, apărute odată cu noile medii de comunicare în masă. Doar că nu sunt blamați și membrii publicului care dovedesc intoleranță, care arată cu degetul, care stigmatizează verbal, ori care dau cu piatra oprobiului public în conaționalii lor care nu sunt ca ei. Sunt blamați exclusiv străinii! 

Străinii care îi primesc pe tinerii alungați din România de lipsa de perspectivă, impusă de cei care îi alungă, de reproșul că vor prea mult, că învață prea bine, că au ambiții prea mari. Străinii care propun diversitatea culturală, religioasă, hormonală sau de oricare altă natură, ca măsură a forței și a coeziunii unui popor, ori ca măsură a statusului național performant. Străinii care dau exemplu de incluziune a celor abandonați, nevoiași, diferiți fizic sau psihic. Străinii care recunosc valoarea unor membri ai publicului românesc și le conferă premii, inclusiv premiul Nobel. 

Să reținem observația de bun simț că identificarea greșită a problemei va duce întotdeauna la soluții greșite, care nu vor rezolva niciodată această problemă. 

Formulată corect, problema este că România de astăzi nu este populată de un popor în deplinul înțeles politic și cultural al conceptului. Ci este populată doar de un public divergent în ceea ce privește soluțiile de conviețuire, de progres, de maximizare a bunăstrăii individuale și, pe această bază, a bunăstării colective. Public care este convins că bunăstarea fiecăruia depinde de prostirea, de înșelarea, de jefuirea, de blamarea celorlalți membri ai aceluiași public. Și care are adânc împământenită convingerea că așa e bine. Că fericirea sa și transformarea sa într-un popor, într-o națiune egală cu celelalte ale Lumii se vor petrece doar atunci când va fi pur din toate punctele de vedere. Chiar dacă această uniformizare s-ar petrece la nivelul cel mai scăzut.

Istoria omenirii nu cunoaște niciun exemplu de succes în demersurile de epurare națională. În monocromatizare. În nivelarea populară. În aducerea la cel mai mic numitor comun a membrilor unei colectivități cu vocație de popor. 

Chiar și succesul de care se bucură cei ce practică asemenea „soluții” de edificare națională se dovedește a fi doar unul temporar. Averile acumulate de pe urma acestor practici nu durează mult timp, nicăieri în Lume. Cum nu au durat nici în România averile acumulate de pe urma vânzării sașilor și everilor, chiar dacă ele nu au fost averi private, ci publice. 

Așa că formularea problemei poate continua cu observația că România de astăzi nici nu va ajunge vreodată să fie populată de vreun popor, în accepțiunea general acceptată a conceptului. 

Fără nicio îndoială, dacă este formulată corect, problema asta are o soluție. Sau mai multe. Doar că aceste soluții nu vor putea fi niciodată acceptate de cei care nu văd că ar fi o problemă cu poporul român care populează România. Așa cum nu vor putea fi niciodată aplicate de cei care sunt convinși că edificarea poporului român presupune cu necesitate epurarea, excluziunea, vituperarea diversității și blamarea străinilor pentru nefericirea națională.

Perla tehnocrată

Că tot ne spune premierul românilor, domnul Dacian Julien Cioloș, că are planuri de guvernare pentru noi, planuri care vizează întregul viitor previzibil, îi semnalez cu această ocazie că, în luna martie a acestui an, domnia sa a semnat o perlă tehnocrată de toată mizeria. Semnătură ce are implicații în viețile a zeci de mii de oameni, pe o perioadă de cel puțin de doi ani.

Concret, mă refer la Hotărârea Guvernului Cioloș nr. 146/2016 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor art. 121 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat. În vigoare de la 15.03.2016, publicata in Monitorul Oficial nr.193/15.03.2016.

Ce hotărăște aici domnul Cioloș, subsemnat de ministrul apărării naționale, de cel al internelor, de directorul Serviciului Român de Informații și de ministrul finanțelor? Hotărăște eșalonarea plății restanțelor la pensiile militare de stat, restanțe rezultate în urma diminuării acestor pensii, cu ocazia transformării lor temporare în pensii de asigurări sociale, între anii 2011 – 2013. Și hotărăște asta guvernul, deoarece așa îi dictează legea. În chiar articolul 121, invocat, se spune că „(1) Diferenţele între cuantumurile pensiilor cuvenite pentru luna decembrie 2010 şi cele stabilite în baza Legii nr. 119/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, aprobată prin Legea nr. 165/2011, cu modificările şi completările ulterioare, se restituie titularilor, la cererea acestora, în mod eşalonat, pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Modalitatea de aplicare a prevederilor alin. (1) se va stabili prin norme aprobate prin hotărâre a Guvernului”.

Unde este perla tehnocrată? Orice om cu mintea întreagă va înțelege că „eșalonarea” pe o perioadă de doi ani a numitelor diferențe se face pentru ca efortul financiar al statului să fie răspândit pe toată această perioadă. Deoarece statul nu poate altfel. Fiindu-i lui prea greu să plătească tot, deodată, tuturor celor îndreptățiți să primească. Ca urmare, ne așteptăm ca îndreptățiții să încaseze în cel puțin două tranșe banii ce li se cuvin.

Asta, dacă nu ești tehnocrat. Dacă ești tehnocrat, atunci născocești o modalitate de aplicare în care nu mai eșalonezi sumele pe care le ai de plătit, ci îi eșalonezi pe cei ce urmează a fi plătiți. Că așa e la tine, la tehnocrați!

Astfel, hotărârea asta a Guvernului Cioloș prevede că toți cei care vor cere restituirea sumelor neplătite din pensiile lor militare, până la data de 30 septembrie 2016, vor primi toate acele sume în luna noiembrie 2016, iar cei ce vor cere asta începând cu 1 octombrie 2016, dar nu mai târziu de 30 septembrie 2017, vor fi plătiți doar în luna noiembrie 2017. Urmând ca, toți ceilalți, care au fost și mai înceți în a face cerere, și au ratat și termenul de 30 septembrie 2017, să primească și ei sumele restante, dar nu mai târziu de sfârșitul anului 2017. Dupa care nimeni nu va mai primi niciun ban, oricât ar fi de îndreptățit să îl primească.

Prin această modalitate, Guvernul Cioloș a negat însuși principiul eșalonării, în condițiile în care eșalonarea a fost legiferată tocmai pentru a ușura efortul de plată al statului, prin răspândirea lui pe o perioadă de doi ani. De ce a negat asta? Pentru că toți cei în cauză au putut depune cereri până la 30 septembrie 2016, urmând să fie plătiți cu toții în noiembrie 2016.

Dar stați! Credeți că domnul Dacian Juilen Cioloș nu și-a dat seama că nu e bine pentru statul pe care îl guvernează? Ba da, și-a dat! Și, atunci, împreună cu co-semnatarii Hotărârii nr.146/2016, dar, mai ales cu ministrul apărării naționale, au născocit o formă de eșalonare totuși a plăților. Dar tot prin eșalonarea beneficiarilor. În sensul că au ținut sub tăcere aceste norme. Doar o parte dintre pensionari au aflat de norme, de termene și de obligațiile lor.

Ei, guvernanții, au știut foarte bine, chiar dacă sunt tehnocrați, că nicio hotărâre executivă nu poate impune obligații asupra cetățenilor, nici măcar sub forma de norme de aplicare a legii. Care lege, într-adevăr, este singura ce poate impune obligații cetățenilor. Și chiar o face, obligându-i să facă cerere, dacă vor să își primească înapoi sumele cuvenite și reținute din pensie, acum trei-patru ani. Dar nu obligă deloc legea ca cererile să fie depuse într-o anumită perioadă de timp. Cum nu îi sancționează legea nici pe cei care au ratat termenul limită, cu amânarea plății datoriei pe care statul o are la pensionarul întârziat, cu un an întreg.

Doar normele stabilite de domnul Cioloș instituie o asemenea obligație și o asemenea consecință a neonorării ei, a obligației. Cum spuneam, domnul Cioloș și subsemnatarii știu foarte bine că cetățeanul nu este obligat să cunoască aceste norme. Și au contat pe asta, atunci când nu au atras atenția cetățeanului că trebuie să se încadreze într-o anumită perioadă de timp, dacă vrea să primească la timp reparația ce i se cuvine.

Astfel, cei care sunt înregimentați în ce a mai rămas din partidul defunctului politic, academic și militar Oprea G. au știut să depună cereri la timp. Cum au știut și cei care sunt membri ai diferitelor asociații ostășești pensionare. Vreo 11.000 dintre ei, după datele comunicate de Ministerul Apărării Naționale.

Toți ceilalți, habarnamiștii, la anul! Contribuind astfel, cu devotament cetățenesc, la ostoirea efortului financiar de plată a datoriei statului către pensionarii săi miliari.

Nu m-a interesat conținutul planului domnului premier Dacian Julien Cioloș prin care se gândește cum să mă guverneze mai bine, la anul și la mulți ani, plan cu care am început acest text. Pornind de la perla tehnocrată, pe care am semnalat-o mai sus, nici nu îl voi citi vreodată. Pentru că eu nu sunt culegător de perle în apele murdare ale guvernării României.

Sunt doar un votant. Care bag seama.

Când copiii

Când copiii mor degeaba

Înveliți în valuri, în foc ori în moloz

Ultimul lor cuvânt e un zâmbet

Răspândit peste tot corpul lor mic

Ud, ars ori murdar.

Un zâmbet pentru că s-au așezat

În ape, în flăcări ori în ruine

Ca și când s-ar fi pregătit de culcare

În primul lor leagăn ori în ultima lor zi

Din pântecul mamei.

Nu o să găsiți niciodată vreun chip schimonosit

De ură, frică ori angoasă

La niciunul dintre foștii copii

Dați la televizor după ce nu mai sunt decât carne

Udă, arsă ori tocată.

Dați pe ecrane de prin locurile unde bărbații de stat

Stăpâni de mari puteri și de guverne

Își apără interesele lor vitale

Prin apa, focul și pământul

Asmuțite asupra popoarelor de copiii.

Bărbați aleși de propriile lor popoare

Să facă gesturi importante la butoanele

Ori să spună vorbe înțelepte la telefoanele

De la care pornesc toate proiectilele

Toate rachetele și toată moartea.

Bărbații ăștia de stat sunt mai puțini decât copiii

Pe care îi îneacă, îi prăjesc ori îi sufocă

Dar și mai mulți, aproape toți, sunt cei ce doar privesc

Cei ce se miră, se întristează ori apreciază

Cum știu de frumos să moară copiii...

Unde e lege e tocmeală

Principala funcție statală a oricărui parlament este să legifereze. Funcția secundară a aceluiași parlament este să exercite controlul și supravegherea democratice asupra guvernării statului respectiv. Ambele aceste funcții sunt îndeplinite de orice parlament în folosul exclusiv al publicului pe care îl reprezintă. Ce poate fi mai simplu de înțeles decât asta?

Foto: Senatul Romaniei, internet

Adică, cât de greu i-ar fi oricărui public să constate dacă parlamentul ce îl reprezintă își îndeplinește ori ba aceste două funcții esențiale? Și, mai ales, cum își îndeplinește aceste funcții? In interesul exclusiv al publicului reprezentat, desigur!

Nu este nicio dezvăluire, ori nicio noutate că oricare parlamentar ajuns pe băncile oricărui parlament din Lumea asta largă se gândește la cu totul alte lucruri decât la îndeplinirea acestor două funcții, dacă ar fi să fie lăsat de capul lui.

Astfel, orice parlamentar se va gândi, în primul rând, cum să își recupereze investiția personală făcută cu resurse de toate felurile, în campania electorală, pentru a ajunge să fie ales. Imediat ce această investiție va fi recuperată, parlamentarul se va gândi cum să profite cât mai mult de pe urma faptului că a ajuns parlamentar. Concomitent cu acesta, se va preocupa de strângerea de resurse investibile în următoarea campanie electorală, când va vrea să fie reales.

În afara acestor precupări, rămâne la latitudinea parlamentarului să se gândească ori nu și  la cum să își reprezinte electoratul, cum să facă legi și cum să controleze și să supravegheze guvernul și autoritățile administrative în exercitarea actului de guvernare. Iar, în funcție de timp, chef, energie și imbold, se întâmplă ca, din când în când, parlamentarul chiar să pună mâna și să legifereze, să controleze și să supravegheze. Cât poate și cât își permite. Nu mai mult.

De aceea, pentru publicul reprezentat de oricare parlament, este esențial să își dezvolte și să își exercite unele forme de control și supraveghere a parlamentarilor, astfel încât aceștia să își îndeplinească funcțiile parlamentare cât mai bine și cât mai în folosul său, al publicului. Mergând pe principiul că, dacă publicul nu o face pentru sine, nimeni din afara lui nu va veni să îi impună parlamentului o conduită de loialitate și de hărnicie în favoarea acelui public.

Putem să vedem cu ușurință cum parlamentele Lumii se situează într-un clasament de performanță a îndeplinirii funcțiilor legislative și de control democratic în raport exclusiv cu implicarea publicului în controlul și supravegherea activității parlamentarilor. Cu cât aceste control și supraveghere publice sunt mai articulate și mai apăsate, cu atât parlamentele sunt mai performate. Și invers, cu cât publicul este mai indolent, sau mai nepriceput în a impune parlamentelor un comportament favorabil sieși, cu atât acele parlamente vor fi mai leneșe, mai corupte și mai dezinteresate de binele public.

Avem astfel o funcție de permisivitate publică. Cu cât acestă permisivitate este mai mare, cu atât parlamentarii cărora li se permite mai mult vor fi mai lipsiți de responsabilitate față de public.

Pe graficul unei asemenea funcții, la extremitatea cea mai favorabilă publicului, se află parlamentele care trebuie să dea seamă publicului pentru orice. Nu numai că aceste parlamente fac publică întreaga lor activitate, inclusiv agenda parlamentară, conținutul dezbaterilor și votul propriu-zis, dar și reacționează instantaneu la opinia publică legată de acea activitate, ajustându-și agenda, dezbaterile și votul în funcție de opinia respectivă.

La extremitatea păguboasă pentru public se află parlamentele cărora li se permite orice. Nici nu mai contează dacă aceste parlamente își fac publică activitatea ori nu, atâta vreme cât această activitate este amorfă la orice influență venită dinspre public. De fapt, la extremitatea extremității se situează parlamentele care își fac publică activitatea proprie, mai ales atunci când este evident că această activitate se dovedește a fi extrem de defavorabilă publicului. Deoarece, astfel, ele ne spun că nu le pasă în niciun fel de ceea ce ar crede publicul despre ele. Opinia publică fiindu-le cu adevărat irelevantă.

Cum poate deveni irelevantă pentru parlamentari opinia publică, atâta vreme cât parlamentarii respectivi sunt aleși de acel public? Simplu. Această irelevanță se instalează acolo unde publicul însuși a dovedit, alegeri după alegeri, că activitatea anterioară a parlamentarilor nu se constituie într-un criteriu de selecție a lor în alegerile viitoare.

Acesta este cazul în Parlamentul României. Activitatea parlamentară este total disociată de activitatea de alegeri parlamentare. Una este una și cealaltă este cu totul alta. După 26 de ani, în România, s-a instalat confortabil cultura lipsei de interes a publicului pentru activitatea parlamentară trecută. În niciuna dintre cele șapte alegeri parlamentare consumate nu s-a discutat public care a fost performanța parlamentară a vreunui parlamentar, sau a vreunui partid ori a vreunui grup parlamentar, în legislatura care se încheia. Iar actuala stare informală a campaniei electorale nu face nicio diferență, susținând aceeași cultură a non-valorii parlamentare. Astfel, avem legislaturi care se „bucură” de o „încredere” de sub 25 la sută (adică trei din patru români nu au încredre în propriul lor parlament) și care sunt alese cu participarea a jumătate din populația cu drept de vot. Precum și cu acceptul tacit al celeilalte jumătăți.

Deși, acum, în toamna anului 2016, ar fi o oportunitate unică și inefabilă ca această cultură să fie ignorată de indolentul public românesc.

Pentru prima dată în istoria democratică a nației noastre, Parlamentul este obligat să se situeze în centul atenției publice tocmai în aceste momente, înainte de alegeri. Până acum, într-un an electoral, parlamentarii români aveau un singur fel de comportament: să se facă remarcați ca ființe plăcute, amabile și populare, care merită, doar pentru această remarcare, să fie realese în funcții despre care publicul nu se interesează deloc, cu excepția cancanurilor. Dar și acelea minore, iscate de imagini cu parlamentari dormind în ședințe sau consulând site-uri pornografice pe laptop-urile plătite din banul public. Astăzi, însă, presați fiind de controlul judiciar exercitat în forță de procurori, de când nu mai este președinte Băsescu Traian, parlamentarii români și-au schimbat comportamentul.

Au devenit vocali împotriva sistemului pe care îl legiferează și care pare că nu le mai este atât de favorabil. Și încearcă să lupte împotriva acestei agresiuni din partea sistemului cu mijloacele pe care le au. Între care votul este cel mai la îndemână. Clamând supremația deciziei parlamentare, ei votează protecții proprii împotriva oricărei amenințări. Protecții personale sau colective. De la  evitarea pierderii libertății individuale și până la evitarea pierderii titlurilor de doctor, obținute prin fraudă. Trecând prin votarea legislației electorale care le garantează realegerea. Și, dacă tot a dat frenezia votului peste ei, voteză și orice măsuri favorabile sponsorilor și surselor de resurse fianciare, mediatice și de altă natură.

O altă premisă favorabilă este că, în Lume, se confruntă tot mai mult forțele politice populiste cu cele tradiționale. Populismul fiind caracterizat prin opoziția la rațiune, la realism. Și prin negarea valorilor perene, în favoarea unor valori ezoterice, ireale și irelevante. În România, populismul este totul. Este suprem. Iraționalul domnește în opțiunile politice încă de la democratizarea instituțională de acum mai bine de o generație. Mai ales când este vorba despre liste, popularitatea „locomotivelor” contează mult mai mult decât orice alt criteriu de campanie electorală. Așa au ajuns, în trecut, în Parlamentul României, maneliști și sportivi inculți și chiar idioți. Incapabili să reprezinte publicul în cele mai modeste situații. Așa ajung, acum, pe liste personaje cunoscute publicului de la televizor, pentru orice alte calități decât cele de reprezentare parlamentară. Ar fi momentul ca și în România să se declanșeze acastă confruntare între rațional și populism. Cu specificul național al predominației populismului în defavoarea oricăror curente politice tradiționale.

Mai este momentul istoric al nevoii acute de o nouă responsabilitate națională. Care își are rădăcinile în trecut, în forme difuze și modeste, atunci când publicul românesc a decis că statul pe care îl locuiește trebuie integrat în comunitatea euro-atlantică. Acum nu mai este suficientă aprobarea populară. Este imperios necesară acțiunea populară. Deoarece următorii patru ani, când va funcționa viitorul Parlament, nu vor fi, sub nicio măsură, niște ani obișnuiți. În care să ne facem că muncim și trăim, să așteptăm cu mâna întinsă la străinii favorabili și să ne lăsăm guvernați oricum.

În acești ani ni se va cere cu insistență să ne declarăm occidentali în valori și ni se va cere să facem sacrificii în numele acestor valori. Sau, să le negăm, așa cum am mai făcut-o în secolul trecut, de fiecare dată când am fost implicați în războaiele mondiale. Calde sau reci. Viața internațională ne va cere cu necesitate să ne dovedim competitivi în guvernare, în diplomație, în economie. Sau, dacă nu reușim să fim atât de competitivi pe cât ni se va cere, să răbdăm în liniște condiția de stat de mâna a doua. Sau chiar de a treia. În Uniunea Europeană. Sau fără ea, în condițiile în care există și alternativa ca Uniunea Europeană să se destrame, fără ca noi să avem vreun cuvânt de spus. Cum și NATO s-ar putea destrăma, în același orizont de timp. Și tot fără ca noi să putem avea vreun cuvânt de spus, privind propria noastră securitate națională.

Toate astea, în condițiile în care statul administrativ, prost legiferat, complet necontrolat democratic și cronic nesupravegheat popular va continua să destrucureze arhitectura națională de producere a bunurilor publice. Mai ales de producere a educației, sănătății, ordinii publice și securității naționale. Destrămare care nu se va opri decât atunci când aceste bunuri publice nu numai că vor fi de cea mai proastă calitate, dar nu vor mai fi oferite deloc publicului. Lucru care se poate întâmpla în următorii patru ani, cei ai noii legislaturi.

Ce e de făcut? Trei lucruri importante sunt de făcut.

Primul, în ordine logică și cronologică, ar fi ca publicul să afle că este direct responsabil de soarta sa, iar această soartă are o componentă parlamentară, indiferent de cât de nepopulară ar fi această instituție de putere legislativă a statului. Este deosebit de important ca publicul să recunoască faptul că nimeni altcineva nu poartă această responsabilitate. Că nu poate da vina nici pe „condițiile istorice”, nici pe „situația geopolitică”, nici pe „soarta defavorabilă” cu noi, strămoșii daco-traco-geților, romanilor, cumanilor, avarilor, slavilor și ai altor neamuri, nici pe „străinii cei răi și rapace”, care ne fură aurul, lemnul și apele, nici pe „marile puteri”, nici pe „trădătorii de neam și de țară”, nici pe „clasa politică”, nici pe „mogulii de presă”. Pe nimeni nu poate da vina publicul românesc, atunci când vine vorba despre exercitarea responsabilității sale de public.

Al doilea lucru care trebuie făcut este ca publicul să afle că stă în puterea lui să își exercite această responsabilitate. Prin orice forme crede el, publicul, de cuviință să își exercite această responsabilitate. Desigur, sunt de preferat formele non-violente, dar asta este treaba publicului să le aleagă ori nu. Este esențial ca publicul să afle că poate folosi chiar și formatul actual, inventat de parlamentarii iresponsabili față de el, publicul, cel al alegerilor generale pe liste. Doar că trebuie să înțeleagă și faptul că nimeni nu îl poate obliga pe el, publicul, să aleagă doar dintre listele oferite de cei pe care nu îi creditează cu încredere.

Al treilea lucru ar fi ca publicul să pună mâna și să își exercite această responsabilitate, prin formele pe care le preferă și care îi pot asigura succesul. Pentru aceasta, ar trebui să ignore cântecul de sirenă al celor care îi spun lui, publicului, că nu trebuie să facă nimic. Pentru că sunt alții care au grijă să facă ceea ce ar trebui publicul să facă. Cum ar fi străinii, organizațiile non-guvernamentale, elitele, leaderii de opinie sau alții ca ei. Publicul ar trebui să știe că acești alții nu au cum să aleagă în favoarea lui, atâta vreme cât ei aleg întotdeauna în favoarea lor.

Cum să facă publicul românesc așa ceva? Când n-a făcut-o niciodată și nici nu a învățat la școală cum se face? Răspunsul meu este că, dacă publicul parcurge primii doi pași amintiți mai sus, cel de-al treilea va veni în mod natural. De la sine. Așa cum au făcut-o făuritorii democrațiilor de pe tot Globul Pămânesc, în trecut sau mai recent.