Credeți că ar interesa pe cineva un eseu mai lung, așa, cât o carte, despre comunismul trăit de mine?
Întreb acest lucru, deoarece, de când cu exacerbarea populismului și a post-adevărului ca tendințe majore de sugrumare a discursului public rațional, în România dar și în Occident, în general, am ajuns să trăiesc cu impresia că se poate institui din nou o formă de conviețuire, sau, mai bine zis, de supraviețuire similară cu cea trăită de mine pe timpul regimului politic comunist din România.
Desigur, s-ar putea să mă înșel. Nu în ceea ce privește evaluarea mea privind posibila evoluție a lucrurilor, ci privind eventualul interes public în subiectul propus. De aceea, întreb.
Aș pune în discuție stereotipurile curente de etichetare, vehiculate de promotorii post-adevărului contemporan, privind „spălarea pe creier”, „compromisul moral”, „culpa generală” a acceptării poliției politice, vina profitorilor comuniști de a târgui din „magazinele speciale” și câte altele.
Aș povesti suficiente anecdote trăite de mine, din care să rezulte atât nocivitatea controlului public asupra vieții și, mai ales, a opiniilor individului, cât și modalitățile de eludare a acestui control. Aș argumenta că și în comunism individul a fost liber să gândească exclusiv cu mintea lui, doar că a trebuit să facă un efort suplimentar pentru asta. Și aș mai povesti cum sistemul politic și social al partidului-stat a avut nevoie de inteligență mai mult decât are acum sistemul politic și social democratic, de piață, care iată că vedem cu stupoare cum perimte exacerbarea populismului și a post-adevărului, tendințe ce sugrumă orice demers rațional, exprimat în spațiul public, cu scopul de a ordona guvernarea acelui public.
Ce ziceți? V-ar interesa o asemenea carte? Sau știți pe cineva care ar fi interesat să o citească?
... așa ca e timpul să tac. Cu câteva precizări, înainte de tăcere, desigur.
1. Nu este adevărat că Partidul Social Democrat (PSD) a câștigat alegerile cu 18 la sută dintre voturile electoratului român. Ei au câștigat alegerile cu acordul a 18 + 35 = 53 la sută din electorat. Unde 35 la sută reprezintă electoratul care a votat prin tăcere. Adică prin absență de la urne, spunând astfel că sunt de acord cu rezultatul votului, respectiv cu câștigarea alegerilor de pesediști.
Foto: cetateanul.net
De unde mi-a ieșit cifra de 35 la sută pe care am adăugat-o la voturile exprimate în favoarea Pesedeului? Am luat cele 60 de procente ale absenților și am scăzut din ele 14 la sută, respectiv pe cei care nu au putut vota, că nu aveau unde, în străinătate. Și am mai scăzut încă 11 la sută, procentul celor fictivi pe liste, care, evident, nu puteau avea nicio preferință. Așa că mi-au rămas cei 35 la sută din electori, cei care nu s-au prezentat la vot cu bună știință și bună intenție de a valida rezultatul alegerilor, oricare este acesta.
2. Votul de duminică a arătat, fără îndoială, opțiunea clară a românilor pentru PSD. Ceea ce înseamnă o opțiune clară a publicului român pentru o guvernare ce are anumite caracteristici. Și pentru anumite persoane care să guverneze, așa cum au mai guvernat și pe vremuri.
Această opțiune nu este doar una clară, ci este și una rațională. Adică, majoritatea românilor nu aveau cum să fi preferat irațional, sentimental, ca România să fie guvernată de PSD. Pe cine să fi iubit ei în acest partid, încât să îl voteze fără să stea pe gânduri? Sau, pe cine să fi urât românii majoritari atât de mult încât să voteze cu PSD numai ca urâtul să nu ajungă la guvernare? Dacă nu avem răspunsuri la aceste două întrebări, singura concluzie este că românii majoritari știau ei ce fac atunci când fie au votat Pesedeul, fie au stat acasă.
Pentru mine, preferința aceasta este una de mirare. Dar explicabilă prin spiritul de frondă al majorității românilor. Pentru că românul majoritar se simte mai român dacă se individualizează prin auto-excludere, decât dacă se individualizează prin originalitate, între alte nații europene. Ori, social-democrația este exclusivă, în Europa Occidentală. Ea guvernează doar în câteva locuri și nu are nicio influență reală și colectivă în politica europeană.
3. În condițiile în care sistemele sociale și economice din România sunt total dependente de străinătate, situarea majorității politice românești în zona minoritară continentală face ca românii să nu poată avea un cuvânt suficient de sonor în străinătate, astfel încât să aibă o oarecare siguranță că dependențele acestea nu se vor transforma în presiuni sau chiar în privațiuni de proveniență externă.
Mai clar și mai concret, România depinde de străintătate aproape în toate. De la mâncare la locuri de muncă. De la securitatea națională la energia casnică și industrială. Asta, independent de faptul că schimburile economice dintre România și străinătate sunt defavorabile economiei naționale, că străintatea, nu numai cea occidentală, profită de pe urma corupției generalizate și instituționalizate de la noi, pentru a jefui tot ce se poate jefui. De la medici la păduri.
Peste această situație devenită cronică, se vor suprapune tendințele regionale și mondiale de populism. Ceea ce înseamnă îndemnul popular ca o parte a publicului să își satisfacă interesele pe seama altei sau altor părți ale aceluiași public, prin intermediul politicienilor guvernanți, aleși special în acest scop. Ne mai putem aștepta ca recursul la puterea contondentă, inclusiv la război, să devină mult mai apetisant decât în trecut, în relațiile dintre state. Sau dintre grupări din interiorul statelor. Inclusiv în Europa noastră vestică și democratică. Și, bineînțeles, avem perspectiva schimbării radicale a politicii americane, sub noua administrație Trump, schimbare ce va schimba Lumea și, implicit, România.
Tuturor acestor probleme, deja prezente și presante, ori foarte probabile în viitorul previzibil, românii majoritari le-au găsit soluția unică a aducerii Pesedeului la guvernare. PSD cu o postură internațională prea bine cunoscută acestui public.
4. De mai bine de o duzină de ani, apar în România dovezi instituționale și comportamentale tot mai clare că statul este prost alcătuit, că sistemul constituțional și legal nu servește cetățeanul, că principalele domenii publice, respectiv sănătatea, educația, mediul, justiția, ordinea publică și apărarea națională, nu produc bunuri publice de calitate, că Țara se depopulează de inteligență, că o bună parte a avuției naționale, cea care se produce anual, prin munca tuturor, este confiscată de corupți și impostori politici și administrativi.
La toate aceste probleme, care se acutizează pe zi ce trece, românii majoritari au găsit aceeași soluție conștientă, deliberată, a aducerii Pesedeului la guvernare.
Ce ar mai fi de spus? Nimic, zic eu, după ce poporul a vorbit!
„Cetatea sub asediu: Însemnări despre credință, rațiune și terorism” este titlul celei mai recente cărți publicate de Teodor Baconschi, anul acesta, 2016, la Iași, la edituradoxologia.ro.
Cred că este explicabil prin sine însuși de ce nu am putut rezista calamburului din titlul textului meu de aici, calambur pe care titlul cărții aproape că mi l-a impus. Nu numai ca parafrazare a anunțului privind apariția acestui volum, dar și ca expunere a unor comentarii marginale pe seama celor scrise în el.
Volum despre care trebuie să spun de pe acum că este minunat, din punct de vedere tactilo-vizual. Arată exact ca o carte! Ca o carte cum erau pe vremuri, când ele, cărțile, erau cel mai important vehicul de transport al ideilor gândite, elaborate și vorbite, de la autor la receptorul însetat de cunoașterea lor, a ideilor. Prin textura hârtiei și prin culoare, parcă acum i-au fost tăiate paginile, dacă mai știe cineva despre ce vorbesc eu aici.
Dar nici ca minunăție a conținutului nu este mai prejos acest volum. Imaginați-vă că vă aflați pentru prima dată singură sau singur în camera bunicii, iar pe masă se află acea cutie de lac pe care bunica o închidea imediat ce intrați la ea în cameră și despre care vă spunea, de când erați mică sau mic, că nu aveți voie să cotrobăiți prin ea. Chiar și femeie ori bărbat acum în toată firea, o asemenea ocazie vă va da o emoție specială și, nerezistând tentației de a deschide capacul cutiei, orice veți găsi acolo vă va minuna peste măsură. Mai ales dacă dați peste vreo bijuterie de argint, ori peste vreo cărticică de rugăciuni cu adnotări, sau peste o fotografie îndoită la un colț și cu însemnări aproape șterse pe spate. Veți ști imediat că toate asemenea obiecte au o valoare specială pentru posesoarea cutiei. Dar veți vrea să știți tot imediat ce valoare, ce semnificație ar avea aceleași obiecte și pentru dumneavoastră. Ceea ce vă va face să le cercetați pe îndelete și cu minuție. Și, pe măsură ce le veți pătrunde înțelesul, vă veți bucura de două ori. Prima oară pentru că ați înțeles și, a doua oară pentru că recunoașteți și valoarea pentru dumneavoastră a ceea ce ați înțeles. Și vă veți simți mai bogată, ori mai bogat. Sufletește, desigur. În ideea că nu veți avea de gând să vă jefuiți bunica!
Cetatea sub asediueste o carte de ținut la îndemână. Este aproape ca o carte de referință, ca o enciclopedie. De mici dimenisuni, dar nu mai puțin relevantă. Măcar în subiectele abodate direct, punctual. Cum mai este cu sentimentul mistic? v-ați putea întreba, la un moment dat. Fără îndoială, veți putea căuta răspunsul în multe locuri, toate aduse astăzi pe ecarnul calculatorului, laptop-ului, ipad-ului sau al telefonului inteligent. Dar veți putea deschide și cartea lui Teodor Baconschi la pagina 38 și veți afla ce știe autorul despre „Vitalitatea sentimentului mistic”, în contextul intrării României în rândul Lumii. Cam în trei minute și în cinci pagini mici vă veți lămuri.
Ceea ce nu este deloc puțin lucru. Mai ales că autorul are o credibilitate consolidată că știe ce scrie. Și că este onest, în sensul că, dacă tot scrie pentru noi, este hotărât să ne facă un bine. Să știm și noi ceea ce știe el atât de serios.
Trebuie să vă previn că, pentru a citi câteva dintre cele 300 de pagini ale volumului, va trebui fie să aveți însușit și un vocabular adecvat lecturilor de antropologie a religiei, fie să aveți un dicționar la îndemână. Nu peste tot, dar de fiecare dată când vorbește despre o realitate pe care cel mai bine o numește un anumit cuvânt rar sau specializat, Baconschi va folosi acel cuvânt și nu altul, mai din popor, ori vreo perifrază care să mulțumească pe toată lumea. Asta nu este pretențiozitate ci, mai degrabă, respect față de idee. Și față de cititor, căruia i se adresează cu cele mai potrivite cuvinte. Potrivite cu realitatea numită și nu neapărat cu nivelul de cultură al consumatorului.
Nu mi-am propus să recenzez această carte. Ci doar să o scot la lumina blogului meu. Mie mi-a plăcut și deja mi-e dragă. E valoroasă ca idei, dar și ca sentimente. Teodor Baconschi fiind un iubitor de Dumnezeu, de oameni și de români. Ceea ce ne mărturisește întotdeauna incidental, dar cu candoare.
În accepțiunea cea mai generală, votul de peste o săptămână, pentru alegerea noului Parlament al României, este ca și dat. Partidele parlamentare, cele care au pregătit legislația pentru alegeri și au făcut toate aranjamentele electorale dau semne că sunt mulțumite de munca lor și că așteaptă cu răbdare să încaseze dividendele. Nu există nici cea mai mică îngrijorare, emoție, nesiguranță ori zbatere că aceste partide nu vor obține ceea ce și-au propus.
De unde atâta liniște, siguranță și împăcare cu un rezultat implacabil? Toate indiciile ne arată că vom beneficia de business as usual și în aceste alegeri, cum am avut în toate precedentele. Mai puțin în alegerile prezidențiale de acum doi ani, când pesedistul Ponta a concurat singur și a ieșit pe locul doi.
Câteva certitudini:
(1) Toți cei ce puteau vota independent, în urma unui proces independent de luare a deciziei de vot, sunt ținuți departe de urne. Fie nu sunt în țară, iar în străinătate pot vota doar o mică fracțiune dintre ei. Fie sunt agresați continuu cu mesajul că votul lor nu va schimba nimic, că sistemul este prea puternic pentru a se speria de un vot la întâmplare, că jocurile sunt deja făcute, că nu are rost să votezi răul cel mic, deoarece va deveni imediat după alegeri răul cel mare. Și așa mai departe. Astfel că vor sta acasă. Scârbiți de situație ori convinși că nu au cu cine să voteze.
(2) Niciun partid nu va obține majoritatea în alegeri. Vom avea două partide mari, minoritare și un partid mai mic, dacă nu chiar minuscul, care va decide majoritatea parlamentară, postelectorală. Și, implicit, guvernul. Va fi ca în 2004, în 2008 și în 2012. Specific tuturor parlamentelor rezultate în urma alegerilor de atunci a fost că partidul minuscul, numit uneori „partidul-balama", a depins de surse de putere internă nedemocratice sau, mai bine zis, neelectorale, cum a fost susținerea oferită de un serviciu secret, oficial ori particular, de un mogul de presă, de un grup etnic ori profesional, sau de un grup omogen ideologic. Cu mențiunea că o susținere anume nu excludea vreo altă susținere, astfel încât cel mai bine plasat partid-balama a fost cel care a acumulat cele mai multe și mai diverse susțineri neelectorale.
(3) Imediat după alegeri se vor reconfigura raporturile de putere între partide. Deși se va vota pe liste de partid, unii aleși vor fi constânși, alții vor fi convinși, iar alții vor primi ordin să formeze majorități ori ierarhii altele decât cele rezultate din alegeri. Cu alte cuvinte, este cert că rezultatul votului nu se va reflecta deloc în configurarea Parlamentului României.
(4) Noul guvern nu va fi cel preferat de electorat. De altfel, electoratului nici nu i s-a dat vreo șansă de a alege vreun program de guvernare, vreun premier sau vreo politică executivă în domeniile esențiale, cum sunt educația, sănătatea, apărarea națională sau economia. Premierul și guvernul său vor rezulta din jocurile de culise, complet nedemocratice, în care vor interveni elemente exterioare votanților, cum sunt Președinția, Uniunea Europeană, Departamentul de Stat, alte agenții de influență de pe teritoriul României sau din afara lui.
(5) Cea mai concludentă certitudine este că, în continuare, publicul votant nu va fi reprezentat în Parlamentul rezultat din alegerile de peste o săptămână. Desigur, anumite grupuri de interese vor fi suprareprezentate, dar ele nici nu prea fac parte din public, de-adevăratelea.
Ce e de făcut?
(1) Merg la vot. Votez cum cred că este mai bine pentru mine, ca membru al publicului român.
(2) Cu siguranță, nu votez nicio listă care are cel puțin un penal, ori cel puțin un idiot, ori cel puțin un compromis.
(3) Cu siguranță, nu votez ca la loterie, anticipând rezultatul. Adică, revin la punctul (1), cu mențiunea că nu mă interesează cum votează oricine altcineva. Chiar dacă sunt aproape sigur că votul meu e unul minoritar. Sau chiar insignifiant.
(4) Dacă știu că jocurile sunt deja făcute, că partidele parlamentare și-au luat toate măsurile ca rezultatul votului de peste o săptămână să fie așa cum și-l doresc ele, atunci sunt obligat să votez. Pentru că, dacă nu votez, eu nu fac altceva decât să validez rezultatul votului celor care votează, oricare ar fi el. Pe când, dacă votez, sunt de acord doar cu votul meu și pot să resping moral oricare alt rezultat, ca pe unul care nu mă reprezintă. Dacă nu mă reprezintă, desigur.
Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Barack Obama, aflat
într-un circuit de vizite internaționale, ultimul din mandatul său, ne
recomandă nouă, opiniei publice internaționale, să avem răbdare cu
președintele-ales, domnul Donald Trump și să vedem întâi ce face, înainte de
a-l condamna public pentru poziția pe care a avut-o în timpul campaniei
electorale. Atunci când s-a declarat rasist, misogin, radicalist, anti-musulman
și s-a arătat incapabil să își însușească limbajul și principiile guvernării
domeniilor securității naționale și relațiilor internaționale, precum și
incompetent în înțelegerea recomandărilor și în formularea deciziilor din
aceste domenii, la nivelul celui mai puternic om al planetei.
Foto: newsweek.com
Președintele Obama a precizat și cât timp ar trebui „să așteptăm și să
vedem”. Până după ce președintele-ales Trump va depune jurământul de ungere în
funcție. Asta întâmplându-se în data de 20 ianuarie 2017. Cum spuneam de la
început, ca să fim bine înțeleși, domnia sa adresându-se doar opiniei publice
internaționale. Opiniei publice interne, americane, neputând domnul Obama să îi
facă precizări de comportament sau de atitudine, deoarece nu intră în
competențele funcției sale așa ceva.
Doar domnul Trump poate să facă așa ceva.
Să fie nemulțumit de atitudinea publică a unor membri ai publicului, să
condamne tot public respectiva atitudine, ba, chiar să ceară ca acei membri ai
publicului să își ceară scuze că l-au nemulțumit pe domnul Trump. Va fi și
acesta un aspect de urmărit, după 20 ianuarie, la anul. Dacă președintele pe
atunci Trump se va mai rățoi la public sau nu? Dacă da, înseamnă că am așteptat
degeaba să vedem cum va fi președinte domnul Trump. Pentru că am fi știut cum
va fi încă de pe acum. În sensul că ăsta e omul și că funcția nu îl va schimba nici să
îl pici cu ceară.
Când ziceam că nu intră în competențele
unui președinte american să se rățoiască la propriul public și să îi spună ce
atitudine să adopte, mă refeream la o cutumă, la un obicei stabilit de la
începuturi și presupus ca o fiind o regulă nescrisă. Nicio lege din State sau
din Lume nu îl obligă pe președintele american să nu cumva să facă așa ceva.
Adică, nimeni nu îl poate condamna pentru obrăznicie manifestată față de
oricare membru al publicului.
La fel de valabilă este această observație
și pentru gestionarea afacerilor personale. Nu este ilegal ca acestea să rămână
în familie, iar președintele viitor Trump să își țină un ochi informal și
asupra acelor afaceri, concomitent cu guvernarea Americii. Prin intermediul
copiilor săi. Este doar profund imoral. Și extrem de păgubos pentru
credibilitatea sa ca președinte-comandant-șef al forțelor armate. Mai ales în
contextul în care, în campanie, domnul Trump s-a arătat dispus să înarmeze,
contra-cost, state și guverne care nu ar trebui înarmate. Mai ales cu arme
nucleare. Sau să nu își îndeplinească angajamentele de aliat decât dacă aliații
vor plăti ei înșiși costurile angajamentelor americane.
Dar, deocamdată, suntem nevoiți să urmăm
recomandarea domnului Obama și să așteptăm, să vedem cum va fi. Așteptare
lovită de două dificultăți.
Una este că, din momentul în care a fost
declarat președinte-ales, domnul Trump a încetat să mai informeze publicul,
prin mijloacele tradiționale și formale. În afara „ciripiturilor” de pe Twitter,
acest domn a mai făcut doar niște gesturi și a mai strigat doar câteva vorbe
din ușa reședinței sale de pe un teren de golf, unde a tot primit musafiri
presupuși a forma noul său guvern. Și atât. În rest, opacitate totală. Ceea ce,
cum spuneam, nu este ilegal, dar este neobișnuit. De ce toți ceilalți
președinți-aleși de dinaintea lui au fost transparenți în această perioadă,
dacă legea nu i-a obligat să facă asta?
Pentru simplul motiv că orice opacitate
produce speculații, comentarii defavorabile și chiar știri false, niciuna
dintre acestea nefiindu-i benefice alesului și echipei sale. Iar cea mai
cumplită speculație este că domnul Trump va face exact ceea ce a promis că va
face în campania electorală, atunci când toată lumea a râs de el cât de
nepregătit este pentru o asemenea funcție. Ceea ce provoacă o mare neliniște în
societatea americană, apropo de promisiunile electorale de politică internă,
precum și între membrii societății mondiale de state, a căror pace și
prosperitate depind fundamental de America și, în mare măsură, de președintele
ei.
A doua dificultate este că, până la
depunerea jurământului, președintele-ales Trump ar fi trebuit să purceadă la
reunificarea partidului său republican și, concomitent sau subsecvent, după
pofta inimii sale, și la reunificarea întregii națiuni americane, puternic
divizată atât de rezultatul alegerilor prezidențiale, cât și de caracterul
radical, rasist, exclusivit al principalelor promisiuni făcute de câștigătorul
mandatului. Care nu a fost nici pe departe și câștigătorul majorității
voturilor liber exprimate. Ori, deocamndată, nici măcar o singură decizie, sau
măcar o singură declarație angajantă a domnului Trump nu indică demararea
vreunui proces de vindecare a rănilor politice, ca să nu mai zicem nimic despre
adunarea tuturor, politicieni și public, în jurul viitorului lor președinte.
Singurii care tot vorbesc, doar ca să ne
dea speranțe, ori să ne aburească, cum zic micii interlopi bucureșteni, sunt
cei din preajma domnului Donald Trump. Numai că aceștia sunt cunoscuți opiniei
publice americane ca fiind cei care, pe timpul campaniei electorale, i-au
sugerat, i-au încurajat și i-au apărat public domnului Trump atitudinile rele,
incorecte, rasiste, anti și cum au mai fost ele.
Ceea ce ne face așteptarea ca să vedem cum
va fi Trump ca președinte în funcție și mai dificilă. Avem însă o doză scăzândă de încredere că societatea
americană este articulată democratic, deși l-a produs pe președintele-ales
Trump. Sperăm că mecanismele democratice inventate de părinții patriei
americane și rodate de mai bine de două secole și un sfert se vor dovedi
funcționale și în cazul Trump.
Zicem însă că această speranță se
diminuează pe zi ce trece, pentru că vedem deja consecințe deplorabile ale
victoriei electorale trumpiste, mai ales la nivelul școlilor și al străzii americane.
Unde găsim cazuri de copii segregați pe motive de religie ori de rasă. Sau zeci de
mii de oameni revoltați de situația asta. Vedem milioane de familii americane al căror viitor este complet incert, atâta vreme cât acestea sunt compuse din cetățeni
legali americani și din imigranți ilegali deopotrivă. Vedem obstinația cu care
se încăpățânează cei mai intimi sfătuitori ai lui Trump să anunțe public
convingerea lor intimă că islamul este o amenințare în sine și că nici măcar nu
este o religie, ci „o mișcare politică”. Ceea ce, în capul lor, ar justifica
pregătirea unei legislații și a unor măsuri administrative de ghetoizare a
musulmanilor americani și de interzicere a liberei circulații în America a unor
persoane din afară, pentru simplul fapt că aparțin acestei „mișcări”.
Dacă n-ar fi toate acestea și multe altele
neamintite aici, i-am putea promite președintelui american Barack Obama că
urmărim cu interes pregătirile pentru formarea Administrației Trump și că avem
încredere că americanii știu ce fac și că totul va fi bine și democratic. La
ei acolo și la noi, în Lume. Dar toate acestea și multele altele sunt. Ceea ce
nu este condamnabil, pentru că nu se încalcă nicio lege. Criticabil, însă,
este. Din păcate.
Dacă ne uităm în istoria omenirii, vom vedea că schimbările majore de vremuri, ca acestea, pe care suntem pe cale să le trăim de acum înainte, au fost pregătite din timp și fundamentate atât ideatic, cât și axiologic. Vorbim despre schimbări în care organizarea socială s-a reconfigurat, pentru a putea satisface nivelul de dezvoltare economică atins și, mai ales, a celui ce urma să fie atins. Și, mai vedem că, de la idee la faptă au trecut cel puțin două generații.
Foto: historia.ro
Putem exemplifica cu apariția statelor industriale, care trebuiau neapărat să fie seculare, inițial în America independentă și, apoi, în Franța revoluționară, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Proces care nu s-a desfășurat fără convulsii și nici măcar fără vărsare de sânge. La peste o jumătate de secol, în Europa, încă mai aveau loc revoluții burgheze. După încă un deceniu și jumătate de la aceste revoluții europene democratice, Statele Unite intrau în cel mai sângeros război civil, cel care a rupt America de trecutul ei colonial-feudal și i-a garantat viitorul industrial.
Și independența americanilor și revoluția francezilor au fost temeinic pregătite teoretic, ideatic. Pamflete și manifeste cu idei de reformă a statului au circulat în proporție de masă. Între gânditorii americani și francezi exista o corespondență permanentă, pentru armonizarea tezelor și validarea ipotezelor. Englezii erau deja considerați repere în domeniul teoretic. Mai ales în teoria socială și cea economică.
Dar teoreticienii au introdus și valori noi. La fel de bine fundamentate teoretic și care au prins imediat la mulțimi. Cum știm că au prins? Simplu. Pentru că mulțimile s-au dovedit dispuse să lupte și chiar să moară pentru promovarea și apărarea lor. Ale valorilor. Simplul proces electoral nu a fost de ajuns. Firește.
Și statul post-industrial a fost pregătit teoretic cu mult timp înainte. Karl Marx a fost primul, dar nu singurul care a discutat teoretic deficiențele statului capitalist, încă de acum un secol și jumătate. Doar că nu a propus ca soluție post-capitalismul, sau capitalismul de masă, ci comunismul, care este o aberație teoretică pe depin dovedită ca atare, în zeci de state și de-a lungul câtorva zeci de ani. Alți teoreticieni au găsit însă soluția de socializare a capitatului, simultan cu socializarea treburilor publice. Iar ideile lor au fost validate de faptul că democrația pe care o presupunea socializarea treburilor publice a garantat și o dezvoltare economică fără precedent, în statele unde aceasta a fost edificată. Cam de o jumătate de secol încoace.
În domeniul valorilor, însă, lucrurile nu stau atât de bine, pe cât ar merita. Bunăstarea a fost obținută pe seama creșterii consumului într-o lume occidentală pașnică și democratică. De aici, au apărut valori noi, ca posesiunea de bunuri consumabile, agonisirea de bani, satisfacerea unor nevoi închipuite și altele asemenea. Specific acestei perioade și acestor valori este că nimeni din occident nu mai vrea să moară pentru apărarea și promovarea lor.
Sunt însă alții, din afara culturii și civilizației occidentale, care sunt dispuși să moară și chiar să omoare pentru a le nega vesticilor aceste valori materiale. Sau pentru a și le însuși pentru ei, prin rapt și amenințare. Ori chiar prin război.
În prezent, Occidentul se zbate între două dileme. Cum să își promoveze pe mai departe valorile și, mai ales, cum să afle care dintre valorile actuale mai sunt de promovat și care nu mai merită efortul? Pe de o parte. Pe de cealaltă parte, cum să își apere valorile consacrate. Și, mai ales, care dintre aceste valori merită apărate?
În această dezbatere intră și promotorii valorilor religioase. Mergând ei pe principiul că unii dintre atacatorii valorilor occidentale se identifică drept musulmani, adică deținătorii unor valori religioase altele decât cele iudeo-creștine. Mai mult, apărătorii valorilor occidentale religioase văd în orice diversitate o amenințare la valorile lor. Ceea ce creează o ciorbă ideologică, gata să dea în clocot.
Problema e că, după două secole de secularism de stat, în Occident, este greu să îngustezi dezbaterea despre valori la cele religioase. Orice participant la dezbatere va fi lovit de lipsă de credibilitate, pentru că va fi automat bănuit de o agendă secretă, de refacere a statului religios. Adică, de repunere a clerului în poziții de forță, în toate puterile statului. Dar mai ales în puterea legislativă și cea judecătorească.
Vestea bună este că așa e la ei. La vechii occidentali. La cei care și-au edificat statele actuale în ultimii două sute de ani și au inventat mecanismele de ajustare a acestor state în funcție de dezvoltarea economică și socială atinsă de populațiile din statele respective. Noi, românii, noii occidentali, nu avem asemenea probleme. Decât ca spectatori. Care nu înțelegem ce vedem la alții.
La noi nu e nicio dilemă. Știm cu siguranță care valori sunt de promovat și care sunt de apărat, chiar cu prețul vieții. Niciuna! Nici măcar nu suntem siguri că știm ce e aia o valoare. Din perspectivă axiologică, desigur. Asta, dacă știm ce e aia axiologie. În eventualitatea că ne-a fost predată la școala de stat. Că, la școala vieții, nici gând să fi parcurs o asemenea materie.
Desigur, la nivel individual, mai găsim și printre români oameni care își apără valorile. Cum ar fi cei care dau cu sapa în capul vecinului pentru că le-a luat o brazdă din locul de arat, când a trecut cu plugul pe acolo. Ori cei care ridică garduri pe spațiul public, pentru a-l delimita în parceluțe aparținând de blocuri învecinate. Sau cei care se bat în stradă, cu pumnii și picioarele, pentru un loc de parcare. Majoritatea însă, sunt rezervați, atunci când vine vorba de apărat niște valori. Oricare ar fi ele. Laice sau religioase.
Eu mă revendic spiritual din Săliște, așa-zisa capitală a Mărginimii Sibiului. Acolo avem pe pereții bisericilor icoanele sfinților ciobani martiri. Oieri din Săliște care au murit în apărarea ortodoxiei, ca valoare în sine. Acolo mai este o urmă de rușine, dacă te apuci să desconsideri valorile locale și chiar pe cele naționale. Așa cum este o mândrie să le promovezi. Fără ostentație și nu împotriva altcuiva. Pentru că sibianul e cosmopolit și, mai ales, tolerant. Cu respect pentru valorile altcuiva. Chiar dacă nu sunt și valorile lui.
Însă, ca purtătoare de valori, ortodoxia este desconsiderată de majoritatea credincioșilor ortodocși. Ca să nu mai vorbim despre străini. Acest lucru se vede peste tot. Biserica ortodoxă este doar o sursă de noroc, de tranzacție între enoriaș și Dumnezeu, prin intermediul clericului. Tranzacție în care credinciosul îi bate lui Dumnezeu mătănii, iar Dumnezeu îl răsplătește pentru aceasta cu noroc la școală, la spital sau în familie.
Asta nu înseamnă că ortodoxia nu este purtătoare de valori. Înseamnă doar că așa-zișilor credincioși nu le pasă. Și nici măcar nu știu care sunt acele valori creștin-ortodoxe. Iar dacă nu le știu, cum ar putea să le promoveze ori să le apere?
Reconfigurarea statului post-modern conform viitorului economic și social este obligatorie peste tot. Și în vechiul, și în noul Occident. Deocamdată, această reconfigurare are o teorie șubredă și secvențială. Deși tendințele globalizante au fost studiate de acum un sfert de secol și mai bine. Doar că soluțiile teoretice au întârziat să apară, cu excepția criticilor privind inadecvarea la aceste tendințe globalizante a sistemului actual de state și, mai ales, a tipului de stat democratic, secular și social. Dar nu numai că teoreticienii nu se ridică la înălțimea făuritorilor statelor industriale de acum două secole, dar nici promotorii valorilor vechi și noi nu o duc prea bine. Asta, în condițiile în care comunicarea globală are mijloace la care cei de demult nici nu îndrăzneau să viseze.
Îmi propusesem să
nu scriu nimic despre alegerile generale din România. Pentru simplul motiv că
nu aveam nimic de scris. Lucrurile fiind atât de evidente, încât orice scriere
despre ele nu ar fi fost altceva decât o tautologie. Ar fi însă un lucru de
spus despre alegerile din luna aceasta noiembrie 2016 din Bulgaria, Republica
Moldova și Statele Unite ale Americii. Și, dacă vorbim despre ele, ajungem fără
nicio piedică să ne fure gândul și la alegerile noastre, ce stau să vină.
Foto: rompost.com
Ce ar avea în
comun alegerile din cele trei țări amintite aici, altceva decât faptul că, în
fiecare dintre ele, au fost alegeri prezidențiale? Mai ales că asta ar fi și
deosebirea dintre ele și România, unde vom avea alegeri parlamentare?
Alegerile prezidențiale din America, Bulgaria și Moldova au în comun
acuzațiile publice aduse Federației Ruse că și-a exercitat influența asupra unora
dintre candidații din fiecare țară și chiar asupra alegerilor în sine. Și ar
mai fi în comun faptul că preferații declarați ai Moscovei au câștigat peste
tot.
Așa că suntem aproape siguri că și în România se întâmplă același lucru,
chiar dacă nu avem dovezi concrete, cum ar fi finanțări directe, coresponență
sau fotografii de la întâlnirile de coordonare a activităților de influneță.
Avem însă prietenii declarate între politicieni români și cei preferați de
Moscova în cele trei țări despre care am zis mai sus. Sau, dacă nu prietenii
propriuzise, cel puțin afinități declarate. Mai avem poziționări politice
identice sau similare privind temele internaționale sau de natură
internațională, cum sunt NATO și Soros. Așa cum mai avem și niște aproape
identități de comunicare publică. Cu toții, atât românii cât și moscofilii,
abordează aceleași teme irelevante pentru bunăstarea și viitorul liniștit al
nației, vituperând Occidentul pentru orice și negând cu tărie orice idee că
Federația Rusă sub conducerea lui Putin ar constitui vreo amenințare la pacea
regională sau mondială. Ca să nu mai vorbim despre admiratorii declarați ai
domnului Putin însuși.
Fiind deja lucrurile aranjate, la noi nici măcar acuzațiile de influențare
a alegerilor din partea Moscovei nu mai au vreun sens. Ce? A venit Moscova să
facă legislația românească electorală așa cum este, de nu pot fi aleși decât cei
din partidele mari? A pus domnul Putin pe cineva să falsifice listele cu
alegători, cele umflate în continuare cu peste două milioane de fictivi, în
condițiile în care s-a semnalat această anomalie de ani de zile? Le-a strâns
Ambasada Federației Ruse semnăturile lipsă de sute de mii, în trei zile, celor
care au vrut să umple golul iscat de așteptările electoratului pentru apariția
unor non-politicieni de profesie? Nu! La toate aceste întrebări răspunsul este
nu. Nu rușii sunt de vină că sistemul alegerilor generale din România este unul
corupt până în măduva oaselor.
Mijloacele de comunicare în masă, cele tradiționale și cele noi, însă,
poartă amprenta propagandei pro-moscovite și anti-occidentale, dusă simultan cu
periferizarea temelor majore și cu exacerbarea celor populiste și naționaliste.
Dacă are Rusia vreun cuvânt de spus în realizarea acestei propagande, ori
propagandiștii noștri sunt onești voluntari și sinceri entuziaști parcă nici nu
mai are importanță.
În aceste condiții, nu avem cum să ignorăm faptul că, în România, la fel
cum s-a întâmplat și în America, în Bulgaria și în Republica Moldova, întâi vom
ști cine va fi ales și abia apoi ne vom uita și cum a fost ales alesul. Adică,
vom afla cine alege pentru noi abia după alegeri. Și, bineînțeles, nu va avea
de ce să ne pese care va fi răspunsul.
Deși dezvoltat în
democrațiile consolidate, mai ales în cele din Occident, populismul nu are
nimic de a face cu democrația. Decât în sensul că structura democratică a
statului îi permite să apară, așa cum o structură permeabilă lasă să pătrundă
umezeala în interiorul incintei pe care o edifică. De aceea, pe bună dreptate,
președintele-ales al Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, a
recunoscut, în prima luare de cuvânt în această calitate, că, în cazul său, nu
a fost vorba despre o campanie politică ordinară de alegere a președintelui, ci
despre o „mișcare”. Adică, despre o deplasare de la normă, realizată în dimenisuni
de masă și permisă de sistem.
Foto: delawereliberal.net
Printre formele de
populism consacrate de istoria omenirii întâlnim fascismul, național-socialismul,
comunismul și, de curând, trumpismul. De ce nu sunt și nici nu pot fi democratice
aceste forme de exprimare politică? Pentru simplul fapt că ele neagă prima lege
fundamentală a democrației: majoritatea nu poate decide niciodată împotriva
minorității, deoarece nimeni nu își poate consolida bunăstarea pe seama altui
membru al aceleiași populații democratice.
Din păcate, în cazul fascismului, național-socialismului și comunismului, a
fost nevoie ca exponenții lor să ajungă, prin alegeri democratice după
standardele vremii, să guverneze în statele europene și, în cazul comunismului,
și altundeva în Lume, pentru a înțelege ceea ce programele lor politice spuneau
de la început. Anume, că bunăstarea ori chiar fericirea unei părți a publicului majoritar poate fi atinsă doar dacă acea parte se întorcea împotriva uneia sau mai multora dintre minoritățile
aceleiași populații, fie ele etnice, economice sau culturale. Iar prețul lecției a constat în milioane de vieți
dispărute, distruse sau contorsionate de aplicarea promisiunilor electorale ale populiștilor, indiferent de natura ideologică a
programelor lor.
Rețeta de succes a populismului o regăsim în discursul reprezentanților
săi, care discurs este același în toate locurile unde populismul răsare și în
toate epocile istorice.
În primul rând, populistul își alege o temă. Pentru a fi de succes, această
temă trebuie să rezoneze cu majoritatea poporului. De aceea, ea este
întotdeauna o temă generală, cunoscută sau recunoscută din istorie, cu un conținut cât mai abstract, pentru a se
potrivi cât mai multor minți. Care minți vor completa pe linia punctată, desenată de
caracterul generic al temei, cu propriile lor interpretări, năzuințe sau idei. Temă bazată pe un subiect de necontestat. „Grande Italia”, „über alles in der Welt”, „victoria
socialismului”, „America Great Again” sunt exemple consacrate de asemenea teme.
Cum bine se observă, temele acestea fac aluzie la existența unei entități
de referință, față de care națiunea trebuie să fie mare ori deasupra. Sau față
de care să fie victorioasă. Dar acea entitate de referință nu se va regăsi
niciodată în temă. Ci doar în formularea problemei pe care mișcările populiste
o identifică și, în soluțiile propuse.
De ce trebuie să fie Italia grande, Germania deasupra altora, socialismul
să fie victorios și, de curând, America să fie din nou grozavă? Pentru că, la
momentul lansării temei, niciuna nu este nici grande, nici deasupra, nici
victorioasă, nici grozavă! Și, de ce nu sunt așa? Pentru că dușmanii națiunii,
din afară și din interior, nu o lasă să fie!
Și care sunt acești dușmani? Răspunsul la această întrebare nu s-a schimbat
de pe vremea lui Mussolini. Dușmani sunt toți cei care nu sunt ca ei,
majoritarii populiști. Fie pentru că nu sunt italieni, germani, comuniști sau
americani, fie pentru că sunt italieni, germani, comuniști și americani, dar au
un alt Dumnezeu, au o altă culoare a pielii, au un sex incert sau de categoria
a doua. Iar cea mai gravă amenințare pentru populiști vine de la cei ce nu sunt
nici de naționalitatea lor și mai sunt și de altă culoare, de altă religie și
de altă orientare sexuală. Și care se încăpățânează să trăiască printre ei,
populiștii.
Poate că cineva crede că sunt prea dur, prea radical și prea intransigent,
atunci când alătur fascismul, național-socialismul și comunismul cu trumpismul.
Primele trei fiind declarate aproape universal ca regimuri criminale și
condamnate ca atare de istorie și de legislația în vigoare. Pe când trumpismul
nu are nimic criminal în el. Nici măcar nu este un regim. De aceea, țin să fac
sublinierea că m-am referit la fascism, național-socialism și comunism ca la
manifestări ori mișcări populiste din perioada în care nu ajunseseră încă la
puterea politică în statele lor.
Când, pentru a dobândi acea putere, pe căi democratice, prin alegeri, sau chiar prin revoluție, în cazul comunismului, au
fost nevoite să își definească o temă, să își aleagă un program, să comunice
publicului ce problemă au identificat în calea dezvoltării sale și care sunt
soluțiile pe care le propun ele pentru rezolvarea acelei teme. Desigur, o altă deosebire radicală este că, înainte de a ajunge la cârma țărilor lor, fasciștii, național-socialiștii și
comuniștii au fost violenți, pe când populiștii americani s-au dovedit pașnici. Doar la
nivel verbal se aseamănă unii cu ceilalți.
Esențial în această analogie este că domnul Donald Trump, proaspăt alesul american, are încă șansa de
a se delimita de predecesorii săi italieni, germani sau comuniști. De a
recunoaște că a folosit mișcarea populistă doar pentru a ajunge la Casa Albă.
Că a exploatat nemulțumirea crescândă a unei mase din ce în ce mai largi de
populație complet nesatisfăcută de performanța politicienilor din sistem, politicieni care
se preocupă doar de realegerea lor, de satisfacerea sponsorilor, de îmbogățirea
proprie și care sacrifică interesul public pentru aceste preocupări. Mase largi, de zeci de milioane, care nu au instruirea necesară pentru a înțelege democrația dincolo de aspectul alegerilor libere și de regula privind decizia prin obținerea majorității.
Dacă nu va face această delimitare, domnul Trump va fi
izolat, ca președinte, atât în Lume, cât și în America. Este drept că una dintre coordonatele
majore de politică externă trumpistă este izolaționismul internațional
american. Dar, să nu uităm că izolaționismul internațional american înseamnă
doar abandonarea rolului de leader mondial. Pentru că, în rest, pentru a fi ceea
ce este, ca societate și ca economie, America are nevoie de restul Lumii. Ca să nu mai zicem nimic despre
condiția de progres, care presupune internaționalizarea obligatorie.
„Incredibil” este unul dintre cele câteva ticuri verbale pe care le afișază domnul Donald Trump, de fiecare dată când se adresează liber auditoriului. Vorbim despre Donald Trump, președintele ales al Statelor Unite ale Americii, de acum câteva ore.
Foto: ABCnews.go.com
Un populist de excepție, care știe să își vândă orice produs publicului cumpărător și care nu are nici cea mai mică reținere să mintă, să înșele, să ridiculizeze, să amenințe, să întărâte, să învrăjbească, să promită fără acoperire și fără cea mai vagă intenție de a se ține de cuvânt, cu singura condiție sau justifiare că astfel va obține succesul în vânzare, domnul Donald Trump a mizat pe popularitatea sa pentru a impune unuia dintre cele două partide mari ale Americii să îl adopte în rolul de candidat la președinție. Și a reușit. Așa că, în urma acceptării înfrângerii de contracandidata Hillary Clinton și înainte de numărarea tuturor voturilor, acest domn a devenit cel de-al 45-lea președinte ales al americanilor. Deocamdată, președinte-ales.
La un moment dat, se vor analiza eficiența și eficacitatea armelor cu care a convins aproape 60 de milioane de compatrioți să îi dea lui votul lor. Faptul că marea lor majoritate sunt cu educație puțină și în căutare de vinovați pentru condiția lor modestă de albi neprivilegiați este o explicație necesară, dar nu suficientă.
Dar acum, la cald, este mult mai important de bănuit ce ne așteaptă de pe urma evenimentului alegerii președintelui Statelor Unite. Pentru că, încă din primul moment, unii au început să se pregătească pentru un viitor altfel imprevizibil. Măcar prin insolitul său.
Deja, piețele de tranzacționare a valorilor și mărfurilor au reacționat cu căderi spectaculoase, de peste cinci procente. Dolarul american nu se simte deloc bine, în condițiile în care prețul aurului a luat-o repede în sus. Aliații occidentali ai americanilor, mai ales britanicii, germanii și francezii, și-au exprimat șocul, uimirea, spaima chiar că domnul Trump va fi președinte și, mai ales, comandantul șef al celor mai puternice forțe armate de pe Planeta Pământ. Site-urile de depunere online a cererilor de rezidență în Canada pentru cetățenii SUA s-au blocat din cauza numărului inacceptabil de mare de accesări simultane.
Dacă ne imaginăm un cursor care să alunece pe un ghidaj, la un capăt am avea îndeplinirea imediat și în întregime a promisiunilor electorale ale domnului Trump, încă din prima zi la serviciu, în ianuarie 2017. La celălalt capăt, am avea un președinte copleșit de sarcina de a comanda și de a decide pacea și războiul la nivel planetar, confirmând astfel aprecierea celor mai solide inteligențe americane, civile și militare, din propriul partid, care sunt convinse că domnul Trump este complet incompetent pentru funcția asta.
Între aceste două extremități, avem tot felul de combinații. În cel puțin patru domenii, guvernarea Trump ar putea merge de la înțelept, la rezonabil, la visceral sau la absurd. Absurdul fiind cel promovat în campania electorală și care i-a adus voturile majoritare.
În domeniul securității, pe calea înțeleaptă, domnul Trump ar putea să continue pe mai departe și să întărească alianțele militare între națiunile cu valori comune, să apere aceste valori cu puterea militară americană, oriunde ar fi ele amenințate, să impună pacea în zonele de conflict fierbinte, cum sunt cele din Orientul Mijlociu, Africa și Asia, să rezolve conflictele înghețate în favoarea publicului local și regional, ori să pună punct amenințărilor venite dinspre Coreea de Nord sau Rusia. Mergând pe calea rezonabilă, ar putea să repare pe ici pe colo defecțiunile arhitecturii actuale de securitate globală, cu ajutorul organizațiilor internaționale, care sunt masiv finanțate de americani. Și s-ar abține de la acutizarea conflictelor în care America nu poate ori nu vrea să fie parte. Parcursul visceral ar putea însemna flexarea mușchilor și acutizarea retoricii de superputere, din care să rezulte cât de măreață a devenit din nou națiunea americană, sub președintele Trump. Absurdul constând din punerea în practică a ideilor trumpiste legate de închirierea puterii militare a SUA oricui dă mai mult, înarmarea nucleară a unor state în conflicte permanente sau iminente, cum sunt Japonia și Coreea de Sud, refuzul asistenței militare pentru aliați tradiționali, dacă aceștia nu plătesc pentru așa ceva și alte asemenea trăznăi.
În domeniul politicii de mediu, înțelepciunea continuării și întăririi măsurilor de prevenire a încălzirii globale și de maximizare a surselor alternative de energie fără emisii de carbon ar putea fi înlocuită cu un comportament mai reținut, sau chiar cu absurdul aplicării promisiunilor electorale, inclusiv sistarea finanțării organizațiilor internaționale care se ocupă de mediu.
În ceea ce privește comerțul, domnul Trump ar putea veni cu soluții noi, favorabile tuturor, de comerț internațional și regional, mai ales cu Uniunea Europeană și cu vecinii teritoriali al Americii. Sau, mergând prin rezonabil și visceral, ar putea ajunge la denunțarea acordurilor existente, fără să pună altceva în loc.
În domeniul economic și, mai ales, în subdomeniul fiscalității, ne putem aștepta la variante comportamentale pe aceeași paradigmă ca în domeniile menționate mai sus. Tot aici includem și măsurile predictibile sau surprinzătoare privind migrația forței de muncă, venită din afară în Statele Unite.
Neavând niciun precedent, nu știm cum se va comporta domnul Trump în niciunul dintre aceste domenii, cum nu știm ce va face cu multitudinea de probleme interne pe care le-a fluturat prin fața ochilor alegătorilor, fără să facă măcar aluzie la soluții rezonabile. Pentru că Donald Trump nu are nici măcar o zi de experiență proprie în administrarea domeniului public. Și nici nu are cunoștințele, deprinderile și filosofia unui administrator la nivel național-federal.
În asemenea situație și fiind total lipsiți de orice pârghie de influențare a comportamentului prezidențial american, noi, românii europeni, nu avem alternative prea multe. Chiar dacă recomandarea de bun simț este să ne așteptăm și să fim pregătiți pentru ce e mai rău, în toate domeniile de interacțiune româno-americană, încă din anul următor, trebuie să începem prin a recunoaște că nu suntem capabili să ne pregătim nici măcar pentru situații mai puțin dezastruoase, cum ar fi o politică trumpistă rezonabil-viscerală.
Cu alte cuvinte, suntem la cheremul și la mila președintelui ales și în ceea ce privește apărarea națională, și în ceea ce privește călătoriile fără vize în SUA, pentru plăcere, afaceri sau studii, și în ceea ce privește investițiile, și în ceea ce privește mediul și așa mai departe.
Desigur, ar putea fi și altfel. Alegerea unui asemenea președinte în America ar putea fi o ocazie istorică să ne punem și noi ordine în propria guvernare, să ne dăm seama că rămânerea la mila străinilor, oricând de bine intenționați ar fi ei, este întotdeauna o soluție contra-productivă și că stă doar în puterea noastră să ne guvernăm cât mai bine și pentru binele nostru.
Noi, românii, fiind populiști prin excelență, indiferent de culoarea politică a partidelor pe care le tot votăm și răsvotăm, ar trebui să facem acum exact invers decât americanii. Să ne alegem o guvernare rațională, înțeleaptă și capabilă, care să ne vrea binele și să ni-l aducă acasă. Nu de capul ei, ci cu efortul nostru, al publicului, desigur.
Din punct de vedere istoric, poporul român este atestat doar de pe la începutul secolului al XIX-lea. Mai precis, întâlnim numele de „norod”, ca nume de origine slavonă pentru „popor”, în corespondența lui Tudor Vladimirescu și, bineînțeles, în discursurile sale politice, dintre care cel mai cunoscut este cel cu „patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Pașoptiștii și fauritorii statului român, din a doua jumătate a aceluiași secol al XIX-lea consemnează anul 1821 ca începutul „trezirii” naționale pe temelii latine. Latinitatea fiind principalul, dacă nu chiar singurul, element de individualizare românească într-o zonă geografică în care celelalte populații vorbeau câteva limbi slave, ori grecește, turcește, germana sau maghiara.
Foto: istorie-pe-scurt.ro (Steagul lui Tudor Vladimirescu)
Desigur, în anii 1970, când maghiarii din Ungaria au descoperit că au o istorie „națională” de o mie de ani, românii din România au descoperit că și ei au o istorie la fel de „națională”, doar că de două mii de ani.
De fapt, latinitatea și continuitatea etno-genetică ale românilor au fost teme de „nation-building” (edificare națională), începând doar cu a doua parte a secolului al XIX-lea. Mai devreme decât atunci, istoria nu consemnează niciun act politic din care să rezulte vreun sâmbure de popor, de nație, de națiune, de ceva asemănător, înainte de scurta dar relevanta inserție istorică a lui Tudor Vladimirescu. Cu excepția unor aproximări. Cum ar fi observația că folclorul vorbește despre „Bădița Traian”, ori cum ar fi o consemnare de secol al XVII-lea, din care rezulta că un cronicar și-a dat seama că românii „de la Râm” (Roma) se trag.
Din punct de vedere instituțional, nu se poate vorbi despre poporul român înainte de instituirea Principatelor Române și de includerea Transilvaniei în Austro-Ungaria, momente de secol al XIX-lea, care au consemnat unele instituții cu vocație națională, din punct de vedere politic și cultural. Am putea spune fără să greșim că poporul român s-a „trezit” că este o națiune odată cu instituționalizarea statelor în care locuia, așa cum americanii se proclamaseră ca națiune, atunci când și-au format Statele Unite, ca independente de Marea Britanie, cu un secol înaintea românilor.
Din perspectivă comportamentală, însă, nu putem vorbi nici măcar acum, în zilele noastre, despre un popor român complet format, trezit de-adevăratelea, articulat și funcțional. Și spunem asta nu pentru că poporul român nu ar fi unul complet omogen, monocromatic, monogenetic și monocultural. Ci tocmai pentru că poporul român, atâta cât este, nu se dovedește defel capabil de acceptarea diversității, de incluziune, de policromie.
Din contră, populația din statul român se teme de, ori chiar consideră că sunt amenințări la adresa ființei sale diversitatea, incluziunea, policromia.
În plus, populația din acest stat național unitar și-a luat un obicei multi-secular de a se asupri pe sine însăși. Astfel, segmente semnificative de populație își fac un obiectiv vital din a comabate alte segmente semnificative din aceeași populație, pe diferite teme. De cele mai multe ori irelevante, ca substanță. Dar perfect valabile ca pretext.
În afara marilor trădări, a marilor urgisiri în masă, în afara transferurilor de populații ca soluții la probleme de posesiune teritorială, din secolele precedente celui în care viețuim, istoria consemnează nenumărate atitudini de intoleranță, de arătare cu degetul, de stigmatizare, de aruncare cu piatra în oamenii de pe acest teritoriu, doar pentru că aceste atitudini aduceau beneficii celor ce le adoptau. Atitudini pe care le vedem și astăzi, aproape în fiecare zi. Doar că nu în forme atât de violente cum erau cu o jumătate de secol în urmă.
Multe dintre aceste atitudini sunt blamate public, în România. Mai ales în rețelele de socializare, apărute odată cu noile medii de comunicare în masă. Doar că nu sunt blamați și membrii publicului care dovedesc intoleranță, care arată cu degetul, care stigmatizează verbal, ori care dau cu piatra oprobiului public în conaționalii lor care nu sunt ca ei. Sunt blamați exclusiv străinii!
Străinii care îi primesc pe tinerii alungați din România de lipsa de perspectivă, impusă de cei care îi alungă, de reproșul că vor prea mult, că învață prea bine, că au ambiții prea mari. Străinii care propun diversitatea culturală, religioasă, hormonală sau de oricare altă natură, ca măsură a forței și a coeziunii unui popor, ori ca măsură a statusului național performant. Străinii care dau exemplu de incluziune a celor abandonați, nevoiași, diferiți fizic sau psihic. Străinii care recunosc valoarea unor membri ai publicului românesc și le conferă premii, inclusiv premiul Nobel.
Să reținem observația de bun simț că identificarea greșită a problemei va duce întotdeauna la soluții greșite, care nu vor rezolva niciodată această problemă.
Formulată corect, problema este că România de astăzi nu este populată de un popor în deplinul înțeles politic și cultural al conceptului. Ci este populată doar de un public divergent în ceea ce privește soluțiile de conviețuire, de progres, de maximizare a bunăstrăii individuale și, pe această bază, a bunăstării colective. Public care este convins că bunăstarea fiecăruia depinde de prostirea, de înșelarea, de jefuirea, de blamarea celorlalți membri ai aceluiași public. Și care are adânc împământenită convingerea că așa e bine. Că fericirea sa și transformarea sa într-un popor, într-o națiune egală cu celelalte ale Lumii se vor petrece doar atunci când va fi pur din toate punctele de vedere. Chiar dacă această uniformizare s-ar petrece la nivelul cel mai scăzut.
Istoria omenirii nu cunoaște niciun exemplu de succes în demersurile de epurare națională. În monocromatizare. În nivelarea populară. În aducerea la cel mai mic numitor comun a membrilor unei colectivități cu vocație de popor.
Chiar și succesul de care se bucură cei ce practică asemenea „soluții” de edificare națională se dovedește a fi doar unul temporar. Averile acumulate de pe urma acestor practici nu durează mult timp, nicăieri în Lume. Cum nu au durat nici în România averile acumulate de pe urma vânzării sașilor și everilor, chiar dacă ele nu au fost averi private, ci publice.
Așa că formularea problemei poate continua cu observația că România de astăzi nici nu va ajunge vreodată să fie populată de vreun popor, în accepțiunea general acceptată a conceptului.
Fără nicio îndoială, dacă este formulată corect, problema asta are o soluție. Sau mai multe. Doar că aceste soluții nu vor putea fi niciodată acceptate de cei care nu văd că ar fi o problemă cu poporul român care populează România. Așa cum nu vor putea fi niciodată aplicate de cei care sunt convinși că edificarea poporului român presupune cu necesitate epurarea, excluziunea, vituperarea diversității și blamarea străinilor pentru nefericirea națională.
Că tot ne spune
premierul românilor, domnul Dacian Julien Cioloș, că are planuri de guvernare
pentru noi, planuri care vizează întregul viitor previzibil, îi semnalez cu
această ocazie că, în luna martie a acestui an, domnia sa a semnat o perlă tehnocrată de
toată mizeria. Semnătură ce are implicații în viețile a zeci de mii de oameni,
pe o perioadă de cel puțin de doi ani.
Concret, mă refer
la Hotărârea Guvernului Cioloș nr. 146/2016 privind aprobarea Normelor
pentru aplicarea prevederilor art. 121 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile
militare de stat. În vigoare de la 15.03.2016, publicata in Monitorul Oficial
nr.193/15.03.2016.
Ce hotărăște aici domnul Cioloș, subsemnat de ministrul apărării naționale,
de cel al internelor, de directorul Serviciului Român de Informații și de
ministrul finanțelor? Hotărăște eșalonarea plății restanțelor la pensiile
militare de stat, restanțe rezultate în urma diminuării acestor pensii, cu ocazia
transformării lor temporare în pensii de asigurări sociale, între anii 2011 –
2013. Și hotărăște asta guvernul, deoarece așa îi dictează legea. În chiar
articolul 121, invocat, se spune că „(1) Diferenţele între cuantumurile pensiilor cuvenite
pentru luna decembrie 2010 şi cele stabilite în baza Legii nr. 119/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernuluinr. 1/2011, aprobată prin Legea nr. 165/2011,
cu modificările şi completările ulterioare, se restituie titularilor, la
cererea acestora, în mod eşalonat, pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data
intrării în vigoare a prezentei legi.
(2) Modalitatea de aplicare a
prevederilor alin. (1) se va stabili prin norme aprobate prin hotărâre a
Guvernului”.
Unde este perla tehnocrată? Orice om cu mintea întreagă va înțelege că
„eșalonarea” pe o perioadă de doi ani a numitelor diferențe se face pentru ca
efortul financiar al statului să fie răspândit pe toată această perioadă. Deoarece statul nu poate altfel. Fiindu-i lui prea greu să plătească tot,
deodată, tuturor celor îndreptățiți să primească. Ca urmare, ne așteptăm ca
îndreptățiții să încaseze în cel puțin două tranșe banii ce li se cuvin.
Asta, dacă nu ești tehnocrat. Dacă ești tehnocrat, atunci născocești o modalitate
de aplicare în care nu mai eșalonezi sumele pe care le ai de plătit, ci îi eșalonezi pe cei ce urmează a fi
plătiți. Că așa e la tine, la tehnocrați!
Astfel, hotărârea asta a Guvernului Cioloș prevede că toți cei care vor
cere restituirea sumelor neplătite din pensiile lor militare, până la data de 30 septembrie
2016, vor primi toate acele sume în luna noiembrie 2016, iar cei ce vor cere
asta începând cu 1 octombrie 2016, dar nu mai târziu de 30 septembrie 2017, vor fi plătiți doar în luna noiembrie 2017. Urmând ca, toți ceilalți, care au fost și mai
înceți în a face cerere, și au ratat și termenul de 30 septembrie 2017, să primească și ei sumele restante, dar nu mai târziu
de sfârșitul anului 2017. Dupa care nimeni nu va mai primi niciun ban, oricât ar fi de îndreptățit să îl primească.
Prin această modalitate, Guvernul Cioloș a negat însuși principiul
eșalonării, în condițiile în care eșalonarea a fost legiferată tocmai pentru a
ușura efortul de plată al statului, prin răspândirea lui pe o perioadă de doi
ani. De ce a negat asta? Pentru că toți cei în cauză au putut depune cereri până la 30
septembrie 2016, urmând să fie plătiți cu toții în noiembrie 2016.
Dar stați! Credeți că domnul Dacian Juilen Cioloș nu și-a dat seama că nu e
bine pentru statul pe care îl guvernează? Ba da, și-a dat! Și, atunci, împreună cu co-semnatarii Hotărârii
nr.146/2016, dar, mai ales cu ministrul apărării naționale, au născocit o formă
de eșalonare totuși a plăților. Dar tot prin eșalonarea beneficiarilor. În
sensul că au ținut sub tăcere aceste norme. Doar o parte dintre pensionari au aflat de norme, de termene și de obligațiile lor.
Ei, guvernanții, au știut foarte bine, chiar dacă sunt tehnocrați, că nicio
hotărâre executivă nu poate impune obligații asupra cetățenilor, nici măcar sub
forma de norme de aplicare a legii. Care lege, într-adevăr, este singura ce poate
impune obligații cetățenilor. Și chiar o face, obligându-i să facă cerere, dacă
vor să își primească înapoi sumele cuvenite și reținute din pensie, acum trei-patru ani. Dar nu
obligă deloc legea ca cererile să fie depuse într-o anumită perioadă de timp. Cum nu îi sancționează legea nici pe cei care au ratat termenul limită, cu amânarea plății datoriei pe care statul o are la
pensionarul întârziat, cu un an întreg.
Doar normele stabilite de domnul Cioloș instituie o asemenea obligație și o
asemenea consecință a neonorării ei, a obligației. Cum spuneam, domnul Cioloș și subsemnatarii știu foarte bine că cetățeanul nu este obligat să cunoască
aceste norme. Și au contat pe asta, atunci când nu au atras atenția
cetățeanului că trebuie să se încadreze într-o anumită perioadă de timp, dacă
vrea să primească la timp reparația ce i se cuvine.
Astfel, cei care sunt înregimentați în ce a mai rămas din partidul
defunctului politic, academic și militar Oprea G. au știut să depună cereri la
timp. Cum au știut și cei care sunt membri ai diferitelor asociații ostășești
pensionare. Vreo 11.000 dintre ei, după datele comunicate de Ministerul
Apărării Naționale.
Toți ceilalți, habarnamiștii, la anul! Contribuind astfel, cu devotament
cetățenesc, la ostoirea efortului financiar de plată a datoriei statului către
pensionarii săi miliari.
Nu m-a interesat conținutul planului domnului premier Dacian Julien Cioloș
prin care se gândește cum să mă guverneze mai bine, la anul și la mulți ani, plan cu care am început acest text. Pornind
de la perla tehnocrată, pe care am semnalat-o mai sus, nici nu îl voi
citi vreodată. Pentru că eu nu sunt culegător de perle în apele murdare ale
guvernării României.
Principala
funcție statală a oricărui parlament este să legifereze. Funcția secundară a
aceluiași parlament este să exercite controlul și supravegherea democratice
asupra guvernării statului respectiv. Ambele aceste funcții sunt îndeplinite de
orice parlament în folosul exclusiv al publicului pe care îl reprezintă. Ce
poate fi mai simplu de înțeles decât asta?
Foto: Senatul Romaniei, internet
Adică, cât de
greu i-ar fi oricărui public să constate dacă parlamentul ce îl reprezintă își
îndeplinește ori ba aceste două funcții esențiale? Și, mai ales, cum își
îndeplinește aceste funcții? In interesul exclusiv al publicului reprezentat,
desigur!
Nu este nicio dezvăluire, ori nicio noutate că oricare parlamentar ajuns pe
băncile oricărui parlament din Lumea asta largă se gândește la cu totul alte
lucruri decât la îndeplinirea acestor două funcții, dacă ar fi să fie lăsat de
capul lui.
Astfel, orice parlamentar se va gândi, în primul rând, cum să își
recupereze investiția personală făcută cu resurse de toate felurile, în
campania electorală, pentru a ajunge să fie ales. Imediat ce această investiție
va fi recuperată, parlamentarul se va gândi cum să profite cât mai mult de pe
urma faptului că a ajuns parlamentar. Concomitent cu acesta, se va preocupa de
strângerea de resurse investibile în următoarea campanie electorală, când va
vrea să fie reales.
În afara acestor precupări, rămâne la latitudinea parlamentarului să se
gândească ori nu și la cum să își
reprezinte electoratul, cum să facă legi și cum să controleze și să
supravegheze guvernul și autoritățile administrative în exercitarea actului de
guvernare. Iar, în funcție de timp, chef, energie și imbold, se întâmplă ca,
din când în când, parlamentarul chiar să pună mâna și să legifereze, să
controleze și să supravegheze. Cât poate și cât își permite. Nu mai mult.
De aceea, pentru publicul reprezentat de oricare parlament, este esențial
să își dezvolte și să își exercite unele forme de control și supraveghere a
parlamentarilor, astfel încât aceștia să își îndeplinească funcțiile
parlamentare cât mai bine și cât mai în folosul său, al publicului. Mergând pe
principiul că, dacă publicul nu o face pentru sine, nimeni din afara lui nu va
veni să îi impună parlamentului o conduită de loialitate și de hărnicie în
favoarea acelui public.
Putem să vedem cu ușurință cum parlamentele Lumii se situează într-un
clasament de performanță a îndeplinirii funcțiilor legislative și de control
democratic în raport exclusiv cu implicarea publicului în controlul și
supravegherea activității parlamentarilor. Cu cât aceste control și
supraveghere publice sunt mai articulate și mai apăsate, cu atât parlamentele
sunt mai performate. Și invers, cu cât publicul este mai indolent, sau mai
nepriceput în a impune parlamentelor un comportament favorabil sieși, cu atât
acele parlamente vor fi mai leneșe, mai corupte și mai dezinteresate de binele
public.
Avem astfel o funcție de permisivitate publică. Cu cât acestă permisivitate
este mai mare, cu atât parlamentarii cărora li se permite mai mult vor fi mai
lipsiți de responsabilitate față de public.
Pe graficul unei asemenea funcții, la extremitatea cea mai favorabilă
publicului, se află parlamentele care trebuie să dea seamă publicului pentru
orice. Nu numai că aceste parlamente fac publică întreaga lor activitate,
inclusiv agenda parlamentară, conținutul dezbaterilor și votul propriu-zis, dar
și reacționează instantaneu la opinia publică legată de acea activitate,
ajustându-și agenda, dezbaterile și votul în funcție de opinia respectivă.
La extremitatea păguboasă pentru public se află parlamentele cărora li se
permite orice. Nici nu mai contează dacă aceste parlamente își fac publică
activitatea ori nu, atâta vreme cât această activitate este amorfă la orice
influență venită dinspre public. De fapt, la extremitatea extremității se
situează parlamentele care își fac publică activitatea proprie, mai ales atunci
când este evident că această activitate se dovedește a fi extrem de
defavorabilă publicului. Deoarece, astfel, ele ne spun că nu le pasă în niciun
fel de ceea ce ar crede publicul despre ele. Opinia publică fiindu-le cu adevărat
irelevantă.
Cum poate deveni irelevantă pentru parlamentari opinia publică, atâta vreme
cât parlamentarii respectivi sunt aleși de acel public? Simplu. Această
irelevanță se instalează acolo unde publicul însuși a dovedit, alegeri după
alegeri, că activitatea anterioară a parlamentarilor nu se constituie într-un
criteriu de selecție a lor în alegerile viitoare.
Acesta este cazul în Parlamentul României. Activitatea parlamentară este
total disociată de activitatea de alegeri parlamentare. Una este una și
cealaltă este cu totul alta. După 26 de ani, în România, s-a instalat
confortabil cultura lipsei de interes a publicului pentru activitatea
parlamentară trecută. În niciuna dintre cele șapte alegeri parlamentare
consumate nu s-a discutat public care a fost performanța parlamentară a vreunui
parlamentar, sau a vreunui partid ori a vreunui grup parlamentar, în legislatura care se
încheia. Iar actuala stare informală a campaniei electorale nu face nicio
diferență, susținând aceeași cultură a non-valorii parlamentare. Astfel, avem legislaturi care se „bucură” de o „încredere” de sub 25 la sută (adică trei din
patru români nu au încredre în propriul lor parlament) și care sunt alese cu participarea a jumătate din populația cu drept de vot. Precum și cu
acceptul tacit al celeilalte jumătăți.
Deși, acum, în toamna anului 2016, ar fi o oportunitate unică și inefabilă
ca această cultură să fie ignorată de indolentul public românesc.
Pentru prima dată în istoria democratică a nației noastre, Parlamentul este
obligat să se situeze în centul atenției publice tocmai în aceste momente, înainte de
alegeri. Până acum, într-un an electoral, parlamentarii români aveau un singur fel
de comportament: să se facă remarcați ca ființe plăcute, amabile și populare, care
merită, doar pentru această remarcare, să fie realese în funcții despre care
publicul nu se interesează deloc, cu excepția cancanurilor. Dar și acelea
minore, iscate de imagini cu parlamentari dormind în ședințe sau consulând
site-uri pornografice pe laptop-urile plătite din banul public. Astăzi, însă,
presați fiind de controlul judiciar exercitat în forță de procurori, de când nu mai
este președinte Băsescu Traian, parlamentarii români și-au schimbat
comportamentul.
Au devenit vocali împotriva sistemului pe care îl legiferează și care pare
că nu le mai este atât de favorabil. Și încearcă să lupte împotriva acestei
agresiuni din partea sistemului cu mijloacele pe care le au. Între care votul
este cel mai la îndemână. Clamând supremația deciziei parlamentare, ei votează
protecții proprii împotriva oricărei amenințări. Protecții personale sau colective. De la evitarea pierderii libertății individuale și până la evitarea pierderii titlurilor de doctor, obținute prin
fraudă. Trecând prin votarea legislației electorale care le garantează
realegerea. Și, dacă tot a dat frenezia votului peste ei, voteză și orice
măsuri favorabile sponsorilor și surselor de resurse fianciare, mediatice și de
altă natură.
O altă premisă favorabilă este că, în Lume, se confruntă tot mai mult
forțele politice populiste cu cele tradiționale. Populismul fiind caracterizat
prin opoziția la rațiune, la realism. Și prin negarea valorilor perene, în
favoarea unor valori ezoterice, ireale și irelevante. În România, populismul
este totul. Este suprem. Iraționalul domnește în opțiunile politice încă de la
democratizarea instituțională de acum mai bine de o generație. Mai ales când
este vorba despre liste, popularitatea „locomotivelor” contează mult mai mult
decât orice alt criteriu de campanie electorală. Așa au ajuns, în trecut, în
Parlamentul României, maneliști și sportivi inculți și chiar idioți. Incapabili
să reprezinte publicul în cele mai modeste situații. Așa ajung, acum, pe liste
personaje cunoscute publicului de la televizor, pentru orice alte calități
decât cele de reprezentare parlamentară. Ar fi momentul ca și în România să se
declanșeze acastă confruntare între rațional și populism. Cu specificul
național al predominației populismului în defavoarea oricăror curente politice
tradiționale.
Mai este momentul istoric al nevoii acute de o nouă responsabilitate
națională. Care își are rădăcinile în trecut, în forme difuze și modeste,
atunci când publicul românesc a decis că statul pe care îl locuiește trebuie
integrat în comunitatea euro-atlantică. Acum nu mai este suficientă aprobarea
populară. Este imperios necesară acțiunea populară. Deoarece următorii patru
ani, când va funcționa viitorul Parlament, nu vor fi, sub nicio măsură, niște
ani obișnuiți. În care să ne facem că muncim și trăim, să așteptăm cu mâna
întinsă la străinii favorabili și să ne lăsăm guvernați oricum.
În acești ani ni se va cere cu insistență să ne declarăm occidentali în
valori și ni se va cere să facem sacrificii în numele acestor valori. Sau, să
le negăm, așa cum am mai făcut-o în secolul trecut, de fiecare dată când am
fost implicați în războaiele mondiale. Calde sau reci. Viața internațională ne
va cere cu necesitate să ne dovedim competitivi în guvernare, în diplomație, în
economie. Sau, dacă nu reușim să fim atât de competitivi pe cât ni se va cere,
să răbdăm în liniște condiția de stat de mâna a doua. Sau chiar de a treia. În
Uniunea Europeană. Sau fără ea, în condițiile în care există și alternativa ca Uniunea Europeană să se destrame, fără ca noi să avem vreun cuvânt de spus. Cum și NATO s-ar
putea destrăma, în același orizont de timp. Și tot fără ca noi să putem avea
vreun cuvânt de spus, privind propria noastră securitate națională.
Toate astea, în condițiile în care statul administrativ, prost legiferat,
complet necontrolat democratic și cronic nesupravegheat popular va continua să destrucureze
arhitectura națională de producere a bunurilor publice. Mai ales de producere a
educației, sănătății, ordinii publice și securității naționale. Destrămare care
nu se va opri decât atunci când aceste bunuri publice nu numai că vor fi de cea
mai proastă calitate, dar nu vor mai fi oferite deloc publicului. Lucru care se
poate întâmpla în următorii patru ani, cei ai noii legislaturi.
Ce e de făcut? Trei lucruri importante sunt de făcut.
Primul, în ordine logică și cronologică, ar fi ca publicul să afle că este
direct responsabil de soarta sa, iar această soartă are o componentă
parlamentară, indiferent de cât de nepopulară ar fi această instituție de putere
legislativă a statului. Este deosebit de important ca publicul să recunoască
faptul că nimeni altcineva nu poartă această responsabilitate. Că nu poate da
vina nici pe „condițiile istorice”, nici pe „situația geopolitică”, nici pe „soarta defavorabilă” cu noi, strămoșii daco-traco-geților, romanilor, cumanilor,
avarilor, slavilor și ai altor neamuri, nici pe „străinii cei răi și rapace”, care
ne fură aurul, lemnul și apele, nici pe „marile puteri”, nici pe „trădătorii de
neam și de țară”, nici pe „clasa politică”, nici pe „mogulii de presă”. Pe
nimeni nu poate da vina publicul românesc, atunci când vine vorba despre
exercitarea responsabilității sale de public.
Al doilea lucru care trebuie făcut este ca publicul să afle că stă în
puterea lui să își exercite această responsabilitate. Prin orice forme crede
el, publicul, de cuviință să își exercite această responsabilitate. Desigur,
sunt de preferat formele non-violente, dar asta este treaba publicului să le
aleagă ori nu. Este esențial ca publicul să afle că poate folosi chiar și
formatul actual, inventat de parlamentarii iresponsabili față de el, publicul,
cel al alegerilor generale pe liste. Doar că trebuie să înțeleagă și faptul că
nimeni nu îl poate obliga pe el, publicul, să aleagă doar dintre listele
oferite de cei pe care nu îi creditează cu încredere.
Al treilea lucru ar fi ca publicul să pună mâna și să își exercite această
responsabilitate, prin formele pe care le preferă și care îi pot asigura
succesul. Pentru aceasta, ar trebui să ignore cântecul de sirenă al celor care
îi spun lui, publicului, că nu trebuie să facă nimic. Pentru că sunt alții care
au grijă să facă ceea ce ar trebui publicul să facă. Cum ar fi străinii,
organizațiile non-guvernamentale, elitele, leaderii de opinie sau alții ca ei.
Publicul ar trebui să știe că acești alții nu au cum să aleagă în favoarea lui,
atâta vreme cât ei aleg întotdeauna în favoarea lor.
Cum să facă publicul românesc așa ceva? Când n-a făcut-o niciodată și nici
nu a învățat la școală cum se face? Răspunsul meu este că, dacă publicul
parcurge primii doi pași amintiți mai sus, cel de-al treilea va veni în mod
natural. De la sine. Așa cum au făcut-o făuritorii democrațiilor de pe tot
Globul Pămânesc, în trecut sau mai recent.