Populismul democratic nu există

Deși dezvoltat în democrațiile consolidate, mai ales în cele din Occident, populismul nu are nimic de a face cu democrația. Decât în sensul că structura democratică a statului îi permite să apară, așa cum o structură permeabilă lasă să pătrundă umezeala în interiorul incintei pe care o edifică. De aceea, pe bună dreptate, președintele-ales al Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, a recunoscut, în prima luare de cuvânt în această calitate, că, în cazul său, nu a fost vorba despre o campanie politică ordinară de alegere a președintelui, ci despre o „mișcare”. Adică, despre o deplasare de la normă, realizată în dimenisuni de masă și permisă de sistem.

Foto: delawereliberal.net

Printre formele de populism consacrate de istoria omenirii întâlnim fascismul, național-socialismul, comunismul și, de curând, trumpismul. De ce nu sunt și nici nu pot fi democratice aceste forme de exprimare politică? Pentru simplul fapt că ele neagă prima lege fundamentală a democrației: majoritatea nu poate decide niciodată împotriva minorității, deoarece nimeni nu își poate consolida bunăstarea pe seama altui membru al aceleiași populații democratice.

Din păcate, în cazul fascismului, național-socialismului și comunismului, a fost nevoie ca exponenții lor să ajungă, prin alegeri democratice după standardele vremii, să guverneze în statele europene și, în cazul comunismului, și altundeva în Lume, pentru a înțelege ceea ce programele lor politice spuneau de la început. Anume, că bunăstarea ori chiar fericirea unei părți a publicului majoritar poate fi atinsă doar dacă acea parte se întorcea împotriva uneia sau mai multora dintre minoritățile aceleiași populații, fie ele etnice, economice sau culturale. Iar prețul lecției a constat în milioane de vieți dispărute, distruse sau contorsionate de aplicarea promisiunilor electorale ale populiștilor, indiferent de natura ideologică a programelor lor.

Rețeta de succes a populismului o regăsim în discursul reprezentanților săi, care discurs este același în toate locurile unde populismul răsare și în toate epocile istorice.

În primul rând, populistul își alege o temă. Pentru a fi de succes, această temă trebuie să rezoneze cu majoritatea poporului. De aceea, ea este întotdeauna o temă generală, cunoscută sau recunoscută din istorie, cu un conținut cât mai abstract, pentru a se potrivi cât mai multor minți. Care minți vor completa pe linia punctată, desenată de caracterul generic al temei, cu propriile lor interpretări, năzuințe sau idei. Temă bazată pe un subiect de necontestat. „Grande Italia”, „über alles in der Welt”, „victoria socialismului”, „America Great Again” sunt exemple consacrate de asemenea teme.

Cum bine se observă, temele acestea fac aluzie la existența unei entități de referință, față de care națiunea trebuie să fie mare ori deasupra. Sau față de care să fie victorioasă. Dar acea entitate de referință nu se va regăsi niciodată în temă. Ci doar în formularea problemei pe care mișcările populiste o identifică și, în soluțiile propuse.

De ce trebuie să fie Italia grande, Germania deasupra altora, socialismul să fie victorios și, de curând, America să fie din nou grozavă? Pentru că, la momentul lansării temei, niciuna nu este nici grande, nici deasupra, nici victorioasă, nici grozavă! Și, de ce nu sunt așa? Pentru că dușmanii națiunii, din afară și din interior, nu o lasă să fie!

Și care sunt acești dușmani? Răspunsul la această întrebare nu s-a schimbat de pe vremea lui Mussolini. Dușmani sunt toți cei care nu sunt ca ei, majoritarii populiști. Fie pentru că nu sunt italieni, germani, comuniști sau americani, fie pentru că sunt italieni, germani, comuniști și americani, dar au un alt Dumnezeu, au o altă culoare a pielii, au un sex incert sau de categoria a doua. Iar cea mai gravă amenințare pentru populiști vine de la cei ce nu sunt nici de naționalitatea lor și mai sunt și de altă culoare, de altă religie și de altă orientare sexuală. Și care se încăpățânează să trăiască printre ei, populiștii.

Poate că cineva crede că sunt prea dur, prea radical și prea intransigent, atunci când alătur fascismul, național-socialismul și comunismul cu trumpismul. Primele trei fiind declarate aproape universal ca regimuri criminale și condamnate ca atare de istorie și de legislația în vigoare. Pe când trumpismul nu are nimic criminal în el. Nici măcar nu este un regim. De aceea, țin să fac sublinierea că m-am referit la fascism, național-socialism și comunism ca la manifestări ori mișcări populiste din perioada în care nu ajunseseră încă la puterea politică în statele lor.

Când, pentru a dobândi acea putere, pe căi democratice, prin alegeri, sau chiar prin revoluție, în cazul comunismului, au fost nevoite să își definească o temă, să își aleagă un program, să comunice publicului ce problemă au identificat în calea dezvoltării sale și care sunt soluțiile pe care le propun ele pentru rezolvarea acelei teme. Desigur, o altă deosebire radicală este că, înainte de a ajunge la cârma țărilor lor, fasciștii, național-socialiștii și comuniștii au fost violenți, pe când populiștii americani s-au dovedit pașnici. Doar la nivel verbal se aseamănă unii cu ceilalți.

Esențial în această analogie este că domnul Donald Trump, proaspăt alesul american, are încă șansa de a se delimita de predecesorii săi italieni, germani sau comuniști. De a recunoaște că a folosit mișcarea populistă doar pentru a ajunge la Casa Albă. Că a exploatat nemulțumirea crescândă a unei mase din ce în ce mai largi de populație complet nesatisfăcută de performanța politicienilor din sistem, politicieni care se preocupă doar de realegerea lor, de satisfacerea sponsorilor, de îmbogățirea proprie și care sacrifică interesul public pentru aceste preocupări. Mase largi, de zeci de milioane, care nu au instruirea necesară pentru a înțelege democrația dincolo de aspectul alegerilor libere și de regula privind decizia prin obținerea majorității.

Dacă nu va face această delimitare, domnul Trump  va fi izolat, ca președinte, atât în Lume, cât și în America. Este drept că una dintre coordonatele majore de politică externă trumpistă este izolaționismul internațional american. Dar, să nu uităm că izolaționismul internațional american înseamnă doar abandonarea rolului de leader mondial. Pentru că, în rest, pentru a fi ceea ce este,  ca societate și ca economie, America are nevoie de restul Lumii. Ca să nu mai zicem nimic despre condiția de progres, care presupune internaționalizarea obligatorie.