sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Frica de teroare

De când cu atentatele teroriste de la Paris, de vineri, 13 noiembrie 2015, soldate cu cel puțin 130 de morți și peste 360 de răniți, opinia publică românească, la fel ca și cea europeană, este îndemnată să se teamă de teroriști, mai ales de cei aparținând grupării auto-intitulate Statul Islamic și cunoscută cu acronimele ISIS. ISIL sau Daesh.

Foto: thenationalherald.com

Mai mult chiar, această opinie publică este îndemnată să ia atitudine. Să ceară guvernanților să adopte măsuri de protecție a publicului împotriva teroriștilor, cele mai citate fiind închiderea granțielor, alungarea imigranților și controlul strict al comunităților musulmane din aglomerările urbane de pe continent. Asta, la noi acasă, în Europa comunitară. La ei, în deșert, Europa să se ridice la luptă împotriva acestui Daesh și să îi bată odată, ca să nu mai stăm cu frica în sân, din cauza lor.
Desigur, în România, este mai greu de luat asemenea măsuri, având în vedere că granițele noastre sunt, dacă nu chiar închise, oricum foarte bine zăvorâte, ca stat de graniță al Uniunii Europene ce suntem, că imigranții nu prea au venit, așa că nu am avea ce să alungăm și că nu viețuiesc pe teritoriul național alte comunități musulmane decât cele împământenite aici de sute de ani, comunități ce nu au de ce să fie controlate strict sau altfel. Iar o armată pe care să o trimitem să îi învingă pe Daesh nu avem, din lipsă de fonduri și de „voință politică”.
De subliniat că vorbim aici de măsuri europene, luate în considerare de diferite state afectate într-o mai mare măsură de „valul terorist”. Pentru noi, românii, ele sunt de luat în seamă doar dacă vrem să fim și noi europeni și să ne situăm în interorul acestui „trend”. Care trend s-ar traduce prin ternul cuvânt românesc tendință.
Problema este că europenii, între care se remarca, în ultimile zile, cei din Belgia și din Franța, au luat deja și alte măsuri foarte vizibile, cum ar fi introducerea stării de necesitate sau chiar ocuparea militară a capitalei Bruxelles, pentru mai mult timp. Ca să nu mai vorbim de „măsura” franțuzească a suspendării convenției europene pentru drepturile omului!
Interesant este că aceste măsuri au fost adoptate mai degrabă împotriva propriului public, sub pretextul de a-l proteja de teroriști. Ceea ce ne evocă modelul practicat la noi, cândva, când soluția adoptată pentru a mai reduce din accidentele de circulație a fost nu să se facă drumuri circulabile în siguranță, nici să se impună regulile de circulație, ci să nu se mai circule cu mașinile. În context, ne putem aștepta ca și autoritățile de pe la noi să ia aminte de la „frații lor mai mari” și să facă și pe aici la fel ca în Franța sau în Belgia, de cum vor avea prilejul. Ori oportunitatea.
Este momentul să revenim la subiectul frică și să menționăm un aspect teoretic al conceptului. În termeni simpli, frica este o stare de spirit, generată de necunoscut. Proiectându-se în viitor și nefiind sigur cum va arata acesta, depozitarul fricii își închipuie că îi va fi foarte rău, fără a putea să definească acest rău. Și, atunci, i se face frică. De aceea, nu ne este niciodată frică de trecut, oricât de negru și de chinuitor ar fi fost el. Pentru că trecutul este întotdeauna cunoscut.
Spre deosebire de frică, teroarea este o stare de spirit de natură dezorganizantă, indusă de amenințarea cu ceea ce ar putea fi mai rău într-un viitor predictibil.
Frica ține, deci, de irațional. Iar remediul iraționalului este cunoașterea rațională. Numai că avem aici două probleme.
Una este că vorbim de o stare de spirit a unor mase largi de oameni. Ceea ce ține de psiho-sociologie. Iar psihologia socială arată că iraționalul predomină oricum în justificarea celor mai multe dintre atitudinile și comportamentele colectivității de referință.
Cealaltă problemă este că, în ceea ce privește viitorul, nimeni nu poate să spună, cu certitudine, cum va arăta el. Nici la nivel individual, nici la nivel de grup sau de popor. Nici cei ce determină, măcar în parte, viitorul colectiv, cum sunt decidenții politici sau corporatiștii, nu știu, de multe ori, ce fac, ori cum vor arăta consecințele acțiunilor și deciziilor lor.
Acestor două probleme nu li s-a găsit, încă, nicio soluție viabilă și universală. În continuare, iraționalul și cunoașterea fragmentară, incompletă vor predomina în societatea occidentală, iar în cea orientală va fi predominantă manipularea grosieră a publicului local, pe teme culturale, religioase sau de altă natură irațională. Cum România este la intersecția acestor două lumi, aici vom avea parte, în continuare, și de multă iraționalitate în atitudinile și comportamentele sociale, și de necunoaștere ori cunoaștere parțială a realităților, și de multă manipulare a opiniei publice.
În asemenea condiții devine chiar un sport reconfortant prin succes să introduci în mase frica de orice. În cazul de astăzi, vorbim de frica de teroare.
Deci, nu ne referim la teroarea ca atare, cea pe care teroriștii se străduiesc să o inducă prin actele lor violente și nemiloase. Noi ne referim aici la frica de a deveni victimele terorii. Și, aplicând definiția teoretică a fricii, propusă mai sus, putem spune că, cu cât este mai neclară, mai vagă perspectiva apariției terorii, cu atât ne va fi mai mare și mai profundă frica de acea teroare.
Și vom reacționa în consecință. Adică, pentru a scăpa de frica asta, vom cere măsuri de îngrădire a libertăților noastre, doar-doar așa vom fi mai în siguranță. Sau, mai pe placul guvernanților, le vom cere să își aroge puteri sporite, nu împotriva teroriștilor, despre care nu știm mai nimic, ci împotriva noastră, a publicului, despre care știm cu siguranță că trăim într-o stare sufletească de frică.
Ca să mă înțelegeți mai bine, haideți să vă dau două exemple, care ilustrează foarte colorat ce am vrut eu să scriu aici.
În timpul cutremurului cel mare din 1977, o echipă de lucrători se afla în vârful unui turn de evacuare a noxelor, la o înățime de peste o sută de metri. În mod normal, vârful acelui turn avea oricum o pendulare perceptibilă, datorată înălțimii mari. Vă imaginați cât de tare s-a clătinat el, în timpul cutremurului. În multele secunde cât a durat acel cutremur, unii dintre lucrătorii de pe turn au vrut să își desprindă centurile de siguranță și să se arunce în gol, pentru că frica de necunoscut, de ceea ce s-ar putea întâmpla cu ei, dacă s-ar rupe ori s-ar prăbuși cu totul turnul, era mai mare decât cea de a cădea în gol. Doar stăpânirea de sine, ori stăpânirea fricii unuia dintre ei i-a salvat și pe toți ceilalți.
Al doilea exemplu l-ați văzut cu toții, pe timpul atacului turnurilor gemene din Manhatan, din 11 septembrie 2001. Atunci, sub ochii telespectatorilor îngroziți din întreaga Lume, au fost mulți cei care au preferat să se arunce în gol, de la sute de metri, doar pentru că știau că jos îi așteaptă o moarte previzibilă, opusă incertitudinii de a rămâne în clădirile lovite de avioane, unde ar fi putut să pățească ceva necunoscut în întregime.
Desigur, aceste două exemple sunt de natură violentă și imediată, pe când frica de teroare este mai vagă și durează mult mai mult până să i se vadă efectul, în atitudinea sau comportamentul victimei. Mai ales dacă acea victimă nu este un individ ci o colectivitate.
Cert este că, nesancționată de rațional și de cunoaștere, frica de teroare este menită să inducă atitudini și comportamente aberante, iraționale, în rândul publicului țintă, comportamente ce vor fi, întotdeauna, dăunătoare depozitarului fricii și benefice celor ce induc această stare de spririt păguboasă.



miercuri, 18 noiembrie 2015

Dimensiunea de securitate a Guvernului Ciolos

Guvernul Cioloș, instalat ieri, umple vidul de guvernare executivă, instituit odată cu demisia Guvernului Ponta. Așa că, dacă vrem să îi măsurăm acestui guvern dimensiunea sa de securitate națională, o putem face comparativ cu guvernul precedent. Dar am putea-o face și prin raportare la cerințele, nevoile, riscurile și amenințările indentificate pentru securitatea națională a României.

Foto: mapn.ro

Să le luăm pe rând. Comparativ cu Guvernul Ponta, Guvernul Cioloș pare ceva mai rezervat, dar și ceva mai ambiguu.
Guvernul Ponta alocase o atenție deosebită securității naționale. Instituțional vorbind, a inventat funcția de „vicepremier pentru securitatea națională”, a concentrat la acest nivel conducerea serviciilor secrete din structurile ministeriale aflate în compunerea Guvernului și a avansat o legislație nouă, prin care aceste structuri să capete o pondere și mai mare în Executiv. Tot Guvernul Ponta a adus americanii în baza de la Deveselu, precum și două comandamente NATO pe teritoriul României.
Din punct de vedere comportamental, Guvernul Ponta a demonstrat o grijă deosebită față de serviciile secrete de informații, în detrimentul oricăror elemente de putere militară sau de ordine publică. A rămas neclar, pe perioada celor trei ani de guvernare, care au fost motivele ce au dus la un asemenea comportament. Putem remarca doar faptul că, în ceea ce privește apărarea națională, ca principala componentă a securității României, aceasta a fost delegată în exclusivitate aliaților din NATO și, mai ales, partenerului strategic american, România rezervându-și doar misiunea de a-și „îndeplini angajamentele asumate” față de aceștia. În context, trebuie să remarcăm faptul că finanțarea apărării naționale a fost menținută, pe toată durata guvernării Ponta, la jumătate din cât se aprecia că ar fi necesar pentru aceste angajamente.
O caracteristică nemaiîntâlnită până acum la niciun guvern post-decembrist a fost concentrarea conducerii întregului consorțiu de structuri de securitate, de informații și de ordine publică din subordinea Guvernului în mâna unui singur individ, Oprea Gabriel, un domn fără nicio statură politică, dar umflat cu pompa titlurilor și gradelor lipsite de justificare sau de substanță, și care a demonstrat o apetență ieșită din comun pentru crearea unei anumite imagini personale în opinia publică, imagine cu totul exagerată față de meritele și calitățile dovedite.
Tot la nivel personal, să mai notăm incapacitatea Guvernului Ponta de a menține un ministru politic la Intene, altul decât omnipotentul Oprea, precum și impunerea și menținerea forțată a unui inadecvat ca ministru al apărării naționale, în persoana domnului Dușa.
Guvernul Ponta s-a lipsit, în mod deliberat, de orice mecanism de comunicare publică privind problemele de securitate națională sau de criză, de orice fel. Premierul însuși s-a arătat în public, pe asemenea subiecte, în ipostaze contradictorii, cu mesaje confuze și chiar cu încercări de deziformare ori de manipulare a opiniei publice. Absolut toate crizele au fost ratate, din punctul de vedere al informării publice. Dintr-o asemenea situație s-a ajuns chiar la o criză politică, iscată tocmai de incapacitatea guvernamentală de comunicare, pe subiectul unui accident de circulație, în care și-a pierdut viața un polițist motociclist, ce avea misiunea să îl însoțească pe vicepremierul pentru securitate națională și ministru de interne, pe timpul unei deplasări private a acestuia.
Dacă vrem să facem o comparație între moștenirea Ponta și intențiile Cioloș, nu putem decât să ne uităm la structura noului guvern, la programul său și la oamenii săi. Adică, nu putem face, încă, niciun fel de comparație între cele două guverne, la nivel comportamental.
Constatăm că Guvernul Cioloș nu mai are funcția de „vicepremier pentru securitatea națională”. Ceea ce înseamnă că, în lipsa unor modificări de structură, premierul însuși va deține controlul executiv asupra servicilor de informații din subordinea ministerelor. El va numi șefii acestor servicii, le va aloca resursele și le va aproba misiunile. Este încă un mare secret cum va face toate astea și, mai ales, pe ce se va baza când le va face.
În ceea ce privește intențiile sale, din Programul de guvernare, așa cum a fost el aprobat de Parlamentul României, rezultă că domnul premier Cioloș intenționează să fie un bun european, un bun partener și un bun aliat. Adică, în probleme de securitate națională, premierul Cioloș își propune ca România să facă ceea ce așteaptă ceilalți membri ai Uniunii Europene, ai parteneriatelor strategice și ai alianței nord-atlantice să facă. Cu accent pe „îndeplinirea tuturor angajamentelor asumate”.
Mai multe nu putem spune din programul de guvernare. Asta, pentru că mai mult nu scrie acolo. Este adevărat că premierul s-a prezentat în Parlament cu o adăugire de șapte pagini la un program de guvernare de numai 13 pagini, deja depus, adăugire în care se făcea referire și la bugetul alocat apărării naționale, printre altele. Dar Parlamentul nu a vrut să audă de adăugiri de ultim moment. Probabil, pe considerentul că nici nu contează.
Chiar și scris în fugă, pe genuchi, în timpul deplasărilor autorului de la un sediu de partid la celălalt, pentru obținerea acordului de formare a guvernului, Programul de guvernare ar fi trebuit să cuprindă măcar o aluzie la Strategia națională de apărare, cea aprobată în vară de Parlament, având în vedere că, după lege, acest Program de guvernare trebuie să stea la baza planificării apărării naționale, alături de acea strategie. Ca să nu mai vorbim de o extrem de necesară armonizare între aceste două documente.
În absența vreunei astfel de referințe în text, nu putem decât să bănuim că, dacă va vrea și va putea, Guvernul Cioloș va aplica cel puțin unele dintre prevederile strategiei prezidențiale, aprobate de Parlament. Nu știm însă pe care și în ce fel. Aluziv, Programul de guvernare ne lasă impresia că autorul nu a auzit vreodată că ar exista vreo asemenea strategie națională de apărare. Asta, deoarece întâlnim în program o prevedere stranie, referitoare la „instabilitatea continuă” generată de „politica promovată de Federația Rusă în vecinătatea estică a Uniunii Europene și a României”, soluția din program fiind că „România trebuie să găsescă răspunsuri și strategii adaptate”. Adică, dacă este să ne luăm după autor, până la acest guvern, nu s-a scris, nu s-a planificat și nu s-a făcut nimic în domeniu. Oare?
Rămânând la nivelul instituțional al reglementărilor, este puțin probabil ca Guvernul Cioloș să adopte o nouă Carte albă a apărării naționale. Nu sunt indicii nici măcar că ar modifica-o pe cea existentă, emisă înainte de aprobarea actualei Strategii naționale de apărare. Ca urmare, în absența oricărei raportări la această strategie, singurul element sigur privind viitorul previzibil al funcționării domeniului securității naționale, în care sectorul de apărare este, de departe, cel mai însemnat, este bunul plac al premierului. Adică, contăm pe domnul Dacian Cioloș că va fi un bun român și ne va apăra de inamici și de potrivnici.
Faptul că, la nivel uman, personal, în Guvernul Cioloș, securitatea națională este lăsată în mâinile unor civili ar trebui să fie un lucru încurajator, cu condiția ca respectivii civili să știe ce conduc. Îl includ între civili și pe ministrul de interne, care are un grad superior de polițist, nu de militar, deși noua lege a pensiilor militare de stat îi include și pe polițiști în rândul militarilor, ca un imens pas înapoi față de recomandările europene în domeniu.
În finalul acestei introspecții, ar trebui să scriu câteva vorbe despre intențiile Guvernului Cioloș privind legislația în domeniul securității naționale. Nu prea cred că acest guvern își va propune și, mai ales, va încerca să propună vreo modificare de legislație, deși aceasta s-ar impune cu deosebită necesitate, având în vedere talmeș-balmeșul legislativ actual. Ar trebui să aflăm, însă, care sunt intențiile acestui guvern în ceea ce privește punerea în fapt a legislației existente, în special a noilor legi tocmai aprobate de Parlament, privind rezerva armată și, legat strâns de aceasta, privind pensiile militare de stat.
În rest, se pare că, în ceea ce privește securitatea României, Guvernul Cioloș nu are nicio ambiție, dar nici vreo preocupare. Rămâne să vedem dacă așa este.



duminică, 15 noiembrie 2015

Străinii României

Un analist politic, eșuat de două ori, prima dată în propria sa incapacitate de a înțelege mediul în care funcționa el ca demnitar român și, apoi, ca europarlamentar, vede în situația actuală a României, generată de demisia Guvernului Ponta, sub pretextul străzii, efectul unor jocuri ale sferelor de influență, jucate de marile puteri europene, Rusia și Germania, în detrimentul americanilor.

Foto: nineoclock.ro

Un alt eșuat, fost premier, condamnat exemplar de două ori, pentru fapte ridicol de minore, vede, în aceeași situație, un câmp fertil de manifestare a unor „agenți de influență externi”, care pot genera și aplica „scenarii periculoase”.
Cum amândoi sunt foști șefi ai diplomației românești, adică foști miniștri de externe, am crede că știu ce vorbesc, respectiv ce scriu ei, ca blogger-i ce sunt. Dar, oare chiar așa să fie?
Ca răspuns, am putea avea o discuție despre credibilitatea fiecăruia dintre ei, în parte. Dar, la fel de bine, am putea să îi lăsăm în pace și să discutăm doar relația adevărată a României cu străinii săi, nu cu toți, ci doar cu aceia de care depinde ea pentru a funcționa, și să vedem dacă chiar așa este, cum zic cei doi foști.
Concluziile unei asemenea discuții ar arăta cam așa.
În rândul românilor, există o stare de spirit specifică, atunci când vine vorba despre străini. Sunt multe de spus despre psihologia relațiilor românilor cu străinii. Pentru discuția de aici, să notăm numai că, fără argumente, indiferent de gradul lor de pregătire și de cultură, românii se delimitează automat de orice străin.
Principala explicație a acestei delimitări este reacția de protecție la necunoscut, la neînțeles, prin delimitare. De cele mai multe ori, această delimitare poate fi negativă, în sensul că străinul de care se ferește românul este perceput că ar fi situat mai sus decât el. Mai ales din punct de vedere material. Și, atunci, instinctiv, românul recurge la compensare. Fie consideră că străinul a ajuns să fie mai bogat tocmai pentru că românul este sărac, în sensul că sărăcirea românului este îmbogățirea străinului, fie consideră că străinul este mai bine situat material, dar că este mai prost decât românul, așa că, până la urmă, aceste două stări se compensează reciproc.
Cunoscând sau, măcar, intuind această caracteristică a psihicului național, orice politician român care se respectă va încerca să își maximizeze sprijinul popular prin accentuarea atitudinii naturale românești față de străini.
În discursul public, orice politician român va arăta răspicat, ori doar va lăsa să se înțeleagă faptul că toate problemele Țării și, în special, proasta guvernare sunt generate de străini sau au o legătură directă cu străinii. Așa a fost de când s-a început construcția statului român, ca actor independent pe arena internațională. Ce s-a schimbat în cei o sută și aproape patruzeci de ani au fost doar unele nuanțe și numele străinilor.
În același timp, capitalizând pe aceeași atitudine de delimitare față de străini a publicului românesc, politicianul nostru induce cu intenție ideea că România este complet dependentă de străinătate și că, fără străini, nici românii n-ar putea exista. Ceva de genul: este adevărat că străinii se îmbogățesc pe spinarea românului sărăcit, este adevărat că străinii sunt mai proști decât românii, dar ei sunt mai puternici și numai de ei depinde dacă românului îi va fi mai rău decât îi este în prezent, sau îi va fi ceva mai bine. Așa că, haideți, să ne purtăm frumos și să nu îi supărăm pe străinii ăștia ai noștri! Chiar dacă îi înjurăm pe la spate.
Întrebarea este cât din această atitudine populară, exploatată de politicieni, se regăsește și în relațiile instituționale și formale între România și străintate?
Răspunsul este că, în cea mai mare măsură, România oficială se poartă cu străintătea pe exact același principiu al delimitării negative, cu compensație pshiologică pozitivă. Chiar dacă România este membru al aceleiași familii euro-atlantice, cu drepturi depline în NATO și în Uniunea Europeană. Ceea ce, dacă nu este rău, este cel puțin păgubos.
Ca român care mi-am petrecut ultimul sfert de veac în relații cu străintatea, inclusiv ca reprezentant al unei autorități românești la NATO, vă pot destăinui următoarele.
Nu există nici urmă de reciprocitate în atitudinea străinilor față de români, ori a celorlalte state față de România. Adică, străinii nici nu știu că românii se delimitează de ei negativ și habar nu au că ei ar fi într-o competiție cu românii pe principiul cine este mai bogat sau mai deștept.
Tot ce constată străinii, oficial sau la nivelul opiniei publice, este că românii din România se țin cât mai departe de ei, iar românii veniți permanent în țările lor se integrează foarte repede, până la pierderea identității de român. Cu excepția celor care au ajuns acolo doar ca să fure sau să cerșească, desigur.
Pe vremea când lucram pentru România, până acum mai bine de un deceniu, străinii erau extrem de încântați când descopereau în mine un tip care nu se delimita de ei. Și când zic străini, mă refer nu numai la occidentali, dar și la cei din estul sau din sudul Europei. În faza inițială a contactelor cu străinii, mă preocupam de identificarea punctelor comune din viața noastră sau a țărilor noastre, astfel încât să începem colaborarea de pe poziții comune și egale. Ceea ce ei, străinii, înțelegeau foarte bine, deoarece așa se comportau și între ei.
Astfel am putut avea succes în demersurile mele de promovare a intereselor României. Singura problemă pe care am întâmpinat-o pe atunci a fost că, în Capitală, nu găseam mai niciodată un corespondent de același calibru ca străinul cu care interacționam. Cu câteva excepții, desigur. Dacă ajungeam foarte repede la o comuniune de idei cu străinul, după ce ne asiguraserăm reciproc de faptul că aveam aceleași valori și aceleași interese convergente, acasă procesul era mult mai dificil.
Pe lângă faptul că trebuia să înlătur suspiciunea automată că, dacă mă înțeleg bine cu străinii, atunci, cu siguranță, înseamnă că ăia m-au cumpărat cu totul, traducerea mesajelor din mentalitatea străinătății în cea românească se dovedea, de fiecare dată, deosebit de laborioasă și deschisă oricărui rezultat. Așa că au fost nenumărate cazurile în care deciziile defavorabile României nu au fost luate de străini, ci chiar de românii înșiși, care au plătit astfel tributul delimitării lor negative față de străintate.
Mi-aș fi dorit ca, la o duzină de ani de la intrarea efectivă a României în NATO și la nouă ani de la intrarea ei în Uniunea Europeană, românii și conducătorii lor politici să aibă o cu totul altă atitudine față de străini și străintate. Să înceapă să fie nu numai români, dar și europeni și atlantiști, în același timp.
Dacă am fi fost europeni, n-ar mai fi fost valabil niciun argument de tipul ei și noi. Ei europenii, sau ei germanii, ori francezii, ori ungurii și noi românii. Dacă am fi fost atlantiști, n-ar fi fost posibil curentul anti-americanist din media cea nouă de pe la noi, curent ce se revarsă și în politica românească. Prin anti-americanism înțelegând inclusiv supunerea necritică la indicațiile câte unui funcționar de mâna a șaptea din administrația americană.
Din păcate, mai avem mult până acolo. Asta, dacă vom ajunge vreodată să pornim pe drumul acesta, al integrării euro-atlantice de-adevăratelea. Ca țară, desigur. Altfel, la nivel individual, ne-am integrat de mult, mai ales cei tineri și deștepți, care au plecat de la noi, să se integreze pe acolo, prin străinătate. Și de care ne delimităm, cu înțelepciune românească tradițională.



joi, 12 noiembrie 2015

Apărarea națională neguvernabilă a României

Că domeniul apărării naționale este neguvernabil, în România, se vede cu ochiul liber. Când spunem „neguvernabil”, ne referim la o stare mai nefericită decât cea a proastei guvernări, dar mai bună decât cea a dezastrului.


Iar când spunem că se vede această stare cu ochiul liber, ne gândim că toată lumea vede și știe că, de mai bine de zece ani, bugetele considerate minim necesare pentru funcționarea domeniului apărării naționale au fost menținute la jumătate din cât era nevoie, că managementul domeniului a fost abandonat în mâinile unor incompetenți și incapabili, că legislația privind organizarea și funcționarea domeniului este menținută într-o formă bulversantă, cu prevederi contradictorii și cu goluri imense, că, în întregul domeniu, care excede Ministerul Apărării Naționale, s-a instaurat o cultură a bunului plac, a lipsei de respect pentru regulă și proceduri, că nu există nici cea mai vagă viziune națională privind puterea armată a României, așa cum nu există nicio viziune privind România însăși, că personalul civil și militar este ținut într-o continuă nesiguranță atât în ceea ce privește dezvoltarea profesională personală cât și în ceea ce privește veniturile proprii, și multe altele asemenea.
Dacă lucrurile sunt atât de clare și de evidente, atunci de ce am mai pierde vremea cu discuții despre ele? Plus că soluțiile se regăsesc chiar în formularea problemelor care fac neguvernabilă apărarea națională a României.
Adică, dacă problema este bugetul insuficient, atunci va trebui să dăm mai mulți bani, dacă vrem cu adevărat să rezolvăm această problemă. Sau, dacă legislația este încâlcită și incompletă, haideți să o descâlcim și să o completăm! Ce poate fi mai simplu decât atât?!? Ori, dacă avem o problemă cu incapabilii și incompetenții care guvernează domeniul acesta, ce poate fi mai simplu decât înlocuirea lor cu alții, capabili și competenți, nu-i așa?
Numai că nu este chiar așa. Principala problemă este că neguvernarea apărării naționale nu s-a produs în mod natural, ori nu a picat din cer, ca o ploaie neașteptată, ci a fost indusă cu premeditare, de aceiași oameni de la care se așteaptă acum rezolvarea ei.
Și mai este un aspect deosebit de important, ce trebuie amintit în contextul formulării corecte a problemei. Neguvernarea apărării naționale, datorată subfinanțării cronice, reglementării incoerente și incapacității oamenilor de la cârma ei, produce efectul direct al privării României de acea putere militară necesară pentru ca România să aibă o voce pe scena euro-atlantică. În plus, abandonează România în mâinile aliaților ei din NATO și ale partenerului strategic american, aliați de la care România se așteaptă să primească, aproape gratuit, atâta securitate cât are nevoie pentru a supraviețui ca stat, dar nu atât de multă încât să își poată apăra și promova propriile interese naționale, între care cel mai important este maximizarea bunăstrării tuturor cetățenilor ei.
Cu alte cuvinte, adevărata problemă a neguvernării apărării naționale a României sunt oamenii puși să o guverneze, de la cel ce ocupă funcția de președinte al României, comandant al forțelor armate și președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și până la cel mai modest parlamentar din comisia de specialitate a camerei din care face parte. Nu ne referim numai la cei de astăzi, ci și toți cei ce, de mai bine de un deceniu încoace, de când am devenit membru cu drepturi depline al Organizaței Tratatului Atlanticului de Nord – NATO, au guvernat acest domeniu până ce l-au făcut neguverabil.
Paradoxal, ne așteptăm ca oamenii ce sunt puși acum să guverneze acest domeniu să îl refacă guvernabil. Desigur, nu dintr-odată. Mai întâi să îl facă prost guvernabil, apoi să îl facă ceva mai bine și, dacă timpul le permite, să ajungă cu el chiar guvernabil de-adevăratelea.
Dar ei nu pot să facă asta. Pentru că, dacă ar fi putut, ar fi făcut-o până acuma, nu-i așa?
Și, atunci, ar trebui să vedem figuri noi pe toată scara ierarhică a guvernării apărării naționale a României.
Nu putem vedea prea curând un nou președinte, pentru că ocupantul actual al funcției de abia a fost ales. Nu are nici măcar un an întreg în scaun. Dar am putea vedea un nou șef al departamentului prezidențial care se ocupă de asta. Unul care să îl asiste pe președinte în trecerea de la neguvernarea la proasta și, apoi, la mai puțin proasta guvernare, dacă nu chiar de la neguvernarea la buna guvernare a apărării naționale.
Am putea vedea însă un premier care să înțeleagă faptul că nu poate guverna România, atâta vreme cât sectorul de apărare națională este neguvernabil. Și care să își aleagă un consilier pe domeniu, deplin înțelegător a ceea ce vorbim noi aici și care să știe și ce să îi spună premierului, ca acesta să înceapă să își îndeplinească atribuțiile de șef al guvernului și de vice-președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării în sensul reintroducerii bunei guvernări în Armata României.
Același premier ar trebui să își găsească un ministru al apărării naționale capabil și competent. Nu se poate face trecerea de la neguvernare la o cât de câtă guvernare cu un ministru politic sau cu un om de casă, ori cu unul de paie. Este imperios necesar ca omul învestit cu autoritatea guvernării directe a apărării naționale să fie capabil de managementul acestui domeniu.
Ar mai trebui să vedem președinții celor două comisii parlamentare schimbați cu unii capabili să introducă acel control democratic real asupra apărării naționale, exercitat prin legislație și prin autorizări parlamentare, și, mai mult și mai important decât atât, să introducă supravegherea democratică a tututor proceselor majore ale guvernării domeniului.
Nici nu are rost să ne întrebăm dacă vom vedea vreodată asemenea schimbări. Răspunsul evident este că nu, așa ceva nu se va întâmpla în veci. Un argument ar fi că nimeni nu vrea schimbarea, mai ales când cel ce trebuie schimbat este chiar el.
Dar eu mai am un argument.
Acum vreo șapte ani, am primit o comandă să editez o carte despre managementul apărării naționale, pentru o audiență internațională. După un efort de aproape un an de zile, cartea a apărut, în străinătate și în engleză, și, apoi, a fost tradusă în mai multe limbi, fiind foarte bine primită de comunitatea de specialiști în domeniu. De fapt, până astăzi, sunt doar două asemenea cărți scrise în lume, despre acest subiect.
Cum ar putea fi această laudă de sine un argument că nu se va schimba nimic în neguvernarea apărării naționale a României? Pentru următorul motiv. În faza inițială, am cerut comanditarului să îmi dea deplina libertate de a alege autorii capitolelor dintre teoreticienii și practicienii români în domeniul managementului apărării naționale. Numai că nu am găsit nici măcar unul capabil să scrie vreun capitol, pentru o audiență internațională, deși m-am străduit să îl caut.
Așa că, mă întreb, cum ar putea găsi cineva un consilier prezidențial, un consilier de premier, un ministru, ori niște parlamentari competenți și capabili să facă un management al apărării naționale măcar un pic mai guvernabil decât până acum, când eu nu știu să fie, în România, cineva capabil și competent să scrie despre așa ceva, în engleză, pentru un cititor internațional?



vineri, 6 noiembrie 2015

Problema Străzii

Într-un mod evident paradoxal, domnul Klaus Iohannis, președintele României, crede că Strada este soluția la problemele sale și acționează ca atare. Asta, pe când Strada a fost, de când este ea, doar problema și niciodată soluția. Acum, în weekend, domnia sa este pe cale să afle că n-a înțeles nimic și că a acționat greșit.

Foto: expressdebanat.ro

Bineînțeles, când scriu Strada, mă refer la protestele de stradă. Sau, după caz, de piață. Proteste care au loc în București, dar și în multe alte locuri din România și care, prin prezența manifestanților, prin lozinci și alte forme vizuale sau auditive, formulează problema foarte serioasă, chiar esențială, a proastei guvernări a Țării în regimul democratic instituit în urmă cu mai bine de un sfert de secol.
Dacă este să ne luăm după acțiunile sale, domnul președinte Iohannis, de capul domniei sale, ori sfătuit de cine îl sfătuiește, pare hotărât să folosească aceste proteste pentru a-și rezolva câteva probleme de serviciu.
Două dintre aceste probleme au o puternică încărcătură personală. Este vorba despre domnii Ponta Victor și Oprea Gabriel. Primul trebuia strivit politic, ca pedeapsă pentru campania imundă pe care a ales să o conducă personal împotriva domnului Iohannis, la alegerile prezidențiale de acum un an. Niciun om normal nu ar putea ierta mizeriile făcute de Ponta, direct sau prin agenții săi, în special cei de la Antena 3. Iar domnul Iohannis nu numai că este normal, dar i-a și promis domnului Ponta că îl va vedea părăsind viața politică într-un mod penibil. Cum s-a și întâmplat. Aparent, la presiunea străzii.
Al doilea este responsabil de umilirea în public a președintelui Iohannis, pe care l-a lăsat să îi anunțe demisia ce o conveniseră împreună, ca apoi să anunțe, la rândul lui, tot public, că s-a răzgândit. Și asta este nimic, în comparație cu umilirea pe care trebuie să o fi simțit domnul președinte în fața aliaților strategici și mai puțin strategici, pe care îi informase, ori înainte să informeze publicul, ori odată cu acesta, că domnul Oprea de la Securitatea națională pleacă. Un asemenea afront nu putea rămâne nesancționat.
Cu siguranță, protestele de stradă au fost pretexte excelente pentru îndepărarea celor doi de la guvernare. La fel s-a întâmplat și acum trei ani, când președintele de atunci a vrut să scape de micuțul Boc de la guvern și a folosit prezența în stradă a câtorva sute de demonstranți împătimiți pentru a-l pune premier pe domnul Ungureanu de la spionii de stat.
De data aceasta, nu președintele României a folosit strada ca pretext, ci președintele partidului de guvernământ, domnul Dragnea. În paranteză fie spus, nici în cazul lui Boc, președintele de atunci nu a acționat ca președinte al României, ci tot ca președinte al partidui de guvernământ, doar că informal, ca să nu spunem ilegal.
S-ar putea ca domnul Iohannis să nu fi prins acest amănunt în interpretarea personală a realității din zilele noastre. Adică, s-ar putea ca domnia sa chiar să creadă că Strada l-a demisionat pe Ponta și, odată cu el, pe Oprea. Și, de aceea, dacă tot e Strada atât de tare, de ce să nu o folosească și el, pe mai departe, s-ar putea să se fi gândit domnia sa.
Este acum momentul să spunem câteva cuvinte despre această Stradă. E absurd să credem că protestele din zilele acestea, care însumează zeci de mii de oameni, pot fi organizate subversiv de cine știe cine. În toată această democrație românească, am văzut suficient de multe strădanii de a strânge lumea în Stradă. Partidele și organizațiile interesate au cheltuit sume enorme pentru asta. Au adus oamenii cu autobuzele de pe unde i-au găsit disponibili să manifesteze pentru zece lei. Au mobilizat sute de activiști proprii, au emis chemări la televizor și în rețelele de socializare online, au sponsorizat echipe de fotbal pentru a folosi galeriile acestora în demonstrațiile proprii și altele asemenea. Iar rezultatul a fost că, în cele mai reușite cazuri, au strâns cam vreo zece la sută din câți au ieșit în Stradă, în aceste zile.
Nu este nici cea mai mică îndoială că cei de acum, mulți și cinstiți, sunt expresia nemulțumirilor reale, nemanipulate, ale publicului românesc, față de orice guvernant, din orice perioadă post-decembristă.
Dar, la fel de absurd ar fi să credem că cine își face o meserie din manipularea maselor ar sta deoparte și nu ar încerca să obțină un profit maxim de pe urma zecilor de mii de demonstranți, ieșiți spontan în stradă. Și mă refer aici atât la politicieni, cât și la alte „strucruri” de stat sau particulare, care asta fac. Manipulează publicul. Uneori chiar în folosul acestui public, după principiul că publicul e prost, nu știe ce vrea, așa că trebuie să îi spunem noi, dăștepții.
Se pare că domnul Iohannis vrea să facă și domnia sa parte dintre acești dăștepți. Însă, cum spuneam, ar trebui să știe că Strada este doar problema, eventual pretextul, dar niciodată soluția.
Pentru cei cu o cultură suficient de generală pentru a cuprinde și acest subiect, reamintesc faptul că guvernarea din Stradă sau din Piață s-a mai practicat, în istoria omenirii. Lăsăm la o parte parabola biblică a condamnării lui Iisus de mulțimea cetățenilor evrei, adunată în piața din fața palatului guvernatorului roman al Iudeei, care ne arată ce decizii poate lua o mulțime. În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, o bună parte a guvernării Revoluției franceze s-a făcut sub presiunea Străzii, care l-a impus pe celebrul Danton, ca, apoi, să îl abandoneze. Și atunci, deciziile Pieții au fost catastrofale, atât la nivel individual, cât și pentru tânăra republică.
Nu îl putem bănui pe domnul Iohannis că i-a studiat pe Danton sau Robespierre, cu scopul de le aplica metodele de guvernare prin intermediul Străzii, ori că l-a luat drept model pe Pilat din Pont. Dar ar fi bine să facă un studiu al acestor personaje, dacă mai are timp, pentru a le evita greșelile strategice în folosirea publicului stradal ca unealtă de guvernare.
Lecția cea mai scurtă, dar cea mai importantă, este că Strada trebuie ascultată, ca să aflăm ce probleme are, dar nu trebuie pusă să își rezolve tot ea aceste probleme, pentru simplul fapt că nu poate. Cum nu a putut niciodată. Nicăieri.
Singura șansă pe care o mai are domnul Iohannis este ca Strada însăși să îl respingă. Să îl lase să guverneze de la Palatul Cotroceni și nu din Piața Universității, unde a promis că vine, inopinat, dar, se pare, numai după ce i se va construi o scenă.
Dacă nu îi va da Strada această șansă și se va plia pe atitudinea președintelui de a „fraterniza” cu demonstranții bucureșteni, așa cum a făcut-o prin intermediul ciudaților care s-au dus ieri la Cotroceni, să își facă selfie-uri cu președintele României, atunci măcar să îi reamintim domnului Iohannis morala franceză că orice revoluție își devorează fiii.



joi, 5 noiembrie 2015

Cartoful fierbinte al guvernării României

Cartoful este o legumă amerindiană. Ne putem imagina cu ușurință un grup de coloniști anglofoni, într-o seară rece de toamnă, în jurul unui foc aprins în larga prerie, punând la copt câțiva cartofi tocmai scoși dintr-un cuib descoperit în apropierea locului de popas. Din păcate, coloniștii sunt mai mulți decât cartofii. Așa că unul dintre ei nu mai are răbdare până ce toți cartofii vor fi copți și, apoi, vor fi împărțiți frățește și ia un cartof întreg din jarul focului de tabără.

Foto: 123rf.com

Cartoful e fierbinte. Nici nu îl poate ține în mână, de fierbinte ce este, d-apoi să îl mănânce. Dar nici nu îl poate lăsa jos, că l-ar lua altcineva. Ciudată situație, nu-i așa?
Și, atunci, inventează expresia hot potato, care a devenit parte a culturii occidentale, numind acea situație stranie, în care ai putea câștiga, dacă ai tăria sau răbdarea să înduri, ori te-ai putea arde, dar ai putea să și pierzi, dacă încerci să ieși din ea, prin renunțare.
De aceea zic eu că, în momentul acesta istoric, când avem un guvern demisionar, avem consultări pentru formarea unui nou guvern, avem propuneri de alegeri anticipate și mai avem și o imensă nemulțumire populară față de modul execrabil în care a fost guvernată România până astăzi, toți guvernanții, de la președinte și până la membrul cel mai din urmă al celui mai insignifiant partid parlamentar, se poartă cu guvernarea României ca și cu un cartof fierbinte.
Adică, pentru guvernantul român, obținerea puterii executive i-ar ostoi foamea, în detrimentul celorlalți, rămași în afara guvernului, dar nu acum, când guvernarea este atât de fierbinte încât îl arde rău de tot. În același timp, n-ar lăsa-o din mână, că s-ar putea să o ia altul și să rămână el flămând de nu se poate spune.
Foarte repede, să vedem ce e atât de fierbinte în guvernarea României.
Cel mai tare și mai tare arde că bugetul pe anul viitor nu este, deși legea lui ar fi trebuit deja discutată și votată în Parlament. Vorbim aici de un buget special, cu o puternică încărcătură politică, care va trebui să reflecte toate schimbările majore în fiscalitatea națională, făcute de Guvernul Ponta, în contrazicere cu foarte mulți comentatori specializați în domeniu, din țară și din străinătate. Principala lor critică a fost că nu se știe de unde se vor lua banii pentru toate acele schimbări. Firesc, răspunsul poate fi dat doar de legea bugetului. Care lege nici măcar nu e scrisă. Și e treaba guvernului să o scrie, dar preferă să nu o facă, pentru că nu știe nimeni de unde se vor lua banii ăia mulți, pentru multele schimbări fiscale. Ca să nu mai vorbim de proiecte naționale, de care niciun guvernant nu vrea să audă, decât dacă poate să îi dea vreun contract și verișorului primar din partea soției.
Apoi, mai arde foarte tare situația de securitate din regiune, din apropierea regiunii și chiar de mai departe. Cu o legislație incompletă, incoerentă și imposibil de aplicat, cu bugetele de apărare din ultimul deceniu reduse la jumătate față de cerințele minime, cu șefi politici și cu comandanți incompetenți, puși în funcții doar pentru a servi exclusiv interese de casă sau de partid, dar, în același timp, fără nicio viziune strategică, fără nicio voce națională în concertul puterilor aliate din zona euro-atlantică și fără nicio perspectivă de îndreptare a lucrurilor, niciun politician cu mintea acasă nu s-ar apuca să guverneze domeniul securității și apărării naționale a României. Și asta, pentru că s-ar vedea imediat că domeniul acesta este neguvernabil, în sensul că nu are cum să producă bunul public specific lui. Dacă situația internațională critică s-ar revărsa și peste România, sau, mai precis, când situația asta se va revărsa, toată vina pentru neguvernarea lui va reveni celui în funcție la acea dată.
Mai este extrem de fierbinte presiunea internațională, în special americană, pusă pe România, pentru inițierea primilor pași concreți în eradicarea corupției endemice și instituționalizate, ce domnește pe la noi. Atât de fierbine este această presiune, că nici nu mai merită să furi din banul public așa cum au furat toți de până acum. Este drept că merită să plătești cu câteva zile de pușcărie preventivă dobândirea zecilor și sutelor de milioane de euro, pe care să le cheltuiești apoi în tihnă. Dar banii de furat sunt tot mai puțini, iar de împrumutat, ca să ai de unde să furi, este tot mai greu. Așa că, mai bine să stăm deoparte, pare a zice politicianul român. Dar nu prea deoparte, că nu trebuie să îi lăsăm pe ceilalți să ne ia locul.
Zilele astea a început să fiarbă, de fierbinte ce s-a făcut, și opinia publică națională. Deși organele abilitate ale statului încearcă, prin mijloacele lor specifice, să controleze această fierbere, ca nu cumva să dea în foc, tot nu este de colea să te apuci să guvernezi în asemenea condiții. Că doar avem exemplul Guvernului Ungureanu, care, în 2012, a venit exact în astfel de condiții și nu a ținut nici trei luni.
Și mai sunt și alte zone fierbinți ale cartofului numit Guvernul României, cum ar fi sănătatea, educația, cultura sau infrastructura.
Așa cum am spus, parabola cartofului fierbine implică și pericolul de a-l pierde, dacă îi dai drumul din mână. Aplicarea acestui aspect la guvernarea noastră înseamnă că nimeni nu va vrea să renunțe la puterea executivă, ca să nu mai vorbim de cea legislativă, care este mult mai confortabilă și mai plăcută. Și, atunci, cât timp ține fierbințeala asta, ne așteptăm ca fiecare să joace cartoful pe degete, dar fără să îi dea drumul.
Adică, nici gând de a-i lăsa pe alții să guverneze. Oricine va fi în guvern va întâmpina o rezistență acerbă în Parlament, va avea pe capul lui o presă de propagandă deosebit de ostilă, totul până la căderea lui, după care se va relua ciclul, cu grijă să nu existe posibilitatea alegerilor anticipate, prin imposibilitatea formării guvernului din două încercări.
Desigur, toate aceste fierbințeli s-ar răci imediat sau destul de repede, printr-o bună guvernare. Dar cine să o facă? Cu siguranță nu actualii guvernanți, de la putere sau din opoziție. Iar alții nu sunt lăsați să vină, pentru că așa cere regula cartofului fierbinte.



Puterea publicului

Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a inclus pe lista celor invitați la consultări, pentru formarea unui nou guvern, în locul celui demisionat, și „societatea civilă”. Desigur, ne așteptăm ca domnia sa să și știe ce e aia „societate civilă”, atât în general, cât și în cazul foarte particular al României.

Foto: theguardian.com

Bănuim totuși că se referă la organizații ale societății civile, când vorbește de „reprezentanții” respectivei societăți civile. Adică, la cei care au înființat asociații și fundații cu scop nepatrimonial și non-profit, prin care vor să satisfacă acele nevoi ale societății pe care statul ori nu e în stare să le satisfacă, ori le satisface prea încet și prea prost, astfel încât oamenii trebuie ajutați altfel, prin asemenea organizații.
Dacă este așa cum bănuim, atunci nu prea înțelegem de ce „reprezentanții societății civile” trebuie consultați în probleme de stat? Doar nu ar vrea președintele Iohannis ca organizațiile societății civile să suplinească și funcția de guvernare a statului?
Este adevărat că, așa cum am spus aici, aceste organizații, prin definiție, se ocupă cu suplinirea funcțiilor civile ale statului, de fiecare dată când statul nu poate, nu știe sau nu vrea să le îndeplinească. Dar această ocupație sau preocupare nu este același lucru cu guvernarea propriuzisă, în locul statului incapabil și corupt.
Sunt unii teoreticieni mai superficiali care cred și spun că organizațiile societății civile ar putea juca și rolul de supraveghere a guvernării, în numele publicului. Numai că, aici apare o contradicție în termeni, respectiv în natura sau substanța însăși a organizațiilor de acest tip. Adică, prin natura lor, ele suplinesc ori completează unele dintre funcțiile statului, cum este cea de asistență socială, de exemplu. Dar asta le împiedică să poată să suplinească ori să completeze și unele dintre funcțiile publicului, cum ar fi cea de control democratic, pentru că niciun public adevărat, natural și nu artificial, nu ar fi în stare să delege vreodată o asemenea funcție vitală pentru el.
Dacă se ignoră acest aspect de esență, se poate ajunge foarte repede la crearea unor monștri ucigători pentru societate și pentru stat, deopotrivă. Cel mai recent exemplu este cel al legii electorale după care s-au ales parlamentarii astăzi în funcție, cu un sfert mai mulți decât în legislatura precedentă, deoarece „reprezentanții societății civile” consultați în întocmirea legii au venit cu ideea stranie și chiar idioată că să fie reprezentați în Parlament și cei care au votat perdanții votului uninominal, în detrimentul celor care au ieșit primii în alegeri.
În asemenea condiții, ar fi fost mai potrivit ca președintele să se consulte cu „reprezentanții societății civile” pe o agendă total separată de cea a stabilirii guvernului care va guverna Țara.
Ar fi fost de așteptat ca președintele să fie interesat să afle care dintre funcțiile statului nu funcționează bine în folosul publicului, căruia i se mai spune și societate civilă. Pentru că organizațiile societății civile ar trebui să știe asta.
În rest, publicul ar trebui să aibă suficientă putere directă, încât să nu aibă nevoie să își trimită „reprezentanții” la consultările pentru formarea unui nou guvern, alții decât cei pe care i-a ales prin vot democratic, chiar dacă sistemul electoral este unul idiot.



luni, 2 noiembrie 2015

Not on my watch

Not on my watch nu are traducere în limba română, pentru simplul fapt că românii nu au cunoscut niciodată vreo realitate pe care să o numească cu această sintagmă. Cultural, ea, sintagma, aparține națiilor de temerari, de exploratori, din aceia care au străbătut mările și întinderile Lumii, în echipe sau echipaje, unde, întotdeauna, era cineva de veghe, când ceilalți erau ocupați cu treburile expediției, ori se odihneau. Așa că, expresia asta s-ar traduce nu pe timpul când sunt eu de cart și ar avea sensul că eu veghez atât de bine, încât nimic nu se poate întâmpla rău, cât timp ține schimbul meu.


Desigur, sunt destui români care au călătorit pe mări și oceane, și care au făcut și de cart. Ei au simțit imensa responsabilitate pe care o aveau atunci, când întregul vas era pe mâinile lor. Dar noi, ca nație, nu suntem un neam de călători pe întinsele ape. Noi nu ne-am schimbat arhitectura, astfel încât cei rămași acasă să poată privi de pe geamul casei noastre cum ni se întorc navele în port, după ce am descoperit America, așa cum și-au schimbat-o națiile maritime prin excelență. Ca urmare, nu am preluat valoarea asta a veghii, între virtuțile naționale.
Așa că nici nu le cerem dregătorilor noștri să fie responsabili și să vegheze să ne meargă bine, cât timp ține schimbul lor la cârma Țării noastre. Și, dacă noi nu le cerem, ei, de capul lor, nici nu au avut vreodată de gând să fie responsabili, că responsabilitatea este grea, cere inteligență și morală/moralitate, și nu este răsplătită mai deloc.
De aceea, când, în România, ceva merge rău, ori se întâmplă vreo catastrofă, de murim cu zecile sau sutele, dacă nu cumva e război, ca să murim cu sutele de mii, noi ne apucăm să căutăm vinovații, dar niciodată nu vrem să știm cine ne sunt responsabilii. Ăia care trebuiau să vegheze ca să ne meargă bine, nu rău, ori să prevină vreo catastrofă, nu să fie acolo doar pentru a decreta doliu național.
De aceea, preferăm să ne solidarizăm cu victimele catastrofei și să le aprindem o lumânare, în loc să îi luăm pe cei care nu au vegheat cum trebuie de guler, pentru iresponsabilitatea lor. Vinovată sau întâmplătoare, nici nu ar trebui să conteze. Noi preferăm să facem marșuri ale tăcerii, ca să nu îi deranjăm sonor pe responsabilii ăștia, care se acoperă de hârtii făcute după legi tot de ei scrise.
Not on my watch mai înseamnă, pentru cei ce cunosc realitatea asta, și o promisiune, un angajament al celui care o formulează și care, prin această expresie, se situează în opoziție cu situația creată de cel care a eșuat nava al cărui parcurs trebuia să îl vegheze. Adică, dacă ar fi fost el în locul celuilalt, nu s-ar fi întâmplat așa ceva.
Acestea fiind zise, mă întreb câți români vor înțelege ceea ce zic eu mai departe, în acest text.
Dacă aș fi fost în locul președintelui României, domnul Klaus Iohannis, i-aș fi numit pe toți cei responsabili de catastrofa de la un club-bar-spectacol bucureștean, în care au murit zeci de tineri și alte zeci se zbat între viață și moarte, doar pentru că legile sunt strâmbe, imprecise, neaplicabile sau chiar mafiote. Morții carbonizați sunt morți și răniții sunt răniți doar pentru că cei ce trebuiau să vegheze ca asemenea spelunci să nu existe nu au vegheat. Ba, din contră, unii dintre ei s-au lăsat mituiți, având grijă ca o parte din mită să ajungă și la cei responsabili să îi controleze pe controlori, ca să fie toată lumea mulțumită și nimeni să nu sufere de foame.
Nu este treaba președintelui să ceară procurorului să investigheze cazul cu aplicație și celeritate. Nici să aștepte ca acest procuror să își facă ancheta și să găsească vinovații. Treaba președintelui este să se ia de responsabili. Care s-ar putea să nici nu aibă vreo vină penală.
Așa că, eu, dacă aș fi fost în locul domnului președinte, i-aș fi numit, cu nume, prenume și funcție, pe Ponta Victor, premierul care ține cartul României de mai bine de trei ani și jumătate, pe Oprea Gabriel, vicepremierul pentru ceva care nu există, deci nu are cum să fie responsabil, dar care este și ministrul de interne de mai bine de un an și jumătate, pe Oprescu Sorin, primarul general al Capitalei, care, chiar dacă este suspendat acum, este în funcție de aproape două mandate, precum și pe Popescu Cristian, poreclit Piedone, primarul Sectorului 4 din București.
Nici nu mă interesează dacă ei au luat șpagă, direct sau prin interpuși, de la cei cu afacerea barului transformat în sală de spectacol incinerant. Ori dacă au știut de existența acelui bar. Pentru că, chiar dacă nu ar fi știut nimic de bar, de spectacol, de artificii sau de altceva legat de pericolul pierderii atâtor vieți tinere și frumoase, ei sunt responsabili să știe că există asemenea capcane ale morții, că aceste capcane funcționează pe principiul că este mai ieftin să dai o mită decât să investești în protecția vieții și sănătății celor care vin să îți dea banul ca să se simtă și ei bine o oră sau două.
Ca să merg și mai departe, dacă aș fi fost în locul lui Ponta Victor, mi-aș fi dat deja demisia din funcția de premier. Nu pentru că aș fi vinovat de ceva, legat de incendiul criminal de vineri seara. Nu pentru că aș fi profitat de sistemul mafiot creat în jurul industriei spectacolelor din București. Nu pentru că, aproape sigur, cineva din cercul meu politic ar fi oferit protecție acestor organizatori de spectacole ucigătoare. Ci pentru că, în timpul mandatului meu, fie nu am știut că există un asemenea sistem, fie că am știut și am zis că, lasă, merge și așa.
Chestia asta cu rămasul în scaun, ca să iau măsuri de remediere a situației și de prevenire a unor asemenea catastrofe în viitor, nici nu mi-ar trece prin minte, pentru că eu, ca om responsabil ce sunt, știu că ar fi trebuit să iau măsurile astea înainte de catastrofă.
Cât despre Oprea, Oprescu și Popescu, aceștia ar trebui să fie discutați nu numai ca responsabili, dar și ca vinovați, pentru că este puțin probabil ca banul murdar din acest sistem mafiot să nu fi intrat și în buzunarele lor. Că doar de aia s-au zbătut ei să ajungă ceea ce au ajuns. Pentru banul ăla, nu pentru a veghea la bunăstarea cetățeanului.