Puterea publicului

Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a inclus pe lista celor invitați la consultări, pentru formarea unui nou guvern, în locul celui demisionat, și „societatea civilă”. Desigur, ne așteptăm ca domnia sa să și știe ce e aia „societate civilă”, atât în general, cât și în cazul foarte particular al României.

Foto: theguardian.com

Bănuim totuși că se referă la organizații ale societății civile, când vorbește de „reprezentanții” respectivei societăți civile. Adică, la cei care au înființat asociații și fundații cu scop nepatrimonial și non-profit, prin care vor să satisfacă acele nevoi ale societății pe care statul ori nu e în stare să le satisfacă, ori le satisface prea încet și prea prost, astfel încât oamenii trebuie ajutați altfel, prin asemenea organizații.

Dacă este așa cum bănuim, atunci nu prea înțelegem de ce „reprezentanții societății civile” trebuie consultați în probleme de stat? Doar nu ar vrea președintele Iohannis ca organizațiile societății civile să suplinească și funcția de guvernare a statului?

Este adevărat că, așa cum am spus aici, aceste organizații, prin definiție, se ocupă cu suplinirea funcțiilor civile ale statului, de fiecare dată când statul nu poate, nu știe sau nu vrea să le îndeplinească. Dar această ocupație sau preocupare nu este același lucru cu guvernarea propriuzisă, în locul statului incapabil și corupt.

Sunt unii teoreticieni mai superficiali care cred și spun că organizațiile societății civile ar putea juca și rolul de supraveghere a guvernării, în numele publicului. Numai că, aici apare o contradicție în termeni, respectiv în natura sau substanța însăși a organizațiilor de acest tip. Adică, prin natura lor, ele suplinesc ori completează unele dintre funcțiile statului, cum este cea de asistență socială, de exemplu. Dar asta le împiedică să poată să suplinească ori să completeze și unele dintre funcțiile publicului, cum ar fi cea de control democratic, pentru că niciun public adevărat, natural și nu artificial, nu ar fi în stare să delege vreodată o asemenea funcție vitală pentru el.

Dacă se ignoră acest aspect de esență, se poate ajunge foarte repede la crearea unor monștri ucigători pentru societate și pentru stat, deopotrivă. Cel mai recent exemplu este cel al legii electorale după care s-au ales parlamentarii astăzi în funcție, cu un sfert mai mulți decât în legislatura precedentă, deoarece „reprezentanții societății civile” consultați în întocmirea legii au venit cu ideea stranie și chiar idioată că să fie reprezentați în Parlament și cei care au votat perdanții votului uninominal, în detrimentul celor care au ieșit primii în alegeri.

În asemenea condiții, ar fi fost mai potrivit ca președintele să se consulte cu „reprezentanții societății civile” pe o agendă total separată de cea a stabilirii guvernului care va guverna Țara.

Ar fi fost de așteptat ca președintele să fie interesat să afle care dintre funcțiile statului nu funcționează bine în folosul publicului, căruia i se mai spune și societate civilă. Pentru că organizațiile societății civile ar trebui să știe asta.

În rest, publicul ar trebui să aibă suficientă putere directă, încât să nu aibă nevoie să își trimită „reprezentanții” la consultările pentru formarea unui nou guvern, alții decât cei pe care i-a ales prin vot democratic, chiar dacă sistemul electoral este unul idiot.