marți, 6 decembrie 2022

Gabriel Liiceanu - un artist al gândului

De Moș Nicolae, mi-am pus în ghetuțele frumos lustruite un cadou: lectura cărții lui Gabriel Liiceanu, intitulată Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie.


 Cartea este publicată la Editura Humanitas, la început de toamnă, anul acesta, iar eu o cumpărasem, de la Librăria Humanitas, de la Cișmigiu, în ultima zi de toamnă. Și de aceea spuneam că mi-am făcut cadoul lecturii și nu al cărții fizice, deoarece nu am avut de fel răbdare să aștept ca să o descopăr la locul din hol al ghetuțelor (care oricum sunt metaforice, în cazul meu), cam cum făcea într-o pastilă de umor celebrul personaj Mister Bean, cu cadourile sale de Crăciunul sărbătorit de unul singur.


 Desigur, cartea va fi lansată și la Târgul de Carte Gaudeamus și în alte forme specifice, așa cum va fi recenzată și prezentată publicului interesat de profesioniștii scrisului și lecturii de carte, printre care eu nu mă aflu.


 Dar nici nu pot să trec cu vederea un fapt esențial, pentru mine, ca consumator de literatură filosofică, pe subiecte de credință religioasă. Și dacă nu îl pot trece cu vederea, atunci este normal să vi-l destăinui și dumneavoastră. Este vorba despre faptul că această carte este o operă de artă a gândului.


 Și asta nu pentru că așa își are titlul (Ce gândește Dumnezeu?) ci pentru că Gabriel Liiceanu este un artist al gândului, în toată puterea sa creatoare.


 Afirmația asta nu poate rămâne singură, ci trebuie însoțită de o cât de mică explicație. În primul rând, un artist este cel care își etalează în fața publicului consumator al artei sale o parte, un segment, o câtime din sufletul său. 


 Sunt mulți care fac asta fără să fie artiști, cum bine ne mai aducem aminte de emoția primului „Te iubesc” spus sincer, abia după ce ne-am perpelit îndelung, dacă să ne arătăm sau nu iubirea noastră. Adică, dacă să ne arătăm sau nu acea parte din sufletul nostru, atât de sensibilă și de vulnerabilă. Și asta ne face să ne simțim oameni mai mult decât alte atitudini sociale, mai ales când am scăpat cu bine și nu ne-a terfelit în vreun fel sufletul cei în fața cărora ni l-am etalat noi.


 Artiștii însă, fie că sunt creatori sau interpreți, își pun sufletul la vedere de mult mai multe ori și față de mult mai multă lume. De unde și sfiala cu care o fac, precum și bogăția de metafore, de simboluri, de alte figuri de stil, cu care își drapează acea bucățică de suflet, expusă public.


 Așa că orice gânditor care își etalează gândul sincer, onest, gândul izvorât din sufletul său, devine un artist al gândului, chiar dacă titlul lucrării sale nu ne spune nimic despre gânduri. 


 Această carte cadou pentru mine este despre gânduri și în titlu și în conținut. Eu am citit-o repede și cu imensă plăcere, fără să mă întreb vreun moment ce a vrut de fapt să zică autorul, pentru simplul fapt că l-am creditat pe Gabriel Liiceanu cu deplină onestitate intelectuală. Astfel încât, cel puțin pentru mine, autorul a vrut să zică exact ceea ce zice, în fiecare pagină din cele 234, fără Note și fără Cuprins.


 La fel cum am făcut cu secretul metodei mele de a mă lăsa de fumat, pe care am tot spus-o fumătorilor, fără să îmi pese că mai nimeni nu m-a luat în seamă, tot așa fac și cu secretul metodei mele de lectură a unui text complex, cum este cel din care este alcătuită cartea Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie. Îl spun aici, indiferent de cum va fi el receptat.


 Eu am citit cartea aceasta ca și când aș fi privit un triptic sau o pictură de Hieronymus Bosch. La Bosch, ansamblul este constituit din părți, care la rândul lor sunt intersecții de imagini cu peisaje, personaje și alte obiecte/forme despre cum ar fi arătat gândurile iscate de o poveste spusă într-o altă poveste, la rândul ei spusă într-o altă poveste. Fiecare dintre acele povești în povești în povești fiind un prilej de încântare vizuală și mai ales ideatică, fără ca să simțim vreodată nevoia să fim de acord cu artistul, ori să îi negăm în vreun fel meritul de a ne spune vizual ceea ce ne spune. Uneori chiar ilustrând reversul metaforei uzuale, cum a făcut-o, de exemplu, când a ilustrat ideea de „fundul pământului” cu posteriorul dezgolit al unui om, privit din spate și printre picioarele căruia se deschidea o grotă în care locuia un sfânt sihăstrit în fundul pământului. Și asta într-un triptic destinat unui altar mobil de biserică catolică. Adică, într-o lucrare plastică destinată ochilor unui prelat care se roagă la Dumnezeu, privind-o, și în fața căreia săvârșește liturghia. 


 La Gabriel Liiceanu, ansamblul acestei cărți este constituit din două părți, fiecare cu intersecții de informații, raționamente, argumente, referințe despre scrisele altora sau ale sale, intersecții care sunt fiecare în parte o sursă de încântare a minții, fără nici cea mai mică senzație că ar trebui să fim de acord cu artistul gândirii, ori să îi negăm în vreun fel meritul de a ne spune cu cuvintele potrivite ceea ce ne spune. Chiar dacă ni s-ar părea blasfemic, uneori. Nu prin argument, ci prin simpla abordare a unor teme sau idei  ce altfel sunt protejate de dogma religioasă, prin acel „crede și nu cerceta”. 


 Eu unul am convingerea că una dintre magistralele cunoașterii definitorii pentru om este credința în Dumnezeu. În oricare Dumnezeu. Celelalte magistrale fiind cunoașterea științifică și cunoașterea prin artă.


 Dar îl cred și îl apreciez pe Gabriel Liiceanu când îmi mărturisește mie, cititorul, că „teologia nu are de ce să fie amestecată în treburile cunoașterii”. Așa cum cred că nici revelația, nici hermeneutica și nici inițierea nu sunt mecanisme de cunoaștere, ci doar niște prilejuri de aflare a unor informații intermediate despre Dumnezeu. 


 Asta, în condițiile în care cunoașterea este mai mult decât informație. Este capacitatea omului cunoscător de a face ceva benefic pentru sine sau pentru omenire, cu ceea ce știe. 


 De aceea, atâta vreme cât nu vom ști (și nici nu putem afla, decât din ceea ce ne spun, fără definitivă credibilitate, dogmele religioase) cum este cu moartea, cu lumea cealaltă, cu împărăția cerurilor, cu purgatoriul, cu traversarea frontierei dintre existență și altceva, ori și nonexistență, nici nu vom cunoaște ce trebuie să facem pentru a ne pregăti cât mai bine pentru sfârșitul vieții noastre și mai ales pentru ceea ce este după ea. 


 În schimb, prin credință, putem să cunoaștem cum să ne ordonăm viața, astfel încât să primim o răsplată divină cât timp suntem încă în viață.  




duminică, 9 octombrie 2022

Tot despre pace

 Mă întreabă un prieten cum văd eu că s-ar putea realiza concret pacea, în războiul acesta al Rusiei împotriva Ucrainei? 

Este vorba despre un prieten care nu mă citește cu regularitate, așa că nu știe că am mai răspuns la această întrebare, pentru prima oară în 5 martie, la 10 zile de război neprovocat, nejustificat și ilegal, al Federației Ruse, în Ucraina (https://haribm.blogspot.com/.../prefigurarea-viitorului...).

În tot cazul, dacă pacea este înlocuitorul războiului, ea se va instaura atunci când nu va mai fi război. Acesta ar putea fi un răspuns la întrebarea prietenului meu.

 

Doar că ar fi un răspuns incomplet. Deoarece pacea nu se instaurează automat la încetarea războiului, ci ea se edifică cu scopul precis ca un asemenea război, ca cel încheiat, să nu se mai întâmple. 

 

Simpla încetare a conflictului armat nu înseamnă niciodată pacea. Înseamnă doar că acel conflict nu se mai petrece. E înghețat, cum ar veni. Lucru care se întâmplă formal printr-un armistițiu, sau practic prin încetarea focului, a manevrelor militare și prin separarea forțelor combatante.

 

Dacă încetarea ostilităților (prin oprirea focului și separarea combatanților inamici) este o condiție obligatorie pentru începerea convorbirilor/negocierilor/tratativelor de pace, învingerea unuia dintre cei doi adversari implicați în conflictul armat nu este o asemenea condiție. 

 

De aceea am zis deja de mai multe ori că Federația Rusă este singura responsabilă pentru oprirea ostilităților, deoarece ea este cea care le-a declanșat, prin invazia Ucrainei, la 24 februarie, anul acesta. 

 

Dacă, prin oprirea focului și distanțarea forțelor sale armate, din teatrul de război din Ucraina, Rusia se consideră învinsă, asta este doar problema ei. 

 

La fel de bine se poate declara învingătoare, dacă consideră că și-a atins obiectivele pe care le-a avut în vedere la începerea agresiunii armate. 

 

Mai ales că obiectivele enunțate de Putin, de la Kremlin, erau așa de metaforice, de eufemistice, de lipsite de substanță încât puteau fi declarate atinse încă din primele zile ale războiului. Cu atât mai simplu și alte obiective, cele care nu au fost niciodată declarate, dar care trebuie să fi stat la baza deciziei de agresiune, pot fi considerate ca fiind atinse de armatele moscovite, doar să vrea Kremlinul.

 

Mai pe scurt, este de-a dreptul absurd să acceptăm măcar ca ipoteză de lucru că ucrainenii sau restul comunității internaționale ar avea vreun motiv să menajeze orgoliile kremlinezilor, să le ofere ei rușilor motive să nu se considere învinși, atâta vreme cât doar moscoviții înșiși se pot considera așa, indiferent de ceea ce ar face ceilalți.

 

Abia după oprirea ostilităților, prin voința unilaterală a Moscovei, se poate discuta despre separarea forțelor. 

 

Moment în care trebuie să se negocieze statutul teritoriilor pe care se află acele forțe. 

În condițiile în care o parte din teritoriile care compun teatrul de război din Ucraina au fost recent declarate ca fiind anexate la Federația Rusă, este de așteptat ca simpla nerecunoaștere internațională a actelor semnate și ratificate la Moscova să nu fie un argument suficient de puternic, pentru ca Rusia să își retragă fără luptă forțele sale armate de pe acele teritorii. 

 

Așa că negocierile pentru separarea forțelor vor trebui să abordeze toate motivele (fie ele reale, fie ele imaginare, fie ele materiale, fie ele ideologice) invocate sau ascunse vederii, care au stat la baza gesturilor de anexare, astfel încât să i se ofere Rusiei argumente că îngrijorarea ei privind soarta cetățenilor ruși, locuitori ai acelor teritorii, va fi la fel de bună, dacă nu mai bună, decât soarta cetățenilor ruși de pe teritoriul Federației Ruse propriu-zise, chiar dacă teritoriile acelea rămân la Ucraina, conform legilor internaționale și aranjamentelor de securitate europeană.

 

De succesul unor astfel de negocieri de separare a forțelor depind pașii următori, de făcut în direcția obținerii păcii.

 

Un prim pas va consta din legitimarea reprezentanților Federației Ruse, respectiv a celor care ar putea să decidă pentru Moscova acceptarea aranjamentelor de pace, așa cum vor rezulta ele din convorbiri/negocieri/tratative.

 

Acesta este cel mai sensibil moment din tot procesul de pacificare. 

 

Deoarece cei care au declanșat agresiunea Rusiei asupra Ucrainei sunt cei responsabili pentru crime de război și crime împotriva umanității, prin conducerea politică și militară a forțelor rusești în comiterea de atrocități, în distrugeri cu mijloace militare de obiective și infrastructură civile, pentru alungarea din casele lor, din școli, spitale și din locurile lor de muncă a multor milioane de cetățeni ucraineni civili, mai ales femei, copii și bătrâni. 

 

Este evident imposibil a-i accepta automat pe aceștia ca având legitimitate să poarte convorbiri de pace, să negocieze condițiile, garanțiile și celelalte măsuri de încredere privind caracterul durabil al păcii. 

 

Măcar pentru simplul motiv că, în convorbiri/negocieri/tratative, ei nu vor putea avea în vedere mai binele Federației Ruse, nici mai binele națiunii ruse, ci doar mai binele lor, prin care să își asigure imunitatea sau măcar amnistierea pentru crimele comise.

 

Nici Duma de Stat nu poate să dea vreun mandat credibil negociatorilor ruși, în condițiile în care acest parlament și-a pierdut completa credibilitate de onestitate, când a ratificat decretele prezidențiale de anexare ilegală a unor teritorii ucrainene la Federația Rusă.

 

De aceea, o soluție de compromis ar fi ca Federația Rusă să se mulțumească cu oprirea focului și cu separarea forțelor sale de cele ucrainene, prin părăsirea teritoriului Ucrainei, urmând ca să cunoască un proces intern de legitimare a conducerii sale politice, cum ar fi prin alegeri generale, și abia apoi să demareze convorbiri de pace propriu-zise.

 

În ceea ce privește comunitatea internațională (care include și statele mari puteri nucleare ce s-au arătat pentru menținerea actualei ordini mondiale, bazate pe Carta Națiunilor Unite, fără însă a condamna ferm și fără a sancționa drastic Federația Rusă pentru negarea completă a acestei ordini mondiale), aceasta poate lua doar măsuri de izolare completă a națiunii ruse, ca măsură intermediară de prevenire a unui nou conflict armat de aceeași natură cu cel din Ucraina.

 

Ceea ce nu este pace, dar ar fi un pas mai aproape de pace, cum ziceam.


Foto: Pacea, de Candido Portinari, Clădirea Adunării Generale ONU, New York


sâmbătă, 8 octombrie 2022

Care pace

 Vă propun să reflectați asupra următoarelor aspecte, atunci când vă întrebați ce urmează, în conflictul armat, iscat la 24 februarie, anul acesta, prin invazia Rusiei în Ucraina. 

 1. Niciun președinte rus nu ar fi declanșat agresiunea asupra Ucrainei, dacă nu ar fi fost convins că finalul ei îi va fi favorabil. Adică, dacă nu ar fi fost intim convins că finalul conflictului armat va situa Federația Rusă într-o poziție politică, diplomatică, economică și de prestigiu mai mare decât cea de dinainte de agresiune.

 

1.1. În condițiile în care oricine avea un oricât de modest habar despre treburile războiului ar fi putut spune din prima că agresiunea militară a Rusiei asupra Ucrainei, așa cum a fost concepută, pregătită, asigurată cu resurse de toate naturile și condusă politic și militar nu avea cum să se finalizeze cu o victorie a Federației Ruse, de tipul cuceririi, menținerii și eventual încorporării unor provincii/regiuni/teritorii ucrainene, în asemenea condiții deci era clar că avantajele pe care le anticipa Putin pentru patria sa Rusia erau de la început de altă natură decât dobândirea prin război de noi teritorii și atât.

 

1.2. Tot ce se cunoaște despre modul de guvernare al Federației Ruse lasă orice observator (chiar și unul neavizat intim) cu convingerea că, în mentalitatea națională rusă, răul altuia este mai binele rușilor. Așa că, măcar în parte, mai binele pentru Rusia, vizat de Putin prin agresiunea din 24 februarie, trebuie că a fost anihilarea, măcar în parte, a Ucrainei, și ca stat și ca națiune. Și tot așa, mai binele pentru Rusia trebuie că a fost provocarea de suferințe Occidentului, de toate felurile, și morale, și energetice, și de civilizație bulversată, și culturale, și așa mai departe.

 

1.3. Din întreaga filosofie politică a Kremlinului post-sovietic rezultă că mai binele pentru Rusia ar fi să redevină un pol de putere mondial, la egalitate cu Statele Unite, dacă nu chiar mai sus, după cum se aflase pentru o vreme Uniunea Sovietică. Ca urmare, agresiunea Rusiei asupra Ucrainei trebuie că a avut în vedere atingerea acestui ideal politic kremlinez. În sensul că, indiferent de rezultatul din teatrul de război și indiferent de pierderile pe care Rusia le-ar fi suferit de pe urma războiului, finalul acestuia ar trebui obligatoriu să găsească Rusia jucând un rol mult mai important, pe scena Lumii. Practic, nivelul de ambiție declarat a fost și este ca Rusia să fie egala Statelor Unite, cel puțin în ceea ce privește importanța ei de mare putere nucleară. Adică, deținătoarea deciziei ca Lumea să mai existe sau nu, după Putin. Ceea ce ar însemna mai binele Federației Ruse, obținut de Putin prin puterea militară de care dispunea. 

 

2. Niciun președinte rus nu ar fi declanșat agresiunea armată asupra Ucrainei, dacă nu ar fi fost convins că sorții/condițiile/evoluțiile internaționale i-ar fi favorabile, pentru ca ele să îi maximizeze Federației șansele de victorie militară și mai ales de pace în urma agresiunii, între parametrii și pretențiile stabilite și enunțate de la Moscova.

 

2.1. În primul rând, Kremlinul a contat enorm pe faptul că Administrația Biden ar fi fost practic incompetentă, atunci când vine vorba despre pacea și războiul mondiale. Iar retragerea din Afganistan le-a confirmat decidenților ruși această condiție. 

 

2.2. În al doilea rând, Kremlinul a contat enorm că Occidentul este o civilizație în care valorile materiale primează și înăbușe valorile spirituale. Ceea ce, în condiții de democrație consolidată, ar fi însemnat, în mentalitatea moscovită, că publicul occidental atins de degradarea vieții sale materiale, ca urmare a războiului și sancțiunilor aplicate Rusiei pentru acel război, va cere guvernanților săi, cei prin care acest public își exercită suveranitatea, să aleagă pacea în condițiile dictate de Rusia, pe care să o prefere oricărei confruntări din care el, publicul, să își piardă măcar o câtime din confortul său material.

 

2.3 Kremlinul a mai contat enorm pe disfuncțiile instituționale ale organizațiilor euro-atlantice, dar și ale Organizației Națiunilor Unite, ca pe o condiție favorabilă Rusiei, care ar fi putut încălca, prin agresiune armată, normele, regulile și legislația internațională, fără să poată fi condamnată și pedepsită (scăpând doar cu ceva sancțiuni, pe care oricum le-ar fi primit Rusia, după spusele lui Putin) de acele organizații internaționale, în primul rând de ONU, cu Consiliul său de Securitate.

 

2.4. Tot Kremlinul a mai contat că, prin invazia sa asupra Ucrainei, va da un exemplu de urmat altor state de pe Planetă, puteri nucleare ce au și ele ambiții de anexări teritoriale (în special China și India), cărora le lipsește fie voința politică, fie precedentul, pentru a purcede la satisfacerea acelor ambiții. Ceea ce ar fi dus la o nouă ordine mondială (care neagă principiile și regulile de comportament între state, stabilite de actuala ordine mondială, pe baza Cartei Națiunilor Unite), în care statele se ierarhizează în funcție de puterea lor militară, în frunte situându-se evident marile puteri nucleare. Și în care statele mici sau slabe vor trebui să se supună necondiționat voinței marilor puteri, dacă vor să își păstreze o oarecare independență și ceva urme de suveranitate.

 

3. Abia acum putem vorbi despre faptul că niciun președinte rus nu ar fi dat ordinul de invazie militară asupra Ucrainei, dacă nu ar fi fost convins că victoria militară îi este la îndemână, că planurile de invazie sunt fezabile, că forțele constituite și antrenate pentru invazie sunt suficiente și că inamicul ucrainean nu are cum să opună vreo rezistență notabilă. 

 

Luând în considerare chiar și numai aceste trei aspecte, cu detaliile lor, în condițiile în care am mai putea aduce în discuție și alte aspecte de același calibru (avantajul presupus de Kremlin că l-ar fi atins Rusia în cursa înarmărilor, importanța șantajului energetic și a șantajului grânelor în acceptarea condițiilor impuse de Rusia, momentul de cotitură în decizia globală privind schimbările climaterice și poluarea excesivă etc.) am putea înțelege cât de dificilă trebuie să fie obținerea păcii, în războiul acesta, neprovocat, nejustificat și ilegal, al Rusiei împotriva Ucrainei.

 

Vedem de aici că orice pace la care aspiră Moscova ar fi o pace din care Federația Rusă să iasă mai bine decât era înainte de agresiune. Nu neapărat teritorial, ci în oricare, dacă nu în toate aspectele amintite la 1.1 - 1.3. 

 

Asta, în condițiile în care, dacă Lumea va vrea să rămână cum era până în 24 februarie, măcar în linii generale, pacea la care ar trebui să aspirăm noi ar fi una în care Federația Rusă să nu mai poată niciodată să atenteze la pacea Lumii, sub nicio formă și sub niciun președinte.


Foto: rferl.org


sâmbătă, 5 martie 2022

Prefigurarea viitorului războiului Rusiei in Ucraina

  

La zece zile de la declanșarea celui mai stupid război din câte sunt consemnate în istoria omenirii (în sensul că este un război neprovocat, nejustificat, fără obiective reale și raționale, ilegal din perspectiva dreptului internațional și imoral după toate normele laice și religioase, ale cărui costuri suportate de agresor, de agresat, dar și de comunitatea internațională sunt disproporționate față de oricare ar fi rezultatul operațiilor militare), ar trebui să aflăm ce ne așteaptă în continuare, folosind pentru aceasta orice metodă de predicție am crede noi că e mai potrivită.

 

Cu certitudine, metodele comparative sunt complet nepotrivite, deoarece acest război este de fapt o sumă de premiere, la nivelul relațiilor internaționale, dar și la nivelul științei militare, ori al dreptului internațional și al dreptului umanitar internațional. Așa că nu prea e ceva de comparat, decât prin aproximare, ceea ce deja nu mai e valabil, când vrem să folosim comparațiile pentru a obține o imagine despre viitor.

 

Concret, niciodată nu s-a mai întâmplat, în istoria consemnată, ca un stat puternic militar dar slab în toate celelalte elemente de putere (economică, politică, culturală etc.) să nege valabilitatea normelor și regulilor de comportament internațional al statelor, să considere că este amenințat prin vorbe și să reacționeze la aceste amenințări cu puterea sa militară, în condițiile în care este evident că nu va putea atinge niciun obiectiv politic prin această atitudine.

 

Și nu numai atât. Nu s-a mai întâmplat niciodată ca un asemenea stat să fie avertizat că, dacă materializează în teatrul de război această atitudine belicoasă a sa, va suferi sancțiuni cu consecințe grave, chiar vitale, pentru sine, ca stat, dar și pentru publicul național, care îl populează, iar statul acesta să ignore toate aceste avertismente și să ducă la îndeplinire amenințările cu forța, pe care le făcuse anterior invaziei.

 

În plus, ori mai degrabă în minus, în materializarea amenințărilor cu forța armată, statul acesta agresor a ignorat toate principiile, normele și recomandările artei militare și a trecut la o operație militară pe teren în chip improvizat, dezlânat, incoerent, folosind o trupă slab pregătită în general și complet nepregătită moral, juridic, psihologic și motivațional, trupă nesusținută și nesprijinită de elementele tradiționale de susținere și sprijin, cum sunt cele de logistică, de condiții de odihnă și igienă, ori de asigurare operativă. 

 

Toate astea ca și când războiul declanșat de Federația Rusă asupra Ucrainei ar fi un obiectiv în sine, care să fie atins prin distrugerea cât mai multor obiective civile și prin bulversarea vieții a zeci de milioane de ucraineni. Cu deplină nepăsare față de costuri (inclusiv costurile în vieți omenești ale trupelor proprii) și mai ales față de legile războiului, ceea ce îi transformă pe președintele Rusiei, împreună cu politicienii și generalii săi, dar și cu întreaga trupă care le execută ordinele, în criminali de război, surprinși de întreaga omenire în flagrant.

 

Deci, metodele comparative sunt evident ineficiente, în cazul de față. Tot ineficientă ar fi orice evaluare instituțională, din care să rezulte o evoluție ulterioară, în condițiile în care președintele ei Putin a scos Federația Rusă din orice rețea instituționalizată mondială, iar în interiorul federației a confiscat decizia strategică în numele său personal, ca unic deținător al dreptului la lovituri nucleare. 

 

Poate vă voi surprinde, dar am să vă propun o metodă mai puțin utilizată în pronosticarea evoluției unui război. Este vorba despre analiza de text. 

 

Am ales această metodă îndemnat chiar de criminalul de război Putin, de dinainte de a deveni criminal de război. 

 

În discursul care a declanșat războiul de agresiune al Federației Ruse împotriva Ucrainei (cel de dinaintea zorilor zilei de 24 februarie 2022), precum și în precizările verbale ulterioare (inclusiv în anunțul privind ordinul de ridicare a nivelului de alertă nucleară la cel maxim), Putin a făcut referiri la o motivație inedită pentru acest război, dar și pentru eventualul apel la armele nucleare, dacă războiul nu va decurge conform dorințelor și așteptărilor sale. Motivație ce constă în vorbele unor lideri occidentali. Vorbe pe care Putin le-a catalogat ca „amenințătoare”, justificând astfel agresiunea sa. 

 

De exemplu, zicea atunci Putin: „Cei care aspiră la dominarea globală au indicat public Rusia ca fiind inamicul lor”. Desigur, nu există nicio strategie, nicio doctrină, nicio declarație oficială, nicio decizie a vreunui parlament ori măcar vreo poziție oficială a vreunui guvern din Occident care să conțină măcar aluziv desemnarea Rusiei ca inamic al acelei națiuni. Nu mai vorbesc despre vreo organizație sau alianță militară multinațională, cum ar fi Uniunea Europeană ori NATO. De aceea și zice Putin că e vorba doar de vorbe spuse în public, fără să precizeze autorul și contextul acelor vorbe. 

 

Deci, pentru kremlinez, vorbele contează până acolo încât să declanșeze un război în care să piardă mii sau chiar zeci de mii de tineri ruși, să piardă sute de milioane dacă nu zeci de miliarde în tehnică militară distrusă și în rachete și muniție trase degeaba. Ca să nu mai zicem nimic despre distrugerile și crimele săvârșite de trupele rusești, ca urmare a perceperii putiniste a unor vorbe pe care doar el le-a auzit și pe care nu le poate găsi în niciun document cât de cât oficial.

 

Dacă este pe așa, atunci eu vin și vă propun să analizăm textul discursului acestui Putin, ca să aflăm ce ne așteaptă, pe mai departe.

 

De ce Federația Rusă, prezidată de Putin, a adoptat această postură belicoasă, irațională și producătoare de costuri imense pentru ea? 

 

Ne răspunde Putin, care oferea în discursul de la ora 4.00 dimineața, 24 februarie, imaginea „întregului sistem al relațiilor internaționale”, așa cum este formată în mintea sa: „Vechile tratate și înțelegeri nu mai funcționează. Rugămințile și solicitările nu ajută. Orice din ceea ce nu convine statului dominant, puterilor care sunt, este denunțat ca arhaic, perimat și nefolositor. În același timp, tot ceea ce e privit ca folositor (de cel puternic) este prezentat ca adevăr suprem și impus celorlalți indiferent de costuri, în mod abuziv și prin orice mijloace la dispoziție. Cei care refuză să se conformeze devin subiecte ale tacticilor de braț înarmat.

 

Adică, exact așa a înțeles Putin că trebuie să fie un stat puternic, în relațiile internaționale, deși în pasajul citat el se referea la un stat puternic generic, pe scena mondială și nu la federația pe care o prezidează. 

 

Deci, de aici și disprețul față de convenții, tratate, acorduri, înțelegeri, norme, legi, cutume internaționale, în condițiile în care cel puternic poate liniștit să le ignore. Tot de aici și alegerea mijloacelor violente, distructive, pentru impunerea voinței celui puternic, desigur „indiferent de costuri”. Și tot de aici, tacticile de braț înarmat.

 

Rezultă din analiza de text că maximizarea costurilor pe care le are de suportat națiunea rusă nu va schimba nici postura Federației Ruse, de dispreț față de legea internațională și față de valoarea umană, și nici cursul actual al operației militare „speciale”. Adică, putem noi, comunitatea internațională să îi impunem Rusiei ce sancțiuni ne trec nouă prin cap, că războiul nu se va opri de pe urma lor, deoarece el a fost declanșat pe baza unui „adevăr suprem”, stabilit arbitrar de marea putere rusă, care mai este și indiferentă la costurile pe care le presupune asta.

 

Tot așa, trebuie să reținem că apelul adresat Rusiei la moderație, ori rugămințile și solicitările de oprire a războiului, din rațiuni umanitare „nu ajută”. Adică Putin nu le va da sub nicio formă curs, oricât de sincer ar fi ele făcute.

 

Dar ce ajută? 

 

Ar ajuta doar completa subordonare a întregii comunități internaționale, dar mai ale a Statelor Unite și aliaților, la pretențiile și comenzile Federației Ruse, care „rămâne una dintre cele mai puternice state din perspectivă nucleară”. Și care „are un anumit avantaj în câteva armamente de top”, ceea ce „nu ar trebui să fie nicio îndoială pentru nimeni că orice potențial agresor va fi înfrânt cu consecințe multiple, dacă și-ar direcționa atacul asupra” Rusiei.

 

Care ar fi aceste pretenții, impuse cu arma nucleară în mână, de Putin, președintele Federației Ruse?

 

În primul rând, Occidentul să înceteze să mai „distrugă valorile tradiționale rusești și să îi mai forțeze pe ruși să adopte valorile false (occidentale) prin care să îi erodeze, să erodeze poporul lor din interior, să renunțe la atitudinile pe care ei le-au impus agresiv în țările lor, atitudini care duc la degradare și degenerare, deoarece ele sunt contrare naturii umane”. 

 

Nu o să cad în capcana de a încerca să ghicesc ce a vrut să zică Putin cu asta. Important este că a zis-o atât de eliptic și de perifrastic încât este clar că de fapt nu și-ar dori ca pretenția asta să îi fie satisfăcută vreodată. Pentru că ea este de fapt doar un pretext pentru postura agresivă a națiunii ruse.

 

În al doilea rând, americanii să își ia armele și să plece din Europa. Sau, dacă nu din toată Europa, cel puțin din statele membre NATO din Europa Centrală și de Est. 

 

De ce să facă americanii așa ceva? Deoarece prezența lor și a unor elemente de infrastructură militară în statele din apropierea Federației Ruse este percepută la Kremlin ca o avertizare timpurie, similară cu cea din perioada în care Germania lui Hitler se pregătea să invadeze URSS. 

 

Deoarece rușii „știu că în 1940 și la începutul lui 1941 Uniunea Sovietică a mers până acolo unde să prevină războiul sau măcar să amâne declanșarea lui”. Iar pentru asta a ales să „nu provoace potențialul agresor decât în ultimul moment, prin abținerea sau amânarea preparativelor cele mai evidente și mai urgente pe care le avea de făcut, ca să se apere de un atac iminent. Iar când în sfârșit URSS a acționat, a fost prea târziu”. Ceea ce este o lecție a istoriei ce nu mai trebuie repetată, ne spune Putin.

 

Nici aici nu are rost să comentăm istoria pe care o știe Putin din cine știe ce surse. Reținem doar că, în mintea lui Putin, invadarea Poloniei de către Uniunea Sovietică a fost doar o măsură de pace și de prevenire a războiului cu Germania. Așa cum aceeași minte nu a putut să cuprindă informația că, fără ajutorul masiv american (cam la fel cum procedează acum Statele Unite cu Ucraina), Uniunea Sovietică nu ar fi putut opri ofensiva germană și nu ar fi putut trece la „marele război patriotic”.

 

În schimb, este important să reținem că adevărata motivare pentru războiul actual, de agresiune neprovocată, nejustificată și ilegală a Rusiei asupra Ucrainei, constă în spaima că Occidentul ar vrea să invadeze Rusia și, ca urmare, preferă să dea ea prima lovitură.

 

Ceea ce înseamnă că Rusia nu vede vreun alt sfârșit al actualului război în Ucraina, decât cel în care întregul Occident se dezarmează și se îndepărtează de Rusia, lăsând statele membre NATO și UE din Europa Centrală și de Est (cărora Putin le zice textual „teritorii adiacente cu Rusia”) fără nicio putere militară și sub controlul strategic al Federației Ruse, ca teritorii-tampon, menite să ostoiască această spaimă strategică a Moscovei, de invazie a Patriei-Mamă, ca în 1941, vara.

 

Abia în al treilea rând pretențiile Rusiei, pentru încetarea războiului, ar fi cele legate de Ucraina. Adică „demilitarizarea”, împreună cu „denazificarea”, dar și cu recunoașterea independenței celor două așa-zise republici separatiste, între limitele administrative stabilite de pe vremea când erau subdiviziuni teritoriale în cadrul Ucrainei. Și recunoașterea anexării Crimeii la Federația Rusă, bine înțeles.

 

Ce rezultă cu claritate din parcurgerea textului propus analizei? 

 

Rezultă că războiul Rusiei în Ucraina este un război cu Statele Unite ale Americii (NATO nici nu contează, deoarece ar fi doar „o unealtă de realizare a politicii externe a Statelor Unite”, ne asigură Putin în discursul său). 

 

Război care, dacă e să ne luăm după kremlinez, ar înceta doar când Statele Unite ar ajunge la un pachet de înțelegeri cu Rusia, privind statutul și regimul statelor europene situate în apropierea Rusiei și care nu întâmplător sunt statele foste comuniste, aflate până acum 30 de ani de partea sovietică a cortinei de fier. 

 

În alți termeni, remarcăm că, de zece zile încoace, Federația Rusă este în război cu Statele Unite ale Americii, război purtat deocamdată pe teritoriul Ucrainei ghinioniste, „neo-naziste” și „militarizate” de către „statele conducătoare în NATO care sprijină naționaliștii de extremă dreaptă și neo-naziștii din Ucraina, cei care nu vor ierta niciodată poporul din Crimeea și Sevastopol pentru că și-au exprimat liber opțiunea de a se reuni cu Rusia”.

 

Acestea au fost observațiile pe baza cărora zic eu că am putea realiza o analiză pe text, care ne-ar putea duce la câteva concluzii și la cel puțin o previziune.

 

O primă concluzie este că, încă de dinainte ca primul soldat rus să pună piciorul pe teritoriul Ucrainei, președintele său Putin decisese că acel soldat trebuie să moară, ca un cost care nu e niciodată prea mare, pentru a demonstra puterea brațului înarmat al Federației Ruse, cea care vrea să reașeze aranjamentele de pace și de securitate în Europa, în înțelegere exclusivă cu Statele Unite ale Americii și în dispreț față de toate celelalte state europene, occidentale doar de o generație și mai mult. State care, la fel ca Ucraina agresată, sunt în mintea celor de la Moscova doar niște „teritorii adiacente cu Rusia”. 

 

Dacă această concluzie este adevărată, asta înseamnă că Putin este dispus să plătească în continuare costuri oricât de mari, pentru realizarea posturii rusești de mare putere, care poate stabili unilateral „adevărul suprem” și care trebuie să fie ascultată cu supușenie de oricare altă națiune, inclusiv de cea americană. 

 

Înseamnă că oricât de mulți soldați ruși vor cădea pe câmpul de luptă din Ucraina, oricât de multă muniție va fi consumată pentru distrugerea localităților ucrainene, oricât de multe se vor aduna cazurile de crime de război, săvârșite de politicienii, generalii și soldații Federației Ruse, oricât de mult va suferi națiunea rusă din punct de vedere diplomatic, politic, economic, cultural, de pe urma sancțiunilor, precum și oricât de izolată va deveni Rusia, mai ales prin maximizarea irelevanței sale ca sursă de materii prime și energie din gaz și petrol pentru Europa Occidentală, președintele ei Putin tot nu va opri războiul, cu distrugerile și crimele sale, până când Statele Unite nu vor conferenția direct, ca între doi poli de putere maximă, pe Planeta Pământ.

 

Soluția la această perspectivă este evident schimbarea datelor problemei și nu rezolvarea ei pe cale de forță. 

 

Pentru că intrarea Statelor Unite în conflict este pasul la care se așteaptă evident Kremlinul. Și pentru care e pregătit Putin să arate cât de egală în putere militară ar fi Rusia lui, față de America. Ceea ce nu ar duce la al treilea război mondial, dar ar duce la transformarea Ucrainei într-o Siria atât de familiară militarilor ruși. 

 

De notat că Statele Unite știu și ele să facă analiză pe textul putinist. De aceea și-au scos Ambasada de pe teritoriul Ucrainei cu totul, ca să nu existe nici cel mai modest prilej de a fi forțate să intre în război, nici măcar pentru apărarea propriului lor personal și propriului lor teritoriu, constituit din acea ambasadă. Și de aceea rezistă și SUA și NATO la presiunile opiniei publice de a interveni militar, pe motive umanitare măcar.

 

În schimb, dacă se vor continua măsurile de sancționare și de izolare a Federației Ruse, mergând până acolo unde această federație să fie scoasă din Națiunile Unite cu totul, ca actor internațional aflat în afara oricăror norme, legi și cutume de drept internațional și de relații internaționale, dar și mergând până acolo unde niciun cetățean rus să nu mai fie primit nicăieri în Lume (mai puțin pentru rațiuni de sănătate), dacă se vor da afară diplomații ruși din toate statele cărora Kremlinul le zice „teritorii”, iar ambasadele rusești de acolo se vor închide (cu reciprocitatea cutumiară, desigur), dacă agențiile de știri și canalele de informare publică vor pune embargou pe prezențele mediatice ale liderilor de la Moscova, dacă Tribunalul Penal Internațional va începe inculparea criminalilor de război ruși, fără să mai aștepte instrumentarea cazurilor particulare, doar pe baza dovezilor irefutabile că întregul război rusesc în Ucraina este o crimă de război în sine, fiind lipsit de provocare, de noimă și de legitimitate, atunci s-ar putea ca datele problemei să fie de natura unei schimbări de politică la Kremlin, dacă nu chiar de schimbare a politicienilor de la Kremlin.

 

Ceea ce rămâne oricum singura cale către pace.







duminică, 13 februarie 2022

O schiță de analiză a relațiilor de securitate Occident - Rusia

 O perspectivă tridimensională (cu dimensiunile: succesiune istorică, proces instituțional și comportament al actorilor) a relațiilor Occidentului cu Rusia ar putea scoate în evidență unele caracteristici ale ecuației de securitate internațională, care au fost practic de fiecare dată exploatate la maxim de ruși.

În 24 martie 1999, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO declanșează Operația Allied Force împotriva Serbiei și Montenegro, de lovire din aer a forțelor și obiectivelor de pe teritoriul acestui stat, cu obiectivul declarat și atins ca toate forțele militare, de poliție și paramilitare sârbe să înceteze represiunile împotriva populației din provincia Kosovo și să plece de acolo, guvernul de la Belgrad să accepte reîntoarcerea în siguranță în Kosovo a tuturor refugiaților și dislocaților forțat, iar principiile convenite în acordul întocmit pe baza dreptului internațional să fie implementate. Operație ce s-a încheiat 78 de zile mai târziu, cu atingerea tuturor obiectivelor politice stabilite. 

Această operație (care a constituit și premiera istorică a angajării NATO în vreun război) a fost anunțată și anticipată prin mai multe runde de întâlniri ale reprezentanților aliaților cu oficialitățile sârbe de la cel mai înalt nivel. Așa că nu a fost nicio surpriză. 

 

Din perspectiva relațiilor dintre Occident și Rusia, cu toate că Moscova s-a arătat în public că ar avea simpatie și considerație pentru regimul politic de la Belgrad, rușii nu s-au opus războiului nici în cadrul ONU și nici în cadrul Consiliului NATO-Rusia, adică în cele două formate instituționalizate, în care își puteau exprima poziția și preocupările de securitate pe care le-ar fi avut.

 

Tot ce au făcut rușii, pe dimensiunea comportamentală, a fost ca, în ziua imediat următoare încetării operației Allied Force, să își disloce o subunitate pe transportoare blindate din dispozitivul ei din Bosnia și Herțegovina (unde participa sub comandă americană la forța de stabilizare a situației de securitate - SFOR) și să o trimită la Pristina, capitala Kosovo, unde să securizeze militar aeroportul de acolo. Problema a fost că rușii au făcut asta fără să se coordoneze în vreun fel cu NATO și în interiorul unui timp pe care NATO îl convenise cu guvernul de la Belgrad că nu vor fi mișcări de trupe aliate sau partenere, pe teritoriul Serbiei, astfel încât sârbii să își poată retrage în siguranță forțele din Kosovo și de pe unde le mai aveau ei dislocate, de pe timpul războiului eminamente aerian.

 

Acest comportament rusesc merită comentat ceva mai mult decât atât. În bătaie practică de joc, comandantul forțelor rusești din Bosnia și Herțegovina i-a comunicat comandantului american în subordinea căruia se aflau operativ acele forțe că intenționează să trimită o subunitate pe un aerodrom cu un nume căruia americanului nu îi spunea nimic. Fără să îi precizeze când urmează să trimită acea subunitate și fără să îl atenționeze că denumirea care nu îi spunea nimic americanului era de fapt denumirea de pe hărțile rusești a aeroportului Pristina. Fiind în interiorul perioadei în care doar acea subunitate rusă se afla pe teritoriul Serbiei, NATO nu a avut ce face decât să constate, uitându-se la televizorul prin care CNN anunța lumii mișcările de trupe rusești, că Rusia a ocupat militar, de capul ei, singurul aeroport din provincia care urma să fie administrată de NATO, împreună cu partenerii săi pentru pace. 

 

Deși de valoare modestă ca forță militară, acest gest putea oricând să dobândească o valoare strategică, dacă NATO ar fi încercat să preia controlul militar al singurei porți aeriene din zona în care urma să se instaleze, iar rușii s-ar fi opus pe teren. Cu eforturi considerabile și cu decizii luate la nivel strategic în capitalele NATO, mai ales la Washington DC și la Londra, s-a convenit ca NATO să dea dovadă de reținere și să reia controlul asupra acelui aeroport prin dialog și înțelegere cu rușii. Ceea ce nu s-a întâmplat decât după ce Rusia a fost obligată să își întoarcă avioanele de transport pe care deja le trimisese ca să facă demonstrația din aer că aeroportul Pristina este sub controlul ei exclusiv. Întoarcere din aer întâmplată în două cazuri deasupra României, care a interzis survolul acelor aeronave rusești, în coordonare cu NATO și în cadrul parteneriatului pentru pace.

 

Ca un element relevant în explicarea acestui comportament rusesc, la marginea declanșării unei eventuale confruntări militare NATO – Rusia, să menționăm că, în anticiparea declanșării Operației Allied Force din 24 martie 1999, la 9 martie același an, directorul Serviciului Federal de Securitate rus a devenit și secretarul Consiliului de Securitate, instituția responsabilă de toate deciziile de securitate națională și internațională ale Președintelui Federației Ruse. Este vorba despre domnul Vladimir Vladimirovici Putin, care va rămâne doar cu funcția de secretar al Consiliului de Securitate, începând cu 29 martie 1999 și până în august, același an, când preia funcția de Prim Ministru al Federației Ruse. 

 

Adică, comportamentul acela militar rusesc, de dispreț față de națiunile NATO și la limita unui posibil incident care să declanșeze o confruntare militară cu o evoluție imprevizibilă, a fost supervizat, de la nivelul președintelui de atunci rus Elțîn, de actualul președinte rus Putin.

 

Și doar comportamentul de reținere și insistență la dialog, al oficialilor din NATO (care și-au păstrat unitatea de decizie și de voință) a făcut ca să nu consemnăm, încă din 1999, o confruntare militară NATO – Federația Rusă, pe teritoriul unei a treia părți.

 

În același fel (pe cele trei coordonate propuse la început) putem privi și anul 2008, când președintele de la sfârșitul mandatului Putin vine la Summit-ul NATO de la București, în context instituțional, ia masa cu președintele american Busch (și el în ultimul an de mandat), se asigură că NATO nu invită nici Georgia și nici Ucraina să înceapă programul de obținere a calității de membru NATO, după care, câteva luni mai târziu, trecând din funcția de președinte în cea de prim-ministru, profită de improvizațiile de securitate naționale ale președintelui de atunci al Georgiei și invadează această țară. Fără nicio reacție din partea NATO ori a Uniunii Europene, ca cele două instituții fundamentale ale Occidentului aflat în raporturi cu Federația Rusă. 

 

Și tot la fel putem privi și anul 2014, când cu anexarea Crimeii la Federația Rusă. Despre care sunt multe de spus, desigur.

 

Aceasta a fost doar o schiță. O propunere de metodologie tridimensională de analiză a unor relații de securitate între Occident și Federația Rusă. Fără îndoială, sunt multe alte metode prin care să ne uităm la același subiect. Dacă metodele sunt valabile și datele folosite sunt adevărate, atunci ar trebui să ajungem la același rezultat, indiferent de metodă.

 

Concluzia de astăzi este că domnul Vladimir Vladimirovici Putin este dispus, nu de azi ci de mai bine de două decenii, să își arate disprețul față de Occident inclusiv prin aducerea relațiilor dintre națiunea sa și națiunile transatlantice în pragul războiului, atâta timp cât acesta nu se declanșează propriu-zis. Iar limita de suportabilitate a acestui comportament rusesc este dată întotdeauna de ocupanții funcțiilor de decizie strategică din Occident. Cu mențiunea că, la atingerea acelei limite, domnul Putin se arată întotdeauna dispus să se oprească din gesturile provocatoare. Nu știm însă cât de dispus este la dialog, deoarece Vestul nu i-a propus niciodată așa ceva, la modul serios.


(Foto: nato.int)