vineri, 24 iunie 2016

Două lectii de învătat din referendumul britanic

În noaptea românască de Sânziene, în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord s-au numărat mai bine de 33,56 milioane de voturi și a rezultat că 17,41 milioane de votanți au preferat ca Marea Britanie să nu mai facă parte din Uniunea Europeană. Acești 17,41 milioane reprezintă o majoritate de aproape 52 la sută din totalul voturilor valabil exprimate. Dar mai reprezintă și 37,5 la sută din totalul cetățenilor britanici ce s-au înregistrat pe listele de votanți, precum și 26,9 la sută din totalul populației eligibile pentru vot.

Foto: express.co.uk

În urma acestui rezultat, premierul Marii Britanii și-a anunțat demisia, deoarece majoritatea votanților nu i-au împărtășit opțiunea de a menține țara lor în rândul Uniunii Europene și a promis începerea demersurilor guvernamentale pentru scoaterea efectivă a Marii Britanii din respectiva uniune.
Din această poveste, presărată cu cifre, noi, românii, am putea învăța cel puțin două lecții. Dacă aș fi la catedră, aș organiza aceste lecții așa cum voi arăta imediat mai jos. Dar, înainte de a face asta, țin să vă aduc aminte o realitate de prea multe ori ignorată: nimeni, dar nimeni-nimeni nu poate învăța nimic în locul altcuiva.
Lecția întâi
Titlul lecției: Referendumul
Obiectivul lecției: să înțelegem ce este acela un referendum și să folosim corect această înțelegere atunci când introducem termenul de referendum în discuțiile noastre.
Conținutul sumar al lecției:
Referendumul este singurul instrument de exercitare directă a suveranității deținute de publicul alcătuit din cetățenii cu drept de vot ai oricărei democrații. Adică, referendumul este instrumentul suprem de decizie, la îndemâna poporului suveran. Această definiție rezultă din Constituția României, în condițiile în care Marea Britanie nu are o constituție ca atare, pentru că nu a avut nevoie de vreuna. La ei, democrația fiind oarecum naturală.
Din păcate, noi, românii, nu putem să abordăm acest subiect decât la modul teoretic. Asta, deoarece nu am avut niciun exercițiu practic de exercitare a suveranității noastre populare prin referendum. Este drept că am fost „consultați” o singură dată, când ni s-a „cerut părerea” despre mărimea și compoziția Parlamentului României. Dar, așa cum s-a văzut ulterior, a fost vorba doar de un fel de sondaj de opinie, mai scump, dar la fel de irelevant, în ceea ce privește decizia politică. Căruia cineva i-a spus referendum. Și prin care publicul nu a decis nimic. Chiar nimic, indiferent de rezultatul „consultării populare”.
Avem acum ocazia să vedem cum funcționează acest instrument fundamental, în Marea Britanie. Cu mențiunea că lecția este în curs de desfășurare. Care desfășurare va dura până la doi ani și se va încheia cu părăsirea Uniunii Europene.
Din cele observate până în prezent, putem discuta modul de formulare a voinței ori a deciziei populare, suverane, la britanici. Din totalul cetățenilor cu drept de vot, doar 72 la sută și-au anunțat intenția de a-și exercita acest drept, prin înregistrarea ca votanți. Ceilalți 28 la sută au renunțat la exercitarea acestui drept, acceptând implicit rezultatul votului, oricare ar fi fost acela.
La fel au făcut și cei aproape 13 milioane de cetățeni britanici care s-au înregistrat ca votanți, dar nu s-au prezentat la vot. Fie pe motiv că ploua, fie pe oricare alte motive. Fiind suverani, nimeni nu are dreptul sau puterea să le ceară vreo explicație pentru opțiunea lor. Deși este de mirare de ce ar fi făcut efortul să se înregistreze, dacă nu au vrut să și voteze.
Dar nici nu poate nimeni să interpreteze această opțiune altfel decât ca pe o delegare a deciziei populare prin referendum de la cei ce s-au abținut de la vot către cei ce au votat efectiv. Putem doar să speculăm că numai 11 la sută dintre ei ar fi putut schimba decizia luată prin referendum, dacă ar fi votat totuși și ar fi votat pentru rămânerea în Europa unită.
Deci, deși structura votului este cea arătată la început, respectiv că 26,9 la sută din totalul cetățenilor britanici cu drept de vot, care reprezintă doar 37,5 la sută dintre cei ce s-au înscris pe liste, au luat, prin referendum, decizia strategică și istorică de scoatere a statului lor din Uniunea Europeană, ei au avut mandat pentru a face asta de la toți ceilalți, care au stat acasă.
Pentru a aduce această lecție pe teritoriul național, să ne reamintim că, la noi, Curtea Constituțională a interpretat abținerea de la vot ca fiind vot împotrivă, în cazul referendumului de demitere a președintelui suspendat al României, în 2012. Ceea ce este, evident, o cretinătate. Așa cum cretinătate este să folosești referendumul ca sondare a opiniei populare.
Lecția a doua
Titlul lecției: Esența democrației
Obiectivul lecției: să înțelegem care este esența oricărei democrații și să identificăm această esență în orice exercițiu democratic
Conținutul sumar al lecției:
Esența democrației este că minoritatea va fi întotdeauna protejată. În orice democrație, deciziile se iau de unii, de obicei majoritari, fie direct, fie prin reprezentanții lor. Dar, din organizarea sistemului democratic ar trebui să rezulte că aceste decizii se iau întotdeauna în interesul tuturor membrilor acelei societăți democratice. Adică, funamental, se pornește întotdeauna de la prezumția că oricare ar fi deciile luate și indiferent de cine sunt ele luate, aceste decizii sunt în interesul tuturor și al fiecărui membru al societății respective.
În același timp, natura umană îi îndeamnă pe oameni să se folosească unii de alți, pentru a le merge bine unora, în detrimentul altora. Ceea ce s-ar putea întâmpla și într-un sistem social democratic, în care majoritatea s-ar putea ușor transforma în dictatură, luând decizii în folosul ei exclusiv și, implicit, în detrimentul minorității. Pentru a preveni o asemenea ipostază, orice construcție democratică trebuie să conțină elemente și mecanisme de protecție a minorității de orice dictatură sau abuz ale majorității.
În cazul concret al Marii Britanii, pe care îl studiem astăzi, putem identifica o serie de minorități, împreună cu elementele și mecanismele de protejare a acestora.
În raport cu Uniunea Europeană, Marea Britanie este o minoritate. După spusele promotorilor opțiunii Exit, majoritatea statelor din uniune se foloseau de Marea Britanie pentru a le merge lor bine, în detrimentul ei. Cum Uniunea Europeană este o democrație de state, suprapusă peste o democrație de populații, există mai multe mecanisme de protecție a minorității, printre care și cel care prevede posibilitatea ieșirii din uniune. Mecanism activat prin referendumul de ieri.
Numai că decizia populară de ieșire din Uniunea Europeană a creat o minoritate nouă, cea a britanicilor care consideră că le va fi mai rău în afara Europei decât în interiorul ei. Această minoritate este compusă atât din indivizi, cât și din colectivități, cum este populația Gibraltarului, cea catolică din Irlanda de Nord, sau scoțienii din Scoția. Fiind ea nu numai o democrație, dar și mama democrației ca organizare statală, Marea Britanie are mai multe mecanisme de protejare a propriilor ei minorități, indiferent dacă acestea sunt formate din indivizi sau din colectivități.
Inclusiv mecanisme similare cu cel folosit de partizanii opțiunii Exit. Adică, ne putem aștepta să vedem cum unii se vor despărți de Marea Britanie, ajunsă independentă dar și separată de Uniunea Europeană.
Singura problemă este că nicio democrație nu a inventat vreun mecanism de protecție a majorității de acțiunea minorității. Facem această observație, deoarece este evident că plecarea unor colectivități și chiar a unor indivizi din structura Marii Britanii va duce la scăderea bunăstrării majoritarilor rămași. Să notăm însă că aceasta este o falsă problemă. În sensul că nu există vreun mecanism de protecție mai bună a majorității decât decizia acelei majorități. Cu alte cuvinte, dacă o majoritate se simte pusă în dezavantaj de o minoritate, tot ce are de făcut acea majoritate este să ia acele decizii care să convingă minoritatea că nu are de ce să se protejeze, inclusiv prin separare.
Pentru România, aceasta este lecția fundamentală, în condițiile în care democrația noastră este atât de originală, încât nici nu recunoaște că esența ei este să protejeze întotdeauna minoritatea, oricare ar fi ea.
Cel puțin ideatic, la noi este acceptabil ca, atunci când o minoritate încearcă să se protejeze de o eventuală dictatură a majorității, inclusiv sau mai ales prin separare, întregul sistem statal controlat și condus de majoritari să pornească o spirală a asupririi minorității, pentru a o descuraja în tentativa ei de autoprotecție. Adică, la noi este acceptabil un comportament autoritarian, chiar despotic, sub denumirea de democrație, denumire dată organizării statale și sociale.
Așa că, înainte de a asista la destrămarea democratică a Marii Britanii, să luăm notițe despre cum funcționează mecanismele de protecție a minorităților, într-o democrație cum este Uniunea Europeană. Cu speranța că, odată învățată această lecție, să putem să aplicăm cu succes cunoștințele primite și deprinderile formate în propria noastră guvernare.



miercuri, 22 iunie 2016

Povara generalilor

Faptul că un general locotenent al Armatei României, adică unul cu câte trei stele pe fiecare umăr, a pierdut două „bătălii”, dintre care una dusă împotriva Micii Albanii, și, în consecință, a ieșit învins total din „războiul” Campionatului European de Fotbal din Franța, 2016, a iscat un nou val de interes din partea publicului românesc pentru subiectul generalilor fără studii, fără carieră, trupe, armamente, strategii, victorii, eroisme, dar cu tupeu și cu caschetă.

Foto: badassoftheweek.com

Desigur, când zicem „bătălii” ne gândim la meciuri de fotbal, iar când zicem „general” ne referim la Anghel Iordănescu, zis și Puiu Iordănescu sau Nea Puiu, ori Tata Puiu, sau chiar Generalu. Acesta a primit gradul de general în 1993, pentru faptul că, la câteva luni de la preluarea echipei naționale de fotbal, ca antrenor-selecționer, a reușit să învingă echipa Țării Galilor la ea acasă, la Cardiff și să califice astfel echipa României la Campionatul Mondial de Fotbal, din America, din anul următor.
Adică, președintele de atunci al României, domnul Ion Iliescu, fiind domnia sa extrem de fericit pentru victoria echipei noastre naționale, a vrut să îl recompenseze pe antrenorul ăsta și, uitându-se prin sertarele Cancelariei Prezidențiale, a găsit o stea de general, pe care i-a pus-o Puiului pe umăr. Că nu costa nimic. Decât ceva învârteală de hârtii, niște semnături și o ștampilă.
Sunt cel puțin două mărturii, făcute de doi politicieni care, fiecare, separat, pretind că i-ar fi dat domnului președinte ideea recompensării cu gradul de general a fostului fotbalist, ajuns antrenor. Unul dintre ei este defunctul Corneliu Vadim Tudor, care nu este credibil, deoarece, tot pe vremea aceea, „Tribunul” insista public și încă fără succes să îl convingă pe domnul Iliescu să îl avanseze și pe fratele lui la gradul de general. Cum să credem că l-ar fi aranjat ca general pe ăsta și nu mai întâi pe distinsul său frate, colonel de carieră?! Dar numai simplul fapt că s-a lăudat că el l-ar fi „făcut” pe Nea Puiu general ne indică totala depărtare de înțelegerea corectă a noțiunii de general, atât pentru politicienii români, cât și pentru publicul care îi aplaudă, îi votează și îi revotează într-o veselie bezmetică.
De aceea, un mini-eseu despre gradul de general se impune cu necesitate, înainte de orice altă discuție privind meritele sau pilele necesare cuiva pentru a primi acest grad militar.
Generalul este comandantul militar independent. Odată cu misiunea sa, el primește în subordine suficiente forțe și mijloace, încât acestea să îi permită să conducă o operație strategică și să obțină victoria. Asta, fără să fie controlat de cineva cum își planifică operația și cum o conduce. În majoritatea armatelor Lumii și în culturile militare ale majorității popoarelor, un general poartă ca însemne patru stele. Și, în mod convențional, se presupune că o forță umană de o sută de mii de suflete este suficientă pentru o operație strategică independentă. De unde se convine că generalul purtător de patru stele este comandantul unei armate. De altfel, comuniștii din Tratatul de la Varșovia chiar îi ziceau generalului cu patru stele „general de armată”.
Toți ceilalți, care nu au patru stele, sunt situați ierarhic mai jos de general. Cei imediat sub acest grad sunt generali locotenenți. Adică, sunt cei care țin locul generalului. Convențional, ei au trei stele și au autoritate egală cu a unui comandant de corp de armată. Adică, ar avea autoritate militară asupra unei forțe umane de cincizeci de mii de suflete. De aceea, în unele armate, chiar și în Armata României, la un moment dat, purtătorul a trei stele pe epolet era numit „general de corp de armată”. Un asemenea general cu trei stele este presupus că ar putea conduce o acțiune militară la nivel operativ. Adică, o operație militară. Sau o acțiune la nivel mai mare decât cel tactic și mai mică decât cea de nivel strategic.
Să ne înțelegem. Când zicem general colonel, general locotenent, general de corp de armată și altele asemenea, nu vorbim despre un general plus ceva, ci doar despre cineva care este ceva legat de general. Sau, ca să păstrăm notația algebrică, vorbim despre un general minus ceva.
Ordinea frazării, de exemplu „general locotenent”, este cu atributul pus în fața numelui de precizat. Adică, conceptual, vorbim despre un loco-tenent al generalui și nu despre un general care este și locotenent.
La fel este și cu gradul imediat următor, cel al generalului maior, sau al generalului de divizie, ori al generalului cu două stele. Acesta este comandantul la nivel tactic. De la el se așteaptă îndeplinirea unei misiuni la nivelul unei forțe convenționale umane de vreo zece mii de suflete, misiune care, doar cumulată cu îndeplinirea misiunilor celorlalți comandanți de la același nivel ar trebui să ducă la obținerea victoriei într-o operație militară, pe când mai multe operații militare pot duce la obținerea victoriei în război.
Sub acest grad este o zonă gri. În armatele organizate pe corpuri de armată, fiecare corp de armată având mai multe divizii și fiecare divizie având mai multe regimente, nu mai este nevoie de un alt grad care să cuprindă și atributul „general”, deoarece regimentele sunt comandate, întotdeauna, de colonei. Coloneii fiind cei care sunt comandanții intependenți la nivelul corpului ofițerilor. Imediat sub ei găsim locotenent-coloneii, adică cei care sunt gata să le ia locul coloneilor, atunci când funcția se vacantează.
În armatele organizate pe divizii, unde fiecare divizie are două sau mai multe brigăzi, iar brigăzile cuprind batalioane, cum este în prezent organizată și Armata României, gradul corespunzător funcției de comandant de brigată poate să poarte și atributul de general. Sau nu. În Marea Britanie, de exemplu, un asemenea comandant este numit simplu „brigadier”, fără să fie inclus în corpul generalilor. În Franța, nu există gradul de general cu o singură stea, care ar fi corespunzător generalului de brigadă. Chinezii au gradul de colonel-șef, care este deasupra celui de colonel, dar inferior celui de general. În România, însă, precum și în alte armate, există gradul de general de brigadă, ori de general cu o stea.
Deci, ne așteptăm ca, acolo unde există acest grad de general de brigadă, el să presupună un comandant al unei forțe convenționale umane de de vreo cinci mii de suflete. Colonelul fiind astfel echivalenul unui comandant peste două mii de suflete.
În toate armatele popoarelor aparținând civilizației occidentale, gradul de general și subdiviziunile lui sunt luate foarte în serios. Din două considerente.
Unul este de natură renascentistă. În antichitatea romană, generalul era comandantul unei legiuni. Scrierile cele mai luate în seamă din acea epocă sunt două cărți ale lui Gaius Iulius Caesar. Din aceste două cărți rezultă că Caesar, cel după care rușii au dat șefului lor numele de țar , ori prusacii pe cel de kaisera devenit faimosul erou numai după ce a reușit, cu greu, să primească comanda unei legiuni, pe care, apoi, a multiplicat-o în mai multe alte legiuni și cu care a cucerit o bună parte din Europa. Deci, generalul este deținătorul puterii militare absolute și numai de el depinde obținerea victoriei în războaie.
Al doilea considerent este de natură statală. Orice stat, care își constituie o putere armată, vrea să își mențină controlul său asupra acelei puteri. Dacă statul este organizat democratic, atunci și controlul va fi de aceeași natură. Dacă este un stat autoritarian, atunci și controlul va fi tot unul autoritarian. Indiferent de natura statului, una dintre principalele forme de control este încredințarea comenzii militare, a misiunilor strategice și operative, precum și a forțelor și mijloacelor militare necesare pentru îndeplinirea acelor misiuni exclusiv unor generali selecționați cu mare grijă și avansați în grad exclusiv pe criteriul încrederii că își pot îndeplini misiunile în deplină loialitate, adică fără să își asume și alte misiuni, decât cele primite de la forurile ce i-au făcut generali.
În plus, orice comandant, dar, mai ales, un general, este obligat să câștige și să păstreze și loialitatea forțelor militare pe care le comandă. Iar principalul instrument de căștigare și păstrare a loialității trupelor este încrederea acestora că generalul lor este competent, cinstit și aplecat asupra nevoilor lor, atât a celor profesionale, cât și a celor umane.
Luarea în serios a gradului de general, în orice stat, se verifică foarte simplu, prin observarea mecanismelor de acordare a acestui grad. Nu există o rețetă unică, universal aplicabilă. În statele puternic democratice, stabilirea funcțiilor care necesită gradul de general sau grade de generali mai mici, precum și numirea persoanelor în acele funcții este în apanajul parlamentului. Putem exemplifica aici cu Marea Britanie și cu Olanda, țări în care, în afara parlamentarilor, și șefii de stat, adică regii, joacă un rol major în controlul de loialitate al generalilor.
Turcia are un sistem de democrație internă, în forțele lor armate. Toate propunerile de avansare la gradele de general, începând cu cel de general de brigadă, sunt supuse observațiilor tuturor ofițerilor din rândul cărora provin candidații, precum și ale tuturor generalilor în corpul cărora urmează să fie numiți ei. De exemplu, pentru gradul de general maior, cu două stele, propunerile de avansare sunt validate de toți generalii de brigadă, cu o stea, precum și de toți generalii maior, cu două stele. Asta, deși numirea propriuzisă este decisă de consiliul generalilor, adică a celor cu patru stele. Care nu sunt mai mulți de opt, în cea mai mare armată din NATO, de după cea a Statelor Unite ale Americii.
Și în România, în perioada de dinainte de cel de-al doilea război mondial, avansarea la orice grad de general era o activitate deosebit de serioasă. Un criteriu era ca primirea gradului să se facă odată cu primirea unei funcții de comandă. Astfel, de exemplu, generalul de brigadă Ion Antonescu, care ocupa funcția de șef al Statului Major General, a primit odată cu gradul de general de divizie și comanda unei divizii, cea de la Pitești. Așa că, pentru o perioadă, a fost nevoit să îndeplinească simultan cele două funcții, pentru validarea gradului.
Din cele arătate în fugă mai sus, rezultă că putem afla cu ușurință câte funcții de general și cu câte stele sunt justificabile în orice armată, chiar dacă numărul și denumirea acestor funcții nu sunt de resortul controlului parlamentar sau public.
Astfel, o armată de sub o sută de mii de suflete nu poate avea nici măcar un general. Adică, un general independent, cu patru stele. Ca urmare, multe armate nici nu au așa ceva. Dacă forța armată este mai mică de o sută de mii, dar mai mare de cincizeci de mii, atunci gradul cel mai mare din armata națională respectivă este cel de general locotenent, cu trei stele, chiar dacă nu există niciun general căruia să îi țină locul. 
Desigur, este perfect acceptabil ca numărul generalilor să fie mai mare decât numărul comenzilor strategice, operative sau tactice. Dar, între limite rezonabile. De exemplu, într-o divizie organizată pe brigăzi, unde comandanții de brigadă sunt generali cu o stea, este de așteptat ca să găsim funcția de comandant, de general maior sau general de divizie, cu două stele, dar și funcția de locțiitor al comandantului diviziei și funcția de șef de stat major, ambele de general cu una sau chiar cu două stele. Astfel că, la zece mii de suflete, putem avea unul sau doi generali cu două stele și alți trei sau patru generali cu o stea. Adică, un general la 1500 de ostași.
În unele armate este acceptabil ca și funcțiile de organizare și planificare, sau de stat major, să fie încadrate cu generali, deși aceștia nu comandă trupe. În funcție de mărimea comandamentelor și de rolul pe care acestea îl joacă în constituirea și în operarea puterii militare, numărul total al acestor generali poate fi de un general la 1200 de ostași.
Astfel că, la o forță umană convențională de 70.000 de militari, ne putem aștepta să găsim un total de 60 de generali de toate felurile, cel mai mare în grad având trei stele. Cum ar fi un general locotenent. În afara lui, ar mai putea fi încă vreo doi sau trei generali cu același număr de trei stele, în funcție de organizarea structurii de forțe. Ar mai trebui să găsim între 12 și 15 generali maior, cu două stele, restul fiind generali de brigadă. Între toți aceștia îi includem și pe amirali, adică pe marinarii militari, dar și pe generalii de aviație.
Peste tot în Lume unde nu este așa, gradul de general nu este luat în serios. Cu consecințele de rigoare.
Începând cu mijlocul secolului trecut, odată cu proliferarea războaielor civile, mai ales în America Latină și a războaielor de eliberare colonială, mai ales în Africa, au apărut așa-zișii boieri sau lorzi ai războaielor, adică niște comandanți ad-hoc, peste niște forțe neprecizate, dar oricum mici, ca număr și ca putere militară, comandanți care, fiind într-adevăr independenți, și-au zis generali, chiar dacă forța peste care comandau ei era de nivel companie, adică demnă de un căpitan.
Tot de atunci, în cultura militară occidentală, s-au dezvoltat mecanisme formale și informale de validare a semnificației reale a gradului purtat de un militar din altă armată. Între mecanismele formale putem menționa aici faptul că NATO a inventat o codificare ierarhică a gradelor, de la simplul soldat la general. Și Statele Unite practică o codificare oarecum similară, având în vedere postura extrem de internațională a forțelor lor armate.
Dar și informal se fac puneri în pătrățica pe care fiecare purtător de grad o merită. Tot de exemplu și tot în NATO, din punct de vedere al privilegiilor de protocol și având în vedere diversitatea situațiilor naționale, nu se face nicio distincție între gradul de colonel și cel de general cu o stea. 
Un general cu patru stele, care se întâmplă să fie doar unul dintre mai mulții generali cu patru stele din țara lui și care reprezintă o forță armată de doar câteva zeci de mii de suflete, nu va avea niciodată patru stele în ochii interlocutorilor internaționali, nici dacă își pune două rânduri de epoleți. Mai rău, el va fi privit mai degrabă ca un parvenit, lipsit de substanța puterii militare, care se preocupă doar să își coase cât mai multe stele pe umeri sau pe mâneci.
Nu pot să închei acest mini-eseu fără să amintesc un caz concret, ca exemplificare a aceea ce am vrut să discutăm. Șeful informațiilor militare americane, care are în subordine cam tot atâtea forțe umane cât este un sfert din toată Armata României, dar cu un buget anual de vreo nouă ori mai mare decât cel al tuturor militarilor români, este, în prezent, un general locotenent din arma marina militară. Adică, un general cu trei stele. Omologul său român, adică șeful informațiilor militare românești, este un general-general, adică unul cu patru stele. Credeți că, atunci când se află împreună, la întruniri ale șefilor informațiilor militare din NATO, de exemplu, generalul locotenent american nu i se va adresa niciodată generalului român pentru că regula militară este ca cel mai mic în grad să aștepte să i se adreseze mai întâi cel mai mare în grad, la funcții egale, sau pentru că se va abține, ca nu cumva să fie politically incorrect?

luni, 20 iunie 2016

Cum, nu mai merge si asa?

Toată săptămâna trecută, românii din fața televizoarelor au putut să vadă cum arată străinătatea fotbalistică, în raport cu România fotbalistică. Nu știu însă câți au înțeles ceea ce au văzut.

Foto: theguardian.com

Oare câți și-au dat seama că fotbalul înseamnă mult, în ochii străinătății, dar nu înseamnă totul? Așa cum culorile naționale înseamnă enorm de mult, dar mai este ceva în plus față de simbolul lor. Meciurile nu s-au câștigat după cât de tare s-a cântat imnul și nici după cât de multă vopsea națională și-au pus pe nas spectatorii din tribune. Ele s-au câștigat exclusiv după cât de bine s-a jucat fotbal în teren.
Într-o Europă cu o jumătate de miliard de suflete este credibil să bănuim că vreo trei sute de milioane știu ceva despre fotbal, vreo sută de milioane știu să joace fotbal, vreun milion sunt legitimați ca jucători la cluburi, vreo sută de mii fac bani din jucatul jocului și alte activități conexe și vreo mie de jucători reprezintă naționalele lor în turneele de calificare și în cel final.
Aceeași proporție europeană se poate bănui că există și în fotbalul românesc. Deci, România este în rândul lumii sau, mă rog, al Europei, în ceea ce privește fotbalul. De altfel, s-a văzut asta și la televizor. Toți jucătorii români, inclusiv rezervele, aveau echipament de aceeași calitate ca toți ceilalți, aveau două picioare, două mâini, două urechi așa mai departe. Se deosebeau doar că unii aveau barbă sau erau tunși zero, pe când alții erau spâni și cu plete. Sau erau dați pe cap cu șampon anti-mătreață, amestecat cu ulei, ca să le stea cărarea dreaptă și când loveau mingea cu capul.
În asemenea condiții, este evident că România a avut rezultatele pe care le-a obținut la turneul final din Franța, organizat de federația europeană de fotbal, datorită exclusiv nivelului atins în pregătirea fotbaliștilor și a echipei naționale, în ansamblul ei.
De unde și concluzia: dacă, vreodată, cineva va dori ca echipa României să obțină alte rezultate, tot ce are de făcut este să o pregătească pentru acele rezultate dorite. Cu tot ce înseamnă asta. Respectiv și cu componenta teoretică, științifică, și cu componenta de informații, și cu componenta fizică, și cu componenta tactică, și cu componenta tehnică, adică cu măiestria de a da cu piciorul în minge. Ceea ce n-ar trebui să fie foarte complicat, având în vedere că sport de echipă mai simplu și mai ne-asistat de echipamente sofisticate decât fotbalul nu există.
Desigur, sunt mulți români nemulțumiți de rezultatele obținute săptămâna trecută de românii fotbaliști, în Franța. De fapt, nemulțumirea lor este mai degrabă o ciudă. Le este ciudă că selecționerul nu a selecționat alți jucători, care ar fi dat mai bine cu piciorul în minge și, mai ales, care ar fi dat cu mingea în direcția porții adverse, din careu, nu lateral sau înapoi, cum au făcut cei de pe teren, de nenumărate ori.
Le mai este ciudă că fotbaliștii nu s-au pregătit fizic mai bine, să reziste măcar cât ține meciul, fără prelungiri, în loc să cadă din picioare după o jumătate de oră de stat pe teren. Că ce mare lucru este să înveți să alergi vreo zece kilometri într-o oră și jumătate? Orice militar antrenat aleargă zilnic mai mult decât atât, într-o oră. Fără să se plângă și fără să ceară cantonament de recuperare, medic, maseur și altele.
Chiar! De ce nu s-or fi pregătit deloc ai noștri? De ce nu s-au priceput să joace mai bine? Ce le-a lipsit? Și, mai ales, cum de nu ne-am dat noi, publicul, seama că ei sunt nepregătiți și nepricepuți în jocul ăsta? Unde ne-a fost capul când am investit în ei pasiune, atenție și chiar bani? Pe ce ne-am bazat?
Avem un singur răspuns la toate aceste întrebări. Iar acest răspuns răsare ori sare în ochi imediat ce ne uităm la echipa națională de fotbal a României, comparativ cu toate celelalte echipe occidentale de fotbal. Noi ne-am bazat pe mentalitatea românească, aia cu „lasă, că merge și așa!”
Asta, pe când, în tot Occidentul european, mentalitatea care predomină este cea care zice că, dacă tot te apuci să faci ceva, atunci de ce nu ai face acel ceva cât poți tu de bine?! Indiferent de rezultatul dorit și de recompensa așteptată!


duminică, 19 iunie 2016

Noi

Noi nu existăm doar pentru că suntem
Noi existăm pentru că ne iubim!
Când iubirea noastră se va stinge ca o stea,
Noi doi vom muri împreună cu ea.
În urma noastră vor rămâne doar un tu și un eu.
Vom plânge pe umeri străini, separați.
Că n-am rămas așa cum eram, în iubire legați.
Și vom deznădăjdui după alte iubiri cu nebuni
Ca să retrăim ceea ce acuma suntem.





vineri, 17 iunie 2016

Amenintarea cu forta navală

În Marea Neagră se află masate importante forțe navale, cuprinzând nave de suprafață, submarine, elicoptere și avioane. În cea mai mare proporție, aceste forțe navale aparțin Federației Ruse. Ca să vă dați seama de dimenisunile acestei forțe rusești, să menționăm aici anunțul Ministerului Apărării de la Moscova, din în luna februarie a acestui an, prin care aflăm că Rusia a alarmat nu mai puțin de 88 de nave de luptă, 8.500 militari, 900 de piese de echipament major și 200 de avioane și elicoptere, cu care a efectuat cel mai mare exercițiu militar naval, pe un scenariu de apărare cu succes a noului teritoriu rusesc, Peninsula Crimeea.

Foto: eng.mil.ru

Flota Mării Negre, cum este numită marea unitate aparținând Marinei Militare rusești, cuprinde o brigadă de nave de suprafață, cu un crucișător, un distrugător și patru fregate, toate purtătoare de rachete ghidate, alături de o divizie de submarine de atac independente, constând din cinci asemenea nave, o brigadă de nave de asalt cu șapte unități de debarcare, o brigadă de apărare de coastă cu două divizioane și nouă nave de luptă, o brigadă de purtătoare de rachete cu două divizioane și 12 nave, o altă brigadă de coastă cu șapte nave, precum și alte unități de coastă și infanterie marină. Aviația Flotei constă din elicoptere și avioane care decolează de pe uscat în serviciul navelor de luptă, fie pentru misiuni antisubmarin, fie pentru misiuni de atac asupra coastelor maritime ale eventualului inamic al Rusiei, din bazinul Mării Negre.
România, ca stat riveran la Marea Neagră, privește cu legitimă îngrijorare această forță maritimă rusească, în primul rând pentru că ea există și, în al doilea rând, pentru că are asemenea dimensiuni impresionante, cu mult peste capacitățile de ripostă posibilă națională, românească și chiar aliată, în eventualitatea că Rusia ar considera România ca pe un inamic atacabil.
Îngrijorarea noastră sporește justificabil în momentul în care însuși președintele Rusiei, care este și comandantul suprem al forțelor armate rusești, amenință transparent și internațional România cu lovirea cu rachetele sale, inclusiv cu cele nucleare, doar pentru că România și-a permis, independent și suveran, să găzduiască instalații americane militare pe teritoriul său.
În plus, prezența unora dintre aceste nave de luptă rusești în Marea Neagră este îngrijorătoare și pentru simplul fapt că au montate pe ele instalații și echipamente învechite, de mai bine de un sfert de secol, unele chiar mai vechi de o jumătate de secol, instalații și echipamente care pot, oricând, să reprezinte un hazard, o sursă de accidente sau de incidente majore, în care să fie implicate elemente deosebit de distructive, cum sunt încărcăturile de luptă ale rachetelor.
Dar la fel de preocupantă este și reînoirea acestei flote. Patru submarine, două fregate și două nave purtătoare de rachete sunt de dată recentă, respectiv de anul trecut sau de anul acesta, ca o indicație clară a predispoziției conducerii politice moscovite de a întări capacitățile ofensive, agresive, ale forței navale rusești în bazinul Mării Negre.
Nici nivelul de pregătire a personalului care deservește aceste nave de luptă nu este de natură să ne liniștească temerile unui posibil incident militar major, neprovocat. Dacă exercițiul amintit mai sus a fost declarat de președintele Putin ca fiind unul de succes, exerciții similare, care au avut loc în anii precedenți, au primit calificative mult mai slabe și au fost presărate cu incidente care indicau pregătirea precară a echipajelor pentru operarea tehnicii maritime pe care o aveau în responsabilitate.
În prezent, nu există niciun instrument internațional de securitate prin care Federația Rusă să fie, dacă nu constrânsă, măcar convinsă să își reducă această flotă din Marea Neagră, ca răspuns la îngrijorările statelor riverane, cum este România. Dar cum este și Georgia, care a fost deja victima atacului de pe mare al navelor de luptă rusești, în 2008, pe când Georgia nici nu avea marină militară. Sau Ucraina, căreia Rusia, odată cu ocuparea Crimeei, în 2014, i-a confiscat o bună parte din ceea ce îi revenise din flota militară a fostei Uniuni Sovietice.
Dacă luăm în considerație și faptul că, în ultimii patru ani, Moscova a demonstrat o predilecție pentru folosirea cu ușurință a puterii militare în promovarea intereselor sale și pentru atingerea obiectivelor politice și geo-politice pe care și le-a propus, putem deduce că tot puterea militară va fi întotdeauna argumentul cel mai convingător de care Rusia ar putea asculta.
De la aceste premise și până la soluția unei noi forțe navale în Marea Neagră, suficient de puternică, prin care ceilalți co-riverani ar reuși să descurajeze o eventuală agresiune rusească, nu a mai rămas niciun pas. De unde și inițiativa românească de constituire a unei forțe permanente navale în Marea Neagră, sub comandament NATO.
În funcție de dimensiuni și de compoziție, o asemenea forță navală NATO ar putea avea rolul sau misiunea de a descuraja orice atitudine agresivă, ofensivă a Rusiei, împotriva oricăruia dintre co-riveranii săi la Marea Neagră. Dar, la fel de bine, ar putea avea rolul de amenințare cu forța. Situație în care Rusia ar fi obligată să ia ea măsuri de descurajare a unei atitudini agresive a aliaților. Ceea ce ar duce la o spirală a înarmării în regiune. Adică, la o situație de securitate și mai complicată, dar și mai periculoasă decât este în prezent.
De aceea calibrarea corectă a dimenisunii și a compoziției unei eventuale forțe permanente navale aliate în Marea Neagră este la fel de importantă ca și constituirea forței propriuzise.
Astfel, cele două demersuri, cel de obținere a acordului politic al riveranilor aliați, respectiv al Bulgariei, României și Turciei, pentru o nouă forță și, imediat după aceea, al întregului NATO, precum și cel de calibrare a unei asemenea forțe trebuie neapărat făcute simultan.
Adică, nu are cum să se discute la Summit-ul NATO de luna viitoare înființarea unei forțe permanente navale NATO la Marea Neagră fără ca riveranii aliați să fie de acord cu această inițiativă, dar nici fără ca experții în planificarea și constituirea forțelor să vină cu cea mai potrivită dimenisonare și cea mai dorită compoziție a acestei forțe.
Demersurile de promovare a unei inițiative NATO de asemenea natură trebuie să fie întotdeauna confidențiale.
Nu secrete, ca să nu ridice suspiciuni și temeri din partea celor ținuți deoparte, ci rezervate doar celor implicați în găsirea soluțiilor politice și tehnice. Abia după găsirea soluțiilor și după obținerea acordului formal al părților implicate în proces (în cazul nostru, cele trei state membre NATO din Marea Neagră, la care se adaugă planificatorii naționali și aliați) și după primirea unor asigurări credibile din partea tuturor celorlalți aliați că sunt favorabili ideii, se pot face publice rezultatele și se poate pune inițiativa pe agenda Summit-ului NATO de la Varșovia.
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții, orice demers de informare a publicului național și internațional este automat unul contraproductiv.
Pe de o parte, informarea inoportună va transmite mesajul nedorit că aliații sunt divizați și chiar contradictorii unul cu altul, deoarece nu au ajuns la o decizie comună. Pe de altă parte, se lasă impresia că cei ce recurg la public într-o problemă asupra căreia nu s-a ajuns la o soluție general acceptabilă nu fac altceva decât să folosească presiunea opiniei publice pentru impunerea opțiunii pe care o favorizează ei în negocieri.
Aceste considerații ar fi trebuit să fie cunoscute de toți demnitarii și oficialii români, angajați în ultimile zile într-o cursă epuizantă de includere a inițiativei de constituire a unei forțe permanente navale aliate în Marea Neagră pe agenda Summit-ului NATO din Polonia, de peste trei săptămâni. Așa cum ar fi trebuit să le fie cunoscute metodele și instrumentarul diplomatic cu care se lucrază pentru un asemenea obiectiv strategic.
S-ar fi evitat astfel penibilul zilei de ieri, când, în Bulgaria, oficialii locali l-au găzduit pe președintele României doar ca să își bată joc de el, în public. Adică, să își bată joc de noi toți, românii, vecinii și aliații lor. Și să își arate preferința pentru acceptarea atitudinii ofensive, agresive, a flotei militare rusești din Marea Neagră.
Ceea ce ne duce pe toți din regiune într-o postură de securitate mai precară decât era cea căreia i se caută soluții, inclusiv prin configurarea unei forțe de contrapunere sau de descurajare.



miercuri, 15 iunie 2016

Eminescu e mort

”Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios. În lumea asta mulțimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieții sunt privilejul lor exclusiv și că oamenii rari nu au voie să aibă și defecte.


Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cînte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Qakiamuni.
O așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrșitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia.
Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cît și de strălucită.
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieții, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.
Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.”
Fragment din „Nirvana”, de Ion Luca Caragiale, 1889, iunie 18, editorial în Constituționalul, nr. din 20 iunie 1889



luni, 13 iunie 2016

Muscătorul român

În limba română, cuvântul cur provine din latinescul culus și este indexat în dicționare ca aparținând limbajului popular. Deși este un cuvânt neacademic, toată lumea vorbitoare de română știe ce înseamnă un cur. Mai puțină lume știe însă ce înseamnă expresia a mușca de cur. Această sintagmă este indexată într-un singur dicționar, cel de argou, unde se pretinde că ar aparține limbajului vulgar.

Foto: redbubble.com

În acel unic Dicționar de argou al limbii române (G. Volceanov, Ed. Niculescu, 2007), lucrare neoficială, de altfel, se spune că a mușca de cur înseamnă „1. a defăima (pe cineva), a calomnia (pe cineva). 2. a ironiza în continuu (pe cineva). 3. a cârti împotriva cuiva.”
Desigur, putem folosi această expresie și cu definițiile consemnate în dicționarul de argou. Dar expresia trebuie înțeleasă mai amplu. Pentru că, a mușca de cur se referă la atitudinea sau, măcar la gestul unei javre care își atacă victima pe la spate, o mușcă și apoi fuge înainte ca victima să reacționeze, în speranța că, făcând așa, scapă de oricare ar putea fi represaliile pe care gestul său le-ar fi putut isca. Pentru că este practic imposibil ca să dai cu piciorul după un atacant pe la spate. Trebuie mai întâi să te dumirești ce ți se întâmplă, apoi să te întorci, să vezi cine te mușcă de jos și, abia după aceea, să faci ceva cu javra mușcătoare. Care javră, între timp, s-a îndepărtat la o distanță de siguranță.
Așa că nu gestul contează, ci cine îl face. Mușcătorul de cur va fi întotdeauna unul mic, atât ca statură socială cât și morală, laș și pervers, în sensul că îi este frică tot timpul, dar nici nu se poate abține, așa că se furișază dosnic și josnic, pentru a-și satisface pornirea perversă, care îl mănâncă. Și mai este și atât de slab, încât nu este în stare să facă față nici celei mai simple confruntări față în față.
De obicei, un asemenea mușcător de cur mușcă orice cur cu orice mușcătură apucă. Adică, nu este selectiv nici în privința victimei, nici în privința subiectului cu care își atacă victima. De aceea îi și este mușcătorului foarte ușor să își satisfacă perversiunea. Pentru că, pentru mușcătorul de cur nu contează victima, ci doar ceea ce a reușit el să întreprindă.
Când vorbim de mușcătorul român de cur, nu ne referim la orice român care mușcă de cur pe oricine. Ne referim, specific, al cel ce a dobândit apucătura asta cu mușcatul de cur doar pentru că este român.
Cum ne dăm seama? În primul rând, pentru că doar între români se poate înlocui dezbaterea de idei cu mușcatul de cur. În al doilea rând, pentru că doar între români se pot aduce în discuție invective și înjurături care să înlocuiască argumentele pro sau contra. În al treilea rând, pentru că doar la români găsim egalizarea discursului public la nivelul cel mai de jos, la care poate ajunge și mușcătorul de cur, dacă se ridică în vârful picioarelor. În al patrulea rând, pentru că doar între români se pot aduce în discuția publică subiecte periferice sau chiar complet irelevante, subiecte care să ocupe locuri importante de agendă și să consume energiile necesare abordării marilor subiecte strategice, doar pentru că aceste subiecte periferice, irelevante, se pretează cel mai bine la mușcătura de cur. În fine, pentru că noi, românii, ne-am obișnuit atât de mult cu acest comportament al mușcătorilor noștri de cur, încât ni se pare că el, comportamentul, este unul firesc, definitoriu pentru românismul nostru ancestral.
Întrebarea cea mai importantă, legată de acest subiect, este dacă, vreodată, un mușcător român de cur ar putea să sufere vreo mutație? Să ajungă să muște de ceafă, de exemplu. Sau, nu doar să muște și să fugă, ci să muște până își omoară victima.
Deocamdată nu avem niciun răspuns la această întrebare. Tot ce putem constata este că mediul online este foarte propice mușcatului de cur. Români de-ai noștri, altfel anonimi, inși cu identități false, alți inși cu identități parțiale se înghesuie să muște de cur pe cine apucă. Indiferent de persoană și de subiect.
Sunt totuși subiecte care pot îngrijora. Așa cum creșterea exponențială a mușcătorilor de cur trebuie să ne îngrijoreze. Pentru că, în alte părți, s-a produs deja mutația de la simpla mușcătură de cur la mușcătura de beregată. Exemplele pe care le avem din alte colțuri ale Lumii ne arată că nu trebuie să așteptăm ca toți mușcătorii de cur să se transforme.
Este suficient ca unul singur la un milion să sară pragul de la vorbă la faptă, pentru a avea o tragedie, cum a fost cea recentă, dintr-un club din Orlando, Florida, unde și-au pierdut viața aproape 50 de nevinovați, iar alții peste 50 se află în spital, în diferite stări de gravitate a rănilor suferite de pe urma împușcării. Asasinul fiind exact un mușcător american de cur radicalizat și cu mintea razna., care nu înțelesese și pace de ce niște concetățeni de-ai săi au dreptul la viață, la dragoste și la petrecere, la râs și la voie bună, în condițiile în care ei sunt homosexuali sau lesbiene.
Deocamdată, mușcătorii români îi mușcă de cur pe cei ce iși exprimă îngrijorarea față de recrudescența violențelor provenite din ură și care simpatizează, totodată, cu victimele acestei violențe și cu familiile și nația acelor victime.
Ce ne vom face, însă, când mușcatul de cur nu le va mai ajunge? Când vor vrea să le curgă printre dinți sânge, în loc de produsele firești ale părții anatomice mușcate? Chiar și numai unuia dintre ei?



vineri, 10 iunie 2016

Să mori din dragoste de fotbal

Aseară, echipa de fotbal a Franței, țara gazdă a campionatului european de anul acesta, a jucat meciul de deschidere al respectivului campionat, în compania echipei de fotbal a României. La eveniment au fost prezenți multe zeci de mii de spectatori, pe frumosul stadion alintat cu numele Stade de France, alte câteva zeci de milioane uitandu-se la meci de acasa, la televizor. Toți aceștia au urmărit meciul celor două echipe cu un singur obiectiv: să vadă care va fi scorul final. Care scor a fost de două goluri pentru Franța și de un gol pentru România.

Foto: skysports.com

Așa cum, după ce m-am lăsat de fumat, n-am mai reușit să găsesc un răspuns cât de cât rezonabil la întreabarea de ce am fumat eu atâția ani, nici acum, după ce nu m-a mai interesat sportul ăsta, fotbalul, nu pot să înțeleg ce găsește lumea de se uită la el, o oră și jumătate, doar ca să afle rezultatul final al partidei.
Pe vremea când mă uitam la meciurile de fotbal, de multe ori de pe banca tare a stadionului, ba mai și dădeam cu piciorul în minge, de câte ori aveam ocazia, fotbalul mi se părea un spectacol la îndemână, în care scopul era, așa cum îi zice și numele, să înscrii un gol. Și, doar pentru că partida avea un timp limitat de desfășurare, la sfârșitul ei se consemna rezultatul, care consta din câte goluri a înscris fiecare echipă.
Pentru acel scop, acel goal englezesc, în fiecare echipă sunt selectați cei mai în formă jucători, iar aceștia se străduiesc pe teren, prin alergare, dribling, pase și șuturi, să trimită mingea în poarta adversă. Ceea ce este o întreprindere foarte laborioasă și se întâmplă destul de rar, în cazul partidelor dintre echipe cu valoare egală.
Așa că, eventualul spectator la meci, aflat în așteptarea golului, apreciază calitatea jocului celor două echipe, calitate ce constă tocmai din talentul, priceprerea și pregătirea jucătorilor de a găsi calea spre gol, ori de a opri echipa adversă din drumul ei spre gol, după caz.
Acesta era fotbalul, pe vremea când mă interesa. Așa s-a ajuns, de exemplu, ca publicul de la noi să îi zică unei echipe naționale de fotbal Echipa de Aur, deși ea nu avusese niciun rezultat, vreodată, care să o ridice pe podium la nivelul aurului. Adică, atât de bine și de frumos știuseră fotbaliștii ăia să alerge, să dribleze, să paseze și să șuteze, încât spectatorii au prins drag de ei și le-au spus că sunt de aur, indiferent de rezultatul meciurilor jucate. Ca să nu mai vorbim despre celebrul Nicolae Dobrin, zis și Gâscanul, și Prințul din Trivale, care era un magician al jocului cu mingea la picior, dar care nu a făcut parte din vreo echipă neapărat victorioasă. De club sau națională.
Aseară, în Franța, nu am mai găsit acel spectacol de fotbal. Niciuna dintre cele două echipe de pe teren nu știau ce să facă cu mingea, nici la mijlocul terenului, nici când, lovită la întâmplare, aceasta ajungea la câțiva pași de poarta în care se marchează golurile.
Cât despre jucătorii înșiși, aceștia se mișcau pe iarbă de parcă toate zecile de mii de spectatori și milioanele de telespectatori se uitau la ei ca să îi vadă cum sunt îmbrăcați. Așa, ca pe stradă, unde lumea întoarce capul după cineva cunoscut și își dă coate: uite-l pe ăla, îl știu de la fotbal! Mai mult decât atât nu a fost niciunul în stare. De alergat au alergat, dar aiurea. De driblat nu au driblat, decât dacă, după dribling, mingea ajungea oricum la altcineva din echipa adversă. De pasat au pasat în mod egal la coechipieri și la adversari, de cele mai multe ori lateral sau în spate, față de direcția de gol, iar de șutat au șutat aproape întotdeauna în afara porții, dacă nu în bietul portar, care nu mai știa cum să facă să scape de lovituri. Cu trei excepții, care au fost și tot atâtea goluri. Ceea ce a dus la rezultatul final, pe care îl aștepta toată lumea, să vadă care este.
Singura diferență notabilă dintre jucătorii celor două echipe naționale a fost că francezii erau cotați, la bursa de valori fotbalistice, în dolari americani, de o sută de ori mai mult decât românii. Cum, de altfel, se și putea vedea, după tunsoare și după aerele de vedete, în condițiile în care, la joc, nu era nicio diferență.
De fumat m-am lăsat dintr-o toană, doar ca să văd dacă metoda inventată de mine este funcțională. De jucat fotbal m-am lăsat din cauza vârstei, iar de privit fotbal m-am lăsat după ce un coleg mai în vârstă, pe vremea aceea, a rămas la unitatea militară, unde eu eram ofițer de serviciu, ca să vadă un meci de fotbal la televizor, împreună cu mine și cu soldații, în condițiile în care programul de lucru se terminase mai devreme, tocmai pentru ca toată lumea să poată ajunge la meci, fie pe stadion, fie acasă.
Când l-am întrebat ce mai caută în cazarmă, mi-a spus că e foarte pasionat de fotbal, dar că îi face rău, se agită prea mult și preferă să stea cu noi, fără bere, țigări și semințe. Ceea ce a și făcut, până spre sfârșitul meciului, când o vedetă de-a noastră, de pe vremea aceea, a ratat un gol ca și făcut, cu o totală nonșalanță. Ca și când de aceea se afla el, marele fotbalist, pe teren, ca să nu dea gol.
Exact în acel moment al ratării golului, colegul meu mai vârstnic a ignit o oară și s-a prăbușit de pe scaun, cu un infarct masiv. De care a și murit, mai apoi, deși doctorul a venit aproape instantaneu să îi dea primele îngrijiri, iar salvarea l-a grăbit spre spital.
În timpul ăsta, pe ecran, vedeta noastră fotbalistică rânjea tâmp, că ce mare lucru e o ratare. Și că așa e fotbalul.

duminică, 5 iunie 2016

Concluzii numerice

Din 18.320.473 de nume înscrise pe listele electorale permanente, au votat la alegerile locale de ieri 8.873.744 de persoane. Acestora din urmă li se datorează rezultatul votului, reflectat în alegerea primarilor și consiliilor. Inclusiv a primarului general al Capitalei și a consiliilor județene.  

Foto: sursazilei.ro

Dar, haideți să îi lăsăm deocamdată în pace pe aceștia. Cine sunt ei și de ce au votat așa cum a ieșit din urne este o discuție mai complicată. Mai simplu este să vedem cine sunt cei aproape zece miloane de nevotanți.
De fapt, nevotanți este impropriu spus. Ei au făcut totuși o alegere. Au ales să fie de acord cu rezultatul votului, oricare ar fi fost acela. Cu alte cuvinte, au aprobat sau au validat prin tăcere acel rezultat.
Nu toți. Ci doar cei din Țară și în viață. Facem precizarea asta, deoarece se știe, deși nu se recunoaște, că listele de 18 milioane conțin vreo două milioane de fictivi. Aceia se află acolo, pe liste, pentru ca România să aibă mai multe locuri de euro-deputați și pentru ca să primească mai multe fonduri, dintre cele distribuite de Europa în funcție de numărul alegătorilor. Asta, cu siguranță. Cu o oarecare incertitudine, datorată imposibilității de a dovedi așa ceva, ar mai fi de menționat și faptul că cele două milioane de fictivi votează cu cine stabilește operatorul sistemului digital de centralizare a voturilor să voteze.
Deci, ne mai rămân vreo opt milioane de nevotanți vii și deștepți. Cam tot atâți câți au votat efectiv. Pe aceștia îi putem împărți, constructivistic, în două categorii. Cei care nu votează pentru că nu au cu cine și cei care nu votează pentru că nu pot, fie din motive fizice, cum este depărtarea de locul unde se află urna, fie din motive morale, că nu îi lasă conștiința.
Câți sunt din fiecare categorie este greu de stabilit, în lipsa multor date concrete. La bunul simț și considerând că cei care nu pot sunt, în marea lor majoritate cei plecați din Țară dar nescoși de pe listele permanente, ar rezulta că vreo patru milioane nu au cu cine să voteze, celelalte patru milioane neputând să voteze.
Ceea ce este deja o mare știre. În România trăiesc patru milioane de oameni cu drept de vot care ar vota, dar nu au cu cine. De ce este asta o știre? Pentru că vorbim despre tot atâția alegători câți au votat cu primele două partide, respectiv cu social democrații și cu liberalii bicefali, la un loc. Adică, dacă li s-ar face acestor dezamăgiți o ofertă electorală pe gustul lor, cel ce o face devine automat primul partid politic al României.
Și nu i-am luat în calcul pe cei peste două milioane de români care s-au dus ieri la vot și au votat doar pentru ca să nu stea acasă, deși nu aveau nici ei cu cine să voteze. Milioane care, dacă ar găsi o ofertă electorală credibilă pe piață, și-ar da voturile pentru acea ofertă, fără nicio ezitare.
Și, astfel, am avea un nou partid, susținut de șase ori chiar de șapte milioane de votanți, opus tuturor celorlalte partide și formațiuni politice, care nu vor aduna vreodată, la un loc, mai mult de cinci sau maxim șase milioane de votanți pentru ei.
Teoretic și numeric, dacă s-ar face acea ofertă electorală nemaiauzită, la toamnă, după alegerile generale, am putea avea un nou Parlament, cu o majoritate formată din altcineva decât din politicienii corupți și veroși cu care ne-am obișnuit, de tradiționali ce suntem.
S-ar putea isca astfel acea revoluție democratică de care România are atâta nevoie și care se lasă așteptată de o generație.
Ca să fie democratică, orice revoluție trebuie inițiată, condusă, controlată și supervizată de demos. Adică de publicul autohton. Și nu direct, în stradă, ci în Parlament, prin reprezentanții săi legitimi și mandatați pentru asta.
După șase cicluri electorale complete, este evident că niciun parlamentar nu va participa la nicio revoluție democratică, prin activitatea sa în parlament. În primul rând, pentru că nu are convingerea că el sau ea a fost trimis acolo pentru așa ceva. În al doilea rând, pentru că știe că nu publicul l-a făcut parlamentar, ci partidul sau cine l-a pus pe liste. În al treilea rând, pentru că el sau ea, pe timpul mandatului, are doar două obiective: să își scoată cu profit investiția personală făcută pentru alegeri și să facă să fie reales sau realeasă. În al patrulea rând, parlamentarul, mai ales dacă este nou, suferă două transformări simultane: se boierește și se lenevește. Iar cei realești continuă să stea cu nasul pe sus și să nu facă nimic. Ceea ce înseamnă că niciunul sau niciuna nu va munci, alături de asistenții lor parlamentari, pentru a se pregăti, a ști și a se pricepe la activitatea parlamentară. Mai ales atunci când este vorba despre exercitarea controlului și supravegherii parlamentare asupra Executivului.
Nu trebuie să fie chiar toți parlamentarii așa, deși sunt. Este suficient ca majoritatea dintre ei să fie așa cum am arătat în paragraful anterior, pentru ca Parlamentul să rămână inert și să nu facă nicio reformă democratică.
Ca să nu mai vorbim despre vreo revoluție democratică. Din aceea care să schimbe radical modul de gestionare a treburilor Țării, în folosul exclusiv al publicului.
Asta, în condițiile în care revoluția în afacerile publice este singura soluție pentru a asigura viabilitatea statului român european, în condițiile actuale internaționale, fie ele economice sau de securitate. Fără această revoluție, care, cum spuneam, ar face guvernarea să fie exclusiv în folosul publicului de la noi, guvernanții din cele trei puteri ale statului, cea legislativă, cea executivă și cea judecătorească, vor face doar ceea ce li se spune ori li se dă voie să facă din afară, mergând pe prezumția de benevolență a partenerilor și aliaților noștri.
Ceea ce este bine, în condiții de pace și progres generalizat, în care și România are și ea alocată o felie. Dar nu are cum să fie deloc bine pentru noi, în condițiile de criză economică și financiară, de amenințări la adresa securității continentale, inclusiv cu războiul nuclear, în condițiile de comportament antagonic, în care unii dintre actorii principali ai scenei europene și mondiale aleg să caute ieșirea lor din criză sau să preîntâmpine criza pe seama celorlalți actori, între care este și România. În asemenea condiții, suntem pierduți, dacă nu gândim cu capul nostru și dacă nu acționăm noi înșine pentru binele nostru.
Prin aleșii noștri, pentru că așa este democratic. Și pentru că nu vrem să ne salvăm de criză și de amenințări printr-o nouă dictatură, noi știind prea bine ce înseamnă asta.
Cu alte cuvinte, viitorul nostru democratic depinde esențial de aleșii noștri de la toamnă.
Cei din oferta prezentă au dovedit cu vârf și îndesat că nu ne reprezintă, că nu știu, nu pot și nu vor să guverneze în folosul exclusiv al cetățeanului român.
Alternativa cu „oameni noi, nepătați” este o improvizație ineficientă, atâta vreme cât ei nu devin majoritatea și nu sunt pregătiți pentru a face o revoluție democratică în modul de a guverna domeniul public.
Salvarea Țării prin vot nu vine de la cei care au tot votat până acum. Am văzut ce pot aceștia. Și cât pot. Și nu ne satisface. De altfel, tot despre salvare vorbeau și noii democrați de acum un sfert de secol, constituți într-un front. Putem face deja bilanțul istoric și să vedem că avem iarăși nevoie de salvare.
În loc de salvare, mai bine punem mâna și conducem noi România în folosul exclusiv al cetățeanului român. Care nu așteaptă nicio salvare, ci doar bună și eficientă guvernare. Ca să îi fie lui sau ei bine.



sâmbătă, 4 iunie 2016

De ce as cumpara o carte?

Răspunsul corect la întrebarea de ce aș cumpăra o carte este ca să o am. Să o posed. Să fie a mea! Dacă dumneavoastră credeați că răspunsul corect ar fi trebuit să fie ca să o citesc, vă înșelați. Nu aveți nevoie să cumpărați nicio carte ca să o citiți. Este suficient să o împrumutați de la bibliotecă sau de la cineva. Așa că, deși este de așteptat ca oricine să cumpere o carte cu intenția să o și citească, nu de aceea se cumpără cărțile.


Mai ales cele care nu sunt de referință. Adică acele cărți la care revii mereu, pentru a folosi ceea ce scrie acolo. Cum ar fi o enciclopedie, de exemplu. Dacă nu este de referință, o carte care se citește la fel ca și ziarul, o singură dată, după care se uită, este cumpărată din alte motive.
Negustorii de carte știu cel mai bine de ce se cumpără cărțile. În general și în fiecare caz în parte. Dacă nu ar ști, ar fi cu toții faliți. Ei știu, chiar în detaliu, cam în câte exemplare se va vinde o anumită carte și la ce preț, cu mult timp înainte de a investi primul leu în producție.
Dacă este să ne luăm după aspectul târgului de carte de anul acesta, Bookfest 2016, am putea zice, fără să ne fie teamă că am greși prea tare, că modelele principale de negustorie cu cartea sunt două. Unuia i-am putea zice Răpirea din serai, iar celuilalt Tigaia de ocazie.
Denumirea de Răpirea din serai mi-a fost inspirată din observația că toate cărțile prezentate la târg aveau coperți dintre cele mai frumoase, mai atrăgătoare. Doar că majoritatea erau scrise pe hârtie de cea mai scăzută calitate și cu o imprimare mai întotdeauna neglijentă. Ceea ce ne duce cu gândul la parveniții secolului al XIX-lea, care își tapetau pereții cu rafturi de bibliotecă, în care puneau cărți legate în piele, după mărimi și cu același model, indiferent de conținut. De la acest gând și până la asocierea gestului de a cumpăra cărți cu cel de a achiziționa o carpetă, doar pentru că arată colorat și dă o prezență deosebită pe perete, nu a mai fost decât un pas.
În multe cazuri, și la acest târg, la fel ca și într-o prăvălie permanentă de cărți, conținutul mărfii poate fi comparat cu valoarea artistică a unei carpete cu Răpirea din serai. Sunt cărți vechi, unele re-editate, altele lăsate așa cum sunt de cinci-zece ani, dar scoase din nou la vânzare, pentru copertă, desigur. Apoi sunt cărți despre orice altceva decât ceea ce ar trebui să ne intereseze. Sau, măcar să ne iște un gând nou, ceva. Așa cum sunt cărți ușoare, pentru scrierea cărora singurul efort făcut a fost doar cel al lovirii tastelor cu degetul. Sunt multe traduceri și puțină literatură românească originală și contemporană.
Același târg de carte, din București, de anul acesta, m-a dus cu gândul la cozile de la deschiderea unui nou super-magazin, când tigăile se vând la jumătate de preț, iar publicul se înghesuie să pună mâna pe cel puțin câte una. Nu că i-ar trebui, dar este o ocazie! Nu este de colea să o ții apoi în sertar, ori agățată pe perete, nouă și frumoasă, când știi că ai dat pe ea doar jumătate din preț. La târgul nostru, toți editorii și-au etalat marfa cu prețul special, redus, discontat afișat ostentativ, să se vadă de departe. Că, doar de aceea am venit să cumpărăm de acolo și de la ei. Pentru că este ieftin! Când mai prindem noi o asemenea ocazie?!
Vorbim aici de negustorie. Asta nu înseamnă că editorii și-au propus să elimine cartea bună, vandabilă celor care au nevoie să o posede pentru ceea ce este, nu pentru cum arată ori pentru cât de puțin costă. Nu. Ei au editat și au adus la Bookfest și carte din aceasta. Doar că nu pentru asta s-a ținut târgul. Și, pe bună dreptate. Pentru că cine este consumator de carte bună pornește oricum în căutarea ei. Nu așteaptă un an, ca să vină la târg.
Dacă ar fi să propun un motto al acestui târg, cel mai potrivit ar fi „Sint vechi, domnule!” Adică, un text care poate însemna mai multe lucruri, este misogin, cu o ortografie strâmbă, pre-conservator, confiscat de o anumită ramură a intelectualității românești și irelevant, în cele din urmă. Dar nu pentru atributele astea l-aș fi propus. Nici pentru faptul că textul ăsta deja străjuiește frontispiciul unei gazete. Ci pentru că ne cantonează într-un univers caduc. Din care lipsește comunicarea. Conexiunea. Rețeaua.
Ne-am fi așteptat ca târgul să se adreseze vânzătorilor de carte și librarilor. Care să poată accesa producția anticipată de carte, adunată la un loc. După care să emită cereri de tiraj, pentru acele produse pe care ar vrea să le ofere clienților consumatori de carte. N-am văzut, însă, niciun cubicul unde să se poată încheia vreun contract din acesta. N-am văzut niciun librar asistând la frecventele lansări de carte, punând întrebări și interacționând cu editorii și autorii, în vederea promovării acelor cărți și la el acasă. Poate de aceea i-au și zis salon acestui târg.
Caducul, învechitul se putea vedea cu ochiul liber și prin absența completă a cărții electronice. Nici măcar nu exista o conexiune liberă de internet, pentru cumpărătorul care ar fi venit cu tableta sau cititorul de carte după el. Exista pe acolo o rețea a Romexpo, gazda târgului, dar aceea nu era accesibilă publicului. Nici măcar negustorii de carte nu o foloseau.
În afara acestor mici și, până la urmă, irelevante gânduri, precum și în afara mirosului greu de pește prăjit ori de mici la grătar, care invada spațiul interior de fiecare dată când cineva deschidea ușa pavilionului expozițional, târgul de carte Bookfest de anul acesta mi-a prilejuit clipe de carte frumoasă, întâlniri întâmplătoare și intenționate dintre cele mai plăcute și speranța că lectura cărții tăiate din copacii patriei nu a murit.



joi, 2 iunie 2016

Un american la Bucuresti

Aflu dintr-un anunț că excelența sa Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București, va susține o conferință publică despre NATO în Secolul 21, în fața studenților Universității București, în data de 8 iunie 2016. Adică, cu exact o lună înaintea Summit-ului Alianței Nord-Atlantice, ce se va întruni la Varșovia, în Polonia.

Foto: romania.usembassy.gov

Probabil că astăzi, 2 iunie 2016, discursul domnului ambasador este deja într-o fază avansată de redactare, dacă nu cumva este deja finalizat. Cu toate acestea, îmi permit să îi sugerez excelenței sale câteva aspecte pe care poate ar vrea să le abordeze, dacă nu cumva s-a și pregătit deja să o facă, fără să mai aștepte sugestiile mele. Nesolicitate, de altfel.
Summit-ul de la Varșovia a fost gândit, de la început, ca pe cel de-al doilea summit NATO de descurajare a unui eventual război iscat de Federația Rusă în Europa, după ce Moscova desconsiderase toate aranjamentele de pace, încredere și cooperare pe care se bazează arhitectura de securitate continentală, prin anexarea provinciei Crimeea, de la Marea Neagră, în 2014. Ca urmare, ne așteptăm ca și acest summit, la fel ca și cel anterior, din Newport, Wales, să anunțe hotărârea aliaților de a se opune oricăror noi tentative ale Rusiei de a zgâlțâi și mai mult aceste aranjamente, până să nu mai rămână nimic din ele.
Unul dintre cele mai importante, dacă nu chiar cel mai important aranjament de securitate continentală și regională este prezența militară americană în Europa. Fără această prezență, cunoscută și cu numele de legătura trans-atlantică a Alianței, ori pilonul american pe care este construit întreagul edificiu de securitate, nu am fi putut avea cei 70 de ani de pace generală.
Nu poate fi o coincidență faptul că postura agesivă a Moscovei în Europa a devenit vizibilă la puțin timp după ce Administrația Obama a anunțat strategia sa de „pivotare” în regiunea Pacificului. Între timp, în statele europene membre NATO, a devenit aproape un indicator de avertizare strategică accentuarea campaniilor sau operațiilor mediatice cu tema prezenței malefice militare americane, temă ce cuprinde ideea că această prezență nu numai că aduce a ocupație militară de tip nou, dar induce cu necesitate o ripostă agresivă rusească.
Adică, în accepțiunea rușilor și a agenților lor de influență a opiniei publice țintă, statele care găzduiesc forțele americane, așa cum este și România, își pierd de două ori din securitate. Odată pentru că sunt ocupate de americani și a doua oară pentru că, având americani pe teritoriul lor, devin automat ținte ale armelor strategice rusești.
În aceste condiții, europenii așteaptă de la orice discurs american cu tema NATO răspunsuri la câteva întrebări esențiale. Și nu numai răspunsuri ca atare, dar și indicii, dacă nu chiar garanții, că aceste răspunsuri sunt valabile, sincere și credibile.
Este conștientă America de rolul strategic, istoric, pe care îl joacă în menținerea păcii și securității în Europa, continentul cu cele mai dese, mai extinse și mai devastatoare conflagrații, de-a lungul istoriei, până la permanentizarea acestei prezențe americane pe teritorul său?
Când zicem America, nu ne gândim doar la actuala Administrație, ci la întreaga națiune adunată sub drapelul cu stele argintii și dungi roșii și albe. Atât întrebarea cât și precizarea noastră sunt legitime, în condițiile în care vedem la televizor zeci de mii de americani care ovaționează ideea că America nu are nicio responsabilitate strategică pentru pacea mondială sau cea europeană. Și mai aflăm că sunt alte multe milioane de americani care l-ar vota pe cel ce are asemenea idei.
Este conștientă America de faptul că popoarele europene care îi găzduiesc forțele au făcut o alegere strategică conștientă, bazată pe comuniunea de valori cu națiunea americană și nu doar au reacționat pozitiv la o ocazie profitabilă, „abuzând” națiunea americană?
Ce motive am putea găsi ca să stăm liniștiți și să nu ne așteptăm ca, la un moment dat, în viitorul previzibil, să ne trezim cu o notă de plată pentru faptul că suntem aliați, alta decât cea pe care am convenit să o plătim, atunci când ne-am aliat cu Statele Unite pentru asigurarea păcii și securității la noi acasă, în Europa? Ne referim la un fel de taxă pe „abuzul” de America, plătibilă în bani sau în natură, viitorului președinte.
Nu ne gândim aici doar la un anumit candidat la președinția americană, cel care propune un fel de târg comercial, în locul unor aranjamente strategice de securitate globală și continentală. Acest candidat este mai puțin semnificativ în ecuația strategică, chiar dacă ar avea șanse incontestabile să devină președintele tuturor americanilor. Îngrijorătoare este opinia publică ce se formează acum pentru susținerea unor idei izolaționiste, îngust-comerciale, de profit imediat, în esență irațional-populiste, opuse intenționat comandamentelor superioare, strategice, istorice. Pentru că, odată însușite asemenea idei, opinia publică americană ce le adoptă ar putea influența politica de securitate a oricărei administrații, indiferent de numele ocupantului Biroului Oval de la Casa Albă.
Ce are de gând America să facă în continuare, pentru descurajarea tentativelor rusești sau ale oricărei alte națiuni ce ar vrea să profite de pe urma șubrezirii arhitecturii de securitate europene, altceva decât prezența sa militară, permanentă sau la chemare, în termen scurt?
Concret, are de gând America să stea și să aștepte ca sacțiunile aplicate în prezent să își facă efectul? Ori să aștepte ca altcineva să preia inițiativa unor negocieri strategice, pentru reconfigurarea aranjamentelor de securitate euro-atlantice? Și mai concret, în condițiile în care s-a dovedit că statele slabe, șubrede sau corupte sunt ținte predilecte ale influenței strategice rusești, cum este cazul recent al Greciei, ce are de gând America să facă pentru întărirea acestor state? Altceva decât prezența sa militară, desigur.
În fine, având în vedere că Summit-ul de la Varșovia are loc cu luni bune înainte de alegerea unui nou președinte american, dar deciziile Summit-lui se iau pentru cel puțin doi ani de atunci în continuare, care sunt elementele de dialog prin care Statele Unite își conving aliații lor că ceea ce se va conveni la acest Summit va fi implementat de Administrația lor, indiferent de rezultatul alegerilor prezidențiale?
Desigur, răspunzând la aceste întrebări, excelența sa ambasadorul american în România nu își pierde dreptul său legitim să întrebe, la rândul său, ce fac europenii pentru propria lor securitate? Și numai europenii, așa, în general, ci românii înșiși, că tot ne aflăm la București.
Ba, chiar mai mult decât atât, suntem nerăbdători să aflăm și ce așteaptă America de la noi, românii, dacă tot suntem aliați în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO.