”Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios.
În lumea asta mulțimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieții
sunt privilejul lor exclusiv și că oamenii rari nu au voie să aibă și defecte.
Avea un temperament de o excesivă
neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de
multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul
îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a
simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul
cum acest om superior trebuia să sfîrșească.
Cînd ostenea bine de acel
cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta
iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece". Acum începea cu
verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cînte Nirvana, ținta supremă
a lui Buda-Qakiamuni.
O așa încordare, un așa
acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrșitului. După
cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea
mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub
loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale.
Copil al unei rase nobile și bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între
flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei — geniul
cu nebunia.
Lupta a fost groaznică.
Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cît și de
strălucită.
În capul cel mai bolnav, cea
mai luminoasă inteligență; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și
dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și
invidioșii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda
vieții, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la
oameni, de la ea însăși.
Acest Eminescu a suferit de
multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om
dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.
Generații întregi or să suie
cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor
o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.
Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a
întors în Nirvana — așa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul
prea tîrziu, prea devreme pentru noi.”
Fragment din „Nirvana”,
de Ion Luca Caragiale, 1889, iunie 18, editorial în Constituționalul, nr.
din 20 iunie 1889
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu