Cu scriitoarea Ana Barton sunt prieten într-o rețea de socializare virtuală. Așa că am început să îi citesc romanul Ophanim (Editura Trei, București, 2022) ca un gest de amabilitate prietenească. Altfel, eu nevând vreo dorință să citesc proză de ficțiune literară de autori români contemporani mie, așa cum nu mă uit la filmele românești, din zilele noastre. Nu din principiu, ci din convingerea că nu voi afla nimic care să îmi trebuiască în vreun fel, nici măcar ca delectare facilă. Doar pentru rigurozitatea dezvăluirii, am mai avut un prieten virtual, căruia i-am citit o carte de proză scurtă, scriitură ce mi-a plăcut mai ales pentru sinceritatea suferințelor de român dezrădăcinat, într-o Europă de altă cultură și civilizație decât cea aborigenă, imediat post-decembristă.
Fără nicio altă introducere, vă spun din capul locului că gestul meu de amabilitate prietenească mi-a fost răsplătit cu vârf și îndesat de lectura romanului Ophanim.
Este o carte excelent scrisă. Și cu talent și cu pricepere, dar și cu șiretenia transparentă a celei care vrea nu numai să îți spună ție, cititorului, o poveste, dar ține neapărat să te vâre în ea și să te țină acolo, chiar dacă ce își povestește nu este nimic din ceea ce nu ai putea să îți povestești și singur, cu ochii închiși și cu capul pe pernă, înainte de a adormi.
Zic asta cu adormitul pentru că așa își începe eroul cu numele Ophanim povestea sa romanțată: „Aproape toată viața mea m-am priceput să trag de somn, să-l chem, să-l ațîț, să-l înfașc, să-l înghit pe nemestecate.” La care mie mi-a sărit în contradictoriu imediat gândul la belgianca Marguerite Yourcenar, cu al său roman celebru, scris tot la persoana întâi masculin, în care personajul Hadrien mărturisește că cel care nu poate adormi de fapt se refuză pe sine să se încredințeze mai mult sau mai puțin conștient curgerii lucrurilor (flot des choses, la Yourcenar, sau panta rei, la Heraclit). Așa că Ophanim ne spune din prima că el este un bărbat ce nu are nicio disonanță cu curgerea lucrurilor.
De aici începe să curgă și povestea sa. Mai întâi, ne povestește Ophanim cum au primit numele lor personajele cărții. Iar mie mi-a sărit încă o dată gândul, de data asta nu în contradictoriu ci în consonanță, la o scenă dintr-un film american, în care tatăl povestește cum copila lor a stricat seara tuturor mesenilor, la un restaurant de lux (în care se servea homar atât de proaspăt, încât clienții și-l puteau alege din acvariul imens, din mijlocul cârciumii), când s-a înfipt în fața vitrinei și le-a dat repede nume tuturor vietăților de după sticlă, astfel încât fiecare mesean ar fi putut după aceea să știe cum îl cheamă pe homarul din farfuria sa. Asta, dacă nu ar fi renunțat la meniu, pentru ca Gică sau Vasile să mai trăiască măcar până pleacă fetița aia de acolo.
Ce nu scrie în carte și pot să vă spun eu (care știu asta după ce am citit undeva, desigur) este că ophanim ar fi pluralul de la ophan, care ar putea însemna în ebraică roată, morișcă. Dar în românește se folosește Ophanim (scris și ofanim) ca singular, cu pluraul ophanimi, așa cum și serafim și heruvim fac pluralul serafimi și heruvimi. Toți trei făcând parte din cetele de vietăți cerești, cu înfățișări ciudate, ierarhic superioare arhanghelilor și îngerilor, aflate în serviciul și în imediata apropiere a coatelor divinității supreme iudeo-creștine. De la mine vă pot spune mai departe că ideea de ochi de pisică (plăcuțe reflectorizante, de formă elicoidală) de pe roțile bicicletelor este de natură biblică. În sensul că profetul Iezechiel descrie roțile însuflețite din angrenajul unui vehicul ceresc, format din ființe catalogate ulterior în serafimi, hieruvimi și ophanimi, ca având pe ele o multitudine de ochi ce străluceau.
Dar să trecem peste ce vă pot spune eu. Ana Barton îl pune pe Ophanim să ne spună o mulțime de povestiri. Nu numai despre numirea personajelor, ci și despre descrierea lor, așa cum tot nevoia de a povesti este și combustibilul ce arde în motoarele relațiilor dintre ele. Chiar și căutarea tatălui necunoscut vreme de o jumătate de secol o face Ophanim nu pentru altceva decât pentru a-i povesti că este îndrăgostit de Una.
Așa că romanul vă va delecta cu tot felul de istorioare, pe care vă las să le savurați în intimitatea lecturii. Dar vă avertizez că veți avea parte și de o surpriză. La un moment dat, pe la mijlocul unei povestiri despre cum își povesteau chestii Ophanim și cu presupusul său tată, putem citi un caiet al lui Ophanim în care acesta consemnase o piesă de teatru, în 30 de scene, cu nouă personaje. O piesă de teatru în care fiecare personaj are doar monologuri. Toate foarte interesante și toate cu mult miez ideatic.
Ar mai fi ceva de spus, despre stil. Lui Mark Twain îi este atribuită ideea că o carte nu se poate scrie (pe sine se) decât dacă stilul corespunde tipului de poveste pe care o spune scriitorul. Așa că Ana Barton are talentul și chiar vocația de a alege acel stil în care cititorul se concentrează pe povestire și nu pe poveste. Adică, formatarea textului este de natură să îl țină pe cititor concentrat pe ceea ce are de aflat despre ce se întâmplă și nu pe o eventuală redactare a întâmplării. De unde și oralitatea tipărită, de tip Saramago, una fără repere de tehnoredactare (cum ar fi liniuțele de dialog), altele decât paragrafele de lungă întindere.
Nu cred că ar interesa pe cineva să afle că, în afara plăcerii lecturii, am fost copleșit de câteva surprize cu trimitere intimă la mine. Sunt în Ophanim zeci, dacă nu sute de coincidențe și de relaționări cu viața mea reală. Viață în care a exitat la un moment dat chiar și un Mișu Flocaru, un frizer de minister, promovat dintr-un bărbier de floci, de la un spital bucureștean, care avea darul povestirii hilare, una dintre acele povestiri fiind cum i-ar fi zis el unui șef mare, pe când îi aranja pentru prima dată freza, că de fapt ei se cunosc, că el îl știe pe acel șef de atunci, de când l-a bărbierit inghinal, înainte de o operație.