O aducere aminte

Acum, că avem guvern, să vă povestesc o aducere aminte, de pe vremuri. La jumătatea drumului spre victoria socialismului, între Congresul al X-lea, din 1969, și Congresul al XI-lea, din 1974, a avut loc o tentativă complexă de re-punere sub controlul de partid a Securității Statului. Se întâmpla asta în 1972.

Foto: ziaristionline.ro

Au fost luate măsuri instituționale, organizaționale și funcționale pentru ca locul și rolul securității în societate și, mai ales, în partidul unic, să fie diminuat. Astfel, Consiliul Securității Statului, instituție cu rang ministerial, este re-încorporat în Ministerul de Interne, ca departament. Este introdusă prima lege a apărării naționale, în care puterea militară este atribuită ministerului de resort, cu diminuarea corespunzătoare a ponderii Securității în afacerile militare, inclusiv în relațiile integrate cu aliații din Tratatul de la Varșovia. Adică, cu Moscova. Simultan, Securitatea își dezvoltă o divizune anti-sovietică, care îi trece sub supravegherea sa pe toți leaderii comuniști, mai ales pe generalii care se instruiseră la Moscova. Dintre care unii sunt, încet-încet, îndepărtați din funcțiile de conducere. Se instituie controlul efectiv de partid în interiorul Securității Statului, prin participarea secretarilor de partid din instituțiile protejate de securiști la ședințele lor de partid și, mai ales, prin autorizarea de partid a muncii informative. Astfel, de exemplu, nu mai puteau fi cooptați în acea muncă informativă membrii de partid comunist decât cu aprobarea secretarilor de partid de la eșaloanele superioare. Cum ar fi colaboratorii și informatorii. 

Pentru rememorarea de față este importantă o altă măsură din gama celor de mai sus. Partidul tocmai constatase că Securitatea Statului penetrase operativ întregul sistem de justiție din România socialistă. Prin lege, absolvenții școlii de ofițeri de securitate și de miliție primeau o echivalare pentru aproape trei ani de facultate de drept. Așa că, unii dintre ei, posibil cu misiune ori doar cu aprobare de la vârful Securității, și-au continuat studiile de drept, pentru un an sau doi, și s-au ales cu calificare de juriști. Câțiva dintre ei, cel mai probabil că tot la ordin ori cu aprobare, au folosit diploma de licență în drept obținută astfel pentru a se înscrie la doctorat. Tot la drept, desigur. După care, cu diploma în mână, au devenit ei înșiși dascăli de drept. În câțiva ani, spre disperarea partidului, întregul sistem de învățământ superior de drept ajunsese să fie plasat sub un control semnificativ al Securității Statului. 

Așa că partidul a luat măsuri. Una dintre ele a fost că nu mai putea candida nimeni la facultatea de drept decât cu o recomandare scrisă de la organizația de partid comunist. Ceea ce îl plasa pe candidat sub controlul de partid, înainte de a fi sub controlul Securității competitoare. 

Cum spuneam, asta se întâmpla în 1972. Zece ani mai târziu, România comunistă și sistemul său de poliție politică abia se refăceau după destructurarea prilejuită de trădarea generalului Pacepa, din 1978, când a defectat la americani, în timp ce se afla în Germania. Paradoxal, partidul comunist și Ceaușescu însuși fuseseră mai afectați de episodul Pacepa decât Securitatea. Așa că, în locul unei întăriri a controlului de partid asupra Securității, refacerea de după Pacepa a presupus o relaxare a acestui control. Concomitent cu o creștere a dependenței partidului și conducerii sale de poliția politică exercitată de Securitatea Statului. 

Printre elementele de reluare a influenței securiste s-a aflat și domeniul justiției. În anii 1980 s-au întâlnit cazuri frecvente în care, în contextul inexistenței crimei de anti-comunism în codul penal, opozanții sistemului comunist să fie instrumentați de acest sistem juridic pentru fapte penale minore, de cele mai multe ori inventate sau exagerate din contravenție în infracțiune. Cu implicarea Securității Statului în toate etapele cercetării penale și ale procesului penal. Eu știu despre complete de judecată care se consultau cu securiștii asupra cuantumului pedepsei penale de aplicat. Pe la sfârșitul perioadei 1980, era imposibil de făcut o diferențiere între procurori și ofițerii de securitate. Ori între judecători și securiști. Și unii și ceilalți fuseseră la aceleași școli, avuseseră aceiași profesori, care profesori își luaseră aceleași doctorate sub oblăduirea aceleiași Securități.

Bineînțeles, nu vom putea niciodată să generalizăm. Să zicem că procurorul comunist este egal cu ofițerul de securitate. Sau că profesorul de drept comunist este egal cu generalul de securitate. Dar este o realitate istorică faptul că și unii și ceilalți au fost acolo. În același loc, în același timp. La facultatea de drept.

Care ar fi relevanța acestei aduceri aminte? Sau acestei mărturii despre ceea ce aflasem eu încă de atunci?  Simplu. În afară de dosarele aflate la, sau ascunse de, faimosul Consiliu de Studiere a Arhivelor Securității, s-ar putea introduce și alte indicii de securism. Inclusiv dosarul de înscriere la drept, în anii 1980 devine relevant, deși el nu se va găsi în arhivele studiate. Ca să nu mai vorbim despre demnitarii actuali, ori despre oamenii publici actuali care au fost procurori ori judecători înainte de decembrie 1989. La fel ca și profesorii de drept de dinainte de 1989. Cu toții pot fi bănuiți că ar aparține instituțional sau, măcar, relațional, de Securitatea Statului. Doar că, nefiind nici activi în sistem, nici colaboratori sau informatori, nimeni nu se uită la ei din această perspectivă. 

Și nu se vede această relevanță decât atunci când vreunul dintre înscrișii la drept ante-decembriști începe să aibă un comportament public aberant. A cărui singură explicație logică este că așa i s-a spus să se comporte. Să vorbească. Să făptuiască. Iar impersonalul „i s-a spus” ține loc de „a primit ordin”. Pentru că nu putem, sub nicio formă, să dovedim acest lucru. Așa că apelăm la limba de lemn. Care ne scapă de necazuri. Că de aia a și fost ea inventată.