La Editura Humanitas din București apare Zodia Cancerului: Jurnal 2012 - 2015, de Radu Vancu. În cartea asta, un poet, profesor de literatură, traducător și eseist, editor literar de jurnale, adică Radu Vancu, îmi propune să aflu cu ce gânduri, imagini, amintiri, lecturi, întâmplări minuscule și regrete vagi își petrece el anumite zile din acești aproape patru ani de jurnal.
Nu că aș fi fost interesat în vreun fel de autor ori de ce i s-a întâmplat lui. Dar toți prietenii care i-au menționat numele mi-au vorbit extrem de favorabil despre Radu Vancu, așa că am luat-o ca pe un gest de prietenie să îi citesc jurnalul.
N-aș putea spune că prietenia nu mi-ar fi fost pusă la încercare. Sau, mai bine zis, la încercări.
Prima a fost cea vizuală. Atât editorul, cât și autorul nu au fost prea amabili cu imaginea pe care mi-o oferă orice pagină din carte.
Numerotația începe ca la documentele din editorul de text Word, al lui Microsoft Office, cu 1 pentru prima pagină din carte. Nu contează că aia este pre-coperta, de unde aflăm categoria editorială în care este inclusă cartea: „memorii / jurnale”. Nici că pagina numărul 3 este coperta internă propriuzisă. Ori că încep să citesc textul la pagina cu numărul nespecificat 5. Important este că s-au contabilizat, cu rigurozitate, toate foile și paginile cărții. Nu a scăpat niciuna inventarului numeric.
Apoi, autorul a descoperit tasta „&”, pe care o folosește într-o veselie. Aproape că desenează cu ea pe pagină. Deschid la întâmplare la pagina numărul 131: în primele zece rânduri dau de patru ori de „&”.
Și mă încurc des, tot vizual, în inițiale. Băsescu devine imediat B. Dar rămâne și Băsescu, ca să mă întreb eu dacă B. este chiar Băsescu ori altcineva. Fiind nevoit, dacă vreau să mă dumiresc, să re-cercetez textul, din perspectivă secvențială. Pentru că, în altă parte, apare din senin un C. De exemplu. Așa că ar fi foarte posibil ca B. să fie altcineva, nemenționat până acum. Dintr-o privire nu am cum să îmi dau seama.
A doua încercare a fost cea a numelor rezervate. Dacă nu aș fi avut încredere deplină în soliditatea culturii mele litereare și de artă, aș fi fost descumpănit de faptul că nu am auzit de multe dintre numele înscrise în paginile jurnalului, nume la care autorul se referă ca și când eu, cititorul, ar fi trebuit să le cunosc. Primele cinci nume menționate în jurnal sunt (1) Simona Popescu, (2) Berryman, (3) Michaux, (4) Oișteanu, (5) Bataille. Despre Simona Popescu îmi spune Google că este poetă. Barryman este, desigur, John Berryman, despre care am citit cu mulți ani în urmă, pe vremea când studiam literatura americană, la universitate. Și, de atunci, l-am uitat. Despre Michaux am auzit când am locuit în Belgia, dar acolo se vorbea despre el ca despre Simona Popescu de la noi. Pe Andrei Oișteanu l-am cunoscut anul trecut, la Festivalul Dilema Veche, când a discutat cu alți participanți despre o carte de-a sa, pe care am citit-o cu plăcere, după aceea. Dar nu aș spune că m-a influențat în vreun fel. Iar George Bataille este un alt nume fără rezonanță pentru mine. Deși Wikipedia mi-l prezintă ca pe o figură renascentistă de secolul XX, așa cum îmi place mie: cu preocupări și literare, dar și de economie și de antropologie. Adică o minte preocupată să înțeleagă omul și omenirea. Însă fără rezultate despre care să fi auzit și eu.
A treia încercare a fost cea a evenimentelor consemnate. Întâlniri literare, colocvii și cenacluri ale poeților aborigeni și internaționali, plimbări pe munte și prin capitale europene. Iată ce viață are un poet! Așa, și? Dacă eu, cititorul, nu sunt poet, de ce ar trebui să știu că cel care povestește s-a dus la un festival de poezie la Bruxelles, unde a reținut doar că, în Grand Place (menționată cu numele ei flamand), sunt decorațiuni arhitectonice poleite cu aur?
Dar am trecut peste aceste încercări. Din prietenie, cum spuneam, pentru cei care mi l-au recomandat atât de călduros. Și am convenit cu mine însumi că am de a face cu un anumit stil literar. Subsumat ideii că autorul este poet. Și, ca orice poet care se respectă, acesta este, practic, obligat să își cosmetizeze mărturisirile despre sine, astfel încât sufletul expus să îi rămână protejat sub metaforă. Sub straturi de grafii și caligrafii contorsionate special. Astfel încât doar cei merituoși să ajungă acolo, la adevărul poetic. Și la goliciunea sufletului poetului. Doar cei care ar putea să aprecieze frumusețea acelei goliciuni.
Radu Vancu e sincer în metodă. El îmi spune din primul moment că e poet. Și atât. Adică, vezi că trebuie să sapi în text și în subtext, ca să dai de mine! Îmi atrage el atenția. Apoi îmi explică relevanța stilistică. Vorbeșe intenționat, cu o familiaritate excesivă, despre o lume rezervată. Atât ca locuri, cât și ca întâmplări și populată de o omenire la fel de specializată. Adică, adoptă stilul îndepărtării cititorului. Nu al înstrăinării lui, ci al ținerii lui departe de lumea poetului. Adică, tu, cititorule, din lumea ta poți să arunci o privire în lumea mea, prin această carte. Dar asta nu înseamnă că vei ajunge vreodată să te identifici cu mine, ori cu vreunul dintre personajele mele. Pentru că noi suntem într-o altă lume. Paralelă.
Să vă dau o singură dovadă că așa face Radu Vancu. A doua intrare în jurnal povestește o experiență în masivul muntos Piatra Craiului. De patru zile. Din care aflăm că a luat cu el pe munte o antologie a poeziei latino-americane, publicată la Oxford. Și ne spune ce știe el despre niște poeți stranii, insistând pe unele detalii de comportament, ca și când i-ar fi cunoscut de când lumea. Și nu că abia atunci a avut timp de ei. Pe munte. Iar eu, cititorul, dacă nu sunt atent, mă descumpănesc. Cum adică, să nu știu eu că Cutărică (sau, pe numele lui adevărat, Raul Zurita) și-a aruncat cu acid pe față, în timpul unei performanțe literare, ca semn al deplinei supuneri a persoanei fizice, carnale, față de ideea poetică? Chiar atât de incult să fiu?!? Și, ca să mă reechilibrez, mă dau un pas înapoi și îmi zic: stai puțin! E suficient să aflu că poetul Radu Vancu știe despre Raul Zurita că s-a desfigurat. Și, probabil, că i-a citit și poezia ori poeziile cu care a fost înscris în antologie. Iar eu doar atât trebuie să fac: să știu că Radu Vancu știe! Eu rămânând în lumea mea, cea fără Raul Zurita, iar el în lumea lui, cu Raul Zurita cu tot! Deși amândoi, poet și cititor, putem păși prin Piatra Craiului. Muntele cu cel mai frumos nume posibil.
Bun. Este momentul să spun că eu nu sunt cititorul obișnuit. Cel din lumea paralelă cu cea a poetului. Ba, trebuie să menționez că eu chiar sunt specializat în arta literară. În teoria literară. În literatură, în general. Și că am propria mea experiență poetică. Asta nu înseamnă că eu, spre deosebire de cititorul obișnuit, m-aș fi identificat cu autorul jurnalului, ori cu vreunul dintre personajele sale. Carnalo-osoase sau livrești. Nu. Însă rezerva, depărtarea, au fost înlocuite de complementaritate, de dialog. Atât cât este posibil în universul non-interactiv al lecturii.
Cu unele dintre ideile și concluziile despre oamenii din jurnal și faptele lor am fost de acord cu Radu Vanca. Cu altele nu. Dar i-am apreciat onestitatea mărturisirii jurnalistice în absolut toate instanțele. Și, da! Le-am dat dreptate prietenilor mei, care mi-au spus despre Radu Vancu asemenea aprecieri elogioase, încât m-am apucat să îl citesc.
Ceea ce vă recomand și dumneavoastră, desigur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu