Post-politica

Cea mai simplu de înțeles definiție a politicii este că politica se ocupă cu promovarea în administrația treburilor publice a intereselor, obiectivelor, năzuințelor și aspirațiilor diferitelor categorii sau segmente de public. La o extremă, vom găsi o politică atotcuprinzătoare, care reprezintă toate, dar absolut toate aceste interese etc., alte tuturor membrilor publicului, pe când, la cealaltă extremă, vom găsi câte o politică pentru fiecare dintre acești membri ai publicului. Între aceste extreme, vom găsi tot felul de combinații de politici, ca urmare a combinațiilor dintre interesele etc. ale publicului.

Foto: someecards.com

Această definiție este valabilă pentru orice sistem de organizare politică. Fie el democratic sau  fie el dictatorial. Este evident că, într-o democrație, cei care formulează interesele proprii sau de grup au grijă ca acestea să nu lezeze interesele celorlalți membrii ai publicului sau celorlalte grupuri. Iar dacă este satisfăcută condiția de patriotism, vom găsi interese formulate de un individ sau de un grup anume, în numele și, evident, în favoarea tuturor. Așa cum, în dictaturi, este de așteptat ca doar interesele clasei conducătoare, dictatorială, să fie formulate și satisfăcute prin politică.

Să mai notăm că promovarea în administrația treburilor publice a intereselor etc. presupune opțiuni. Alternative. Același interes putând fi promovat prin unul dintre mai multele programe sau planuri posibile. Planuri care se deosebesc unul de celălalt prin diversitatea soluțiilor de investire a resurselor necesare pentru atingerea interesului respectiv. Resurse financiare, umane, materiale, de mediu, de timp, de cooperare interanțională și altele asemenea. Așa că, în arealul politicii, vom găsi nu numai competiții între diferitele interese etc. și între cei care le promovează, dar vom găsi și competiții între alternative de promovare a aceluiași interes. 

Aceasta este politica. Așa cum o știm din vremuri imemoriabile. În paranteză, în Statele Unite ale Americii, se consemnează că, începând cu anii 1930,  politicii a început să i se spună „a doua cea mai veche profesie din lume”. Iar Ronald Reagan, în 1975, descoperea că între această profesie și prima cea mai veche sunt similarități însemnate. Cea mai veche profesie din lume fiind, după aceleași surse, prostituția. Adică, pentru a-și promova interesele proprii sau ale celor pe care îi reprezintă, politicienii se cam prostituează. Deoarece trebuie să strângă bani și alte resurse pentru promovarea intereselor respective. Vânzându-se pe sine. Sau vânzând doar votul. Ori, doar închiriindu-l, cum glumea un alt venerabil politician american. 

Dar, aici, eu am ales tema post-politica. Adică, ceea ce ține loc de politică, fără să fie politică de-adevăratelea. Așa, ca post-adevărul. 

Fenomenul post-politicii este universal. El se evidențiază prin formularea și promovarea unor interese  evident false ori nerealiste, în numele unor categorii largi ale publicului, care le acceptă ca adevărate și fezabile. Precum și prin aducerea în prim plan a unor politicieni care nu aparțin clasei politice ca atare, ci doar au cochetat cu politica. Și care beneficiază de o carismă anume: sunt percepuți de mase ca fiind total diferiți de politicienii tradiționali. Aceștia propun să li se dea pe mână puterea politică și, foarte important, accesul la resursele naționale, de toate felurile, pentru implementarea acelor interese false ori nerealiste. 

În unele state occidentale, post-politica are succes electoral și se află în faza incipientă a conducerii treburilor publice, urmând să ne lămurim dacă vor avea ori nu și succes în guvernare. În alte state occidentale, s-au menținut la putere, cu emoții, politicienii tradiționali. Iar, în câteva state occidentale, au apărut politicieni noi, atipici, care propun politici rezonabile, dar nemaivăzute până acum. 

Asta, la ei, la occidentali. La noi, la români, este altfel. La noi post-politica a fost singura formă de politică practicată de așa-zisa „clasă politică”. De la început, de la CPUN-ul condus de Ion Iliescu și până astăzi, 20 iunie 2017. Adică, am fost pionieri mondiali în post-politică. 

De ce este relevant acest lucru? Pentru că, având în vedere durata istorică semnificativă a practicii naționale, noi, românii, putem oferi celorlalte nații date concrete privind gradul de succes administrativ al post-politicii. 

Și ar mai fi ceva relevant. Că alternativa dezirabilă la post-politică nu este politica tradițională, cea pe care noi, românii, nu am cunoscut-o decât în filme, ci un nou tip de politică, de secoulul 21. Așa că nu  politicieni tradiționali, de care nu am avut niciodată parte, ar trebui să ne dorim noi, ci politicieni cum nu au văzut prea multe nații. Ci doar câteva. Cum sunt Canada și Franța, de exemplu.