sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Nerostogolirea

O piatră de pus sub cap e o fundație de gând cuminte
Este originea unei umbre ce cade dincolo de Soarele de seară
Odihnă pe un drum între un rău făcut și o promisiune de bine
Proptea pentru o funie ridicată de un fachir surd și fără de cuvinte
Să lege la vârf o lume presărată pe Planetă de o altă lume gregară
Din Ceruri de unde o ploaie de stele de lacrimi de aur ne vine

Niciodată nu vom ști de unde se iscă gândul acela fierbinte
Ce ne trezește ca un vis în lupta cu oboseala noastră primară
Și ne rupe de noi și de locul acesta străin ce știm că ni se cuvine
Ca să fim liberi de trup și liberi de dor și liberi de foc și de minte
Știm doar că piatra de sub cap nu-i decât o pernă pentru dormitul pe-afară
Acolo unde toamna frunza se-ngroapă și rădăcina răsare sub apele line

Am vrea să auzim cântând piatra asta căzută din Cer sau cioplită de ere glaciare
Dar ne e frică de muzica ei când știm de la moșii noștri că rostogolirea-i tare ne doare.




marți, 30 octombrie 2018

#Colectiv din perspectiva securitatii nationale

A fost nevoie să moară oameni ca această demisie să se producă”, spunea domnul Klaus Iohannis, Președinele României, la trei zile după producerea catastrofei* de la Clubul Colectiv din București și imediat după ce Guvernul Ponta își prezentase demisia. Catastrofa se petrecuse în seara zilei de 30 octombrie 2015, când un club improvizat în infrastructura unei foste fabrici comuniste a fost cuprins de flăcări violente, în timpul unui concert de muză rock, incendiul și busculada produsă de acesta în rândul celor peste 400 de participanți ducând la 64 de morți și 186 de răniți.  De fapt, în incendiul propriuzis au murit 27 de oameni nevinovați. Ceilalți 37 au murit în sistemul de sănătate din România, care nu a fost capabil să îi țină în viață, d-apoi să îi repare, și din Europa, unde au ajuns prea târziu.

Aici și acum nu ne vom referi la catastrofa propriuzisă, nici la vinovații direcți sau morali, nici la putreziciunea sistemului public bucureștean, relevată de #Colectiv, ci doar la perspectiva de securitate națională pe care această catastrofă de la Clubul Colectiv din București o oferă oricui ar fi interesat de ea. Cu mențiunea că deplângem cu deplină compasiune dramele personale și de familie produse de această catastrofă, la trei ani de la producerea ei.

Care sunt elementele ce dau un caracter de securitate națională cazului #Colectiv? Am introdus deja ideea prezidențială că acest caz a dus la demisia guvernului. Demisie ce are întotdeauna o componentă de securitate națională, atâta vreme cât șeful său este și vice-președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și cât membri ai guvernului sunt șefi politici peste o bună parte dintre elementele de putere militară și de alte componente ale sistemului național de securitate și apărare. Dar, în cazul concret al Guvernului Ponta, demisionar, apare o componentă inedită: vice-premierul „pentru securitate națională” Oprea Gabriel.

Apoi, în imediata urmare a catastrofei, elemente tehnice și de putere ale sistemului național de securitate au fost activate, pentru a contribui la soluționarea umanitară a cazului. În plus, cazul însuși a fost despre siguranța cetățeanului în locuri și la activități publice private, ceea ce este tot o problemă de securitate națională, până la urmă.

Dar cea mai serioasă componentă de securitate națională a cazului #Colectiv o dă suma vulnerabilităților scoase în evidență de acțiunea post-eveniment a autorităților centrale, pornind cu premierul, continuând cu vicele „pentru securitate națională”, apoi cu miniștrii, secretarii de stat cu atribuții în domeniul intervenției în caz de dezastre produse de mâna omului  și sfârșind cu cei care ar fi trebuit să se ocupe de comunicarea publică în situații de criză.

Într-un registru politizat, întreaga problemă a catastrofei de la Clubul Colectiv gravitează în jurul lui Oprea Gabriel**. Cum ziceam, acest Oprea era pe atunci vice-premier „pentru securitatea națională”, o funcție inventată special pentru el în Guvernul României, în totală contradicție cu litera și spiritul Constituției, care spune clar și în detaliu că responsabilitatea pentru securitatea României revine Președintelui României, care guvernează asupra domeniului asistat în decizii de Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Iar demisia Guvernului Ponta a survenit după ce toate presiunile publice, prin demonstrații masive de stradă, dar și politice ca vicele Oprea să își dea demisia au eșuat.

Este important să insistăm pe acest aspect. Deși a gestionat prost atât pe teren cât și mediatic rezolvarea catastrofei #Colectiv, și deși se afla sub o severă presiune publică să dea socoteală pentru această gestionare proastă, Guvernul Ponta putea rămâne. Oprea însă nu. Din mai multe motive. 

Cel mai popular era cel că se afla deja în anchetă pentru moartea unui agent de circulație care a dat cu motocicleta într-o groapă, pe timpul unei misiuni imorale de asigurare a deplasării acestui Oprea de la o afacere privată la altă afacere privată cu o coloană ilegală de vehicule însoțitoare. Ecuația vinovăției era simplă: Oprea nu avea dreptul la coloană oficială din mai multe mașini și o motocicletă de „fluidizare a traficului”, atunci când mergea de la amantă la cârciumă sau invers, chiar dacă în acte erau trecute obiective serioase, de „securitate națională”, între punctele de deplasare ale impostorului. Iar dacă nu avea ce să caute motocilistul ucis în accident în misiunea aceea, atunci moarta lui este imputabilă celui care a prilejuit abuzul. Și nu vorbim aici despre vreo vinovăție juridică, ci despre una politică și alta morală. Ambele obligându-l practic pe Oprea să demisioneze. 

Dar Oprea nu voia să demisioneze, să abandoneze puterea neconstituțională oferită de funcția aia inedită de vicepremier „pentru securitate națională”. Cea prin care avea autoritate nu numai asupra Ministerului de Interne, unde era și ministru, dar și asupra Ministerului Apărării Naționale, unde fusese ministru și unde își lăsase un om de paie ca ministru, venit după ce ministrul Dobrițoiu îi scotocise prin mapă și găsise tot felul de infracțiuni cu avansări ilegale. Și mai ales nu voia să abandoneze autoritatea efectivă ce o avea asupra serviciilor de informații și de contrainformații ale acestor două ministere.  El considera moartea tânărului agent Gigină de pe motocicletă un eveniment suficient de modest pentru a fi trecut cu vederea, când vine vorba despre abandonarea unei asemenea autorități. Așa că, într-o inspirație de moment, în seara fatidică a zilei de 30 octombrie 2015, Oprea a decis să își îmbunătățească imaginea proprie și să își justifice îndărătnicia cu care refuza să plece de la cârma „securității naționale” prin coordonarea din primul moment a eforturilor de rezolvare a catastrofei #Colectiv.

Tot ce a reușit însă a fost să atragă atenția asupra multiplelor și gravelor vulnerabilități de securitate națională pe care le avea Guvernul Ponta, unde era Oprea vicepremier „pentru securitate națională”.

Așa că Oprea trebuia să plece. Nu a vrut. În diperare de cauză, finul lui după copil, premierul Ponta, a fost obligat să demisioneze întregul guvern. Aspectele ulterioare că Ponta i-a zis acestei demisii „lovitură de stat”, că l-a acuzat pe președintele Iohannis că ar fi dat el ordin sau chiar că ar fi pus el foc la #Colectiv, pentru ca să moară oameni, să aibă de ce să îi ceară lui demisia guvernului, sunt aspecte caraghioase, specificie personajului patetic și penibil Ponta Victor. Ce este important este de înțeles că demisia Guvernului Ponta a fost un gest de reasigurare a securității naționale a României, din cel puțin două motive: guvernul demisionat avea vulnerabilități inacceptabile și avea o structură de conducere neconstituțională a domeniului generic al securității naționale, ambele cu Oprea Gabriel în rolul de autoritate conducătoare incontestabilă.


___________
* În prima sa referință la eveniment, președintele Iohannis l-a numit „catastrofă”, ceea ce este în concordanță cu limbajul specializat de apărare și securitate națională, limbaj denotativ în cel mai intenționat mod, pentru a nu isca confuzii. În prima sa referință la eveniment, impostorul Oprea l-a numit „tragedie”, ceea ce este în concordanță cu limbajul manipulatoriu, conotativ, care permite sugestii subliminale, cel mai adesea pentru a găsi scuze pentru inepția guvernanților. La trei ani depărtare de eveniment, constatăm că a prins termenul „tragedie”. Eu prefer totuși să rămân la limbajul specializat și să îi zic „catastrofă”.

** Oprea era atunci și este și acum un general nu de carton, ci de hârtie igienică la propriu, fără o carieră militară, fără vreo oră măcar la comanda a ceva ce ar fi necesitat măcar o stea pe umărul individului, cu un doctorat pierdut pentru plagiat grosolan și în necunoștință de cauză, în materia dreptului, cu un titul academic obținut prin impostură, în materia informațiilor militare, despre care nu are habar nici teoretic și nici ca experiență, coordonator de doctorate la fel de plagiate în materia asta necunoscută lui a informațiilor, dar și întemeietor al „Academiei de Științe ale Securității Naționale”, o structură monstruoasă din punct de vedere științific și, în fapt, o simplă sinecură pe viață pentru un număr de privilegiați cu pretenții nejustificate de pricepuți în domeniul securității, care nici măcar nu este un domeniu de cercetare științifică în sine. Dar mai era atunci Oprea și șeful unui partid politic de tip „balama”, adică cel care face să se întoarcă roata majoirtății parlamentare după diferite interese mafiote, cărora le-a spus „interesul național”. Partid conceput pe o schemă priamidală, prin jocuri cu pensii mititare convertite în pensii de asigurări sociale și invers, care i-a adus un număr suficient de membri și de voturi pentru a intra în Parlament și pentru a-i promite președintelui nemembru de partid un partid al lui.

duminică, 16 septembrie 2018

Toamna plouă cald

Toamna plouă cald

Cum aș putea să uit să te iubesc când te-am iubit o oară
Cum aș putea să-mi rătăcesc prin minte gândul despre tine
Ar fi de n-aș mai ști când primăvara naște primăvară
Sau când mi-aș dezgoli sufletul de iarna care vine.
Pedeapsa mea pentru neiubire ar fi îngropatul în casă
Fără alai, fără steaguri, fără icoane, preot sau cântări
Un orb care citește pe de rost și un călugăr fără rasă
Zidit de viu alături unui zeu minor căzut sub zări.
Dar nu de pedeapsa pentru neiubire mi-e mie frică
Ci de neiubirea însăși ce mi-ar tăia noduri legate
De viața mea cu Lumea asta tot mai mică și mai mică
Dar și mai rea, mai urâtă și mai greu de dus în spate.
Bine că neiubirea de tine nu e decât o ipoteză de toamnă
Când frunzele cad și plouă cald, frumoasă doamnă!


miercuri, 11 aprilie 2018

Războiul din Siria

Insul obișnuit, cetățean al Planetei, se întreabă dacă, cum și când va mai fi vreun război care să dea peste el, așa cum a dat peste părinții și bunicii săi, indiferent de colțul de Lume unde locuiau ei. Doar în anumite state din Europa Occidentală a fost pace mai mult de o generație. Adică, sunt doar câteva statele Uniunii Europene unde doar cei de peste 80 de ani mai știu cum este să fie război la ei pe stradă sau pe uliță. Deci, întrebarea este legitimă, pentru orice ins obișnuit și responsabil. Măcar să știe dacă merită să mai facă copii sau nu.


În afara căutării răspunsului la întrebările sale, cetățeanul Lumii se uită atent la orice semn sau indiciu că războiul viitor ar bate la ușa sa. Iar retorica americană legată de implicarea Federației Ruse în războiul civil din Siria poste fi privită ca un asemenea indiciu.
   Numai că cetățeanul nostru global ar trebui să știe câteva lucruri, când se uită la ce zice americanul sau la ce ciripește (tweet = ciripit) președintele lui. Haideți să le menționăm aici foarte repede.
(1) Războiul din Siria este un război civil. Adică, unul purtat între granițele formale ale statului, beligeranții fiind cu toții cetățeni ai aceleiași patrii. Ei se luptă pentru puterea în stat, cu mijloace distructive, militare și para-militare. 
(2) Nimeni în afara cetățenilor sirieni din toate taberele beligerante nu poară răspunderea pentru declanșarea și purtarea acestui război civil. Ei l-au început, ei l-au continuat, ei insistă să se omoare între ei, pentru puterea din statul lor. Asta nu înseamnă că străinii nu sunt prezenți și nu sunt implicați în susținerea tuturor taberelor beligerante. Ba unii chiar luptă cot la cot cu localnicii. Cu zecile și cu sutele de mii. Dar războiul este civil.
(3) Nici unul dintre statele Lumii, nici din Occident, nici din Est, nici din Lumea Arabă, nici din Lumea Musulmană, nici din Orientul Apropiat sau Mijlociu nu este pregătit politic, militar sau moral să lupte împotriva niciunui alt stat din regiune sau din Lume, în numele vreunei facțiuni beligerante din Siria. Adică, evreii nu se vor bate cu iranienii pentru sirieni, de exemplu, sau turcii nu se vor bate cu arabii, americanii nu se vor bate cu rușii, libanezii cu irakienii și așa mai departe. Sau în oricare alte combinații posibile. Pentru că nu sunt pregătiți să o facă.
(4) Rusia este prezentă masiv militar și politic în războiul civil din Siria doar ca o garanție auto-asumată că nicio altă parte externă conflictului nu va interveni deciziv, în favoarea altei facțiuni beligerante, decât guvernul „legitim” de la Damasc, capitala Siriei. De aceea forțele rusești au lovit preponderent forțele anti-guvernamentale siriene ce fuseseră întărite sau sprijinite militar în alt fel de oricare altcineva din afara Siriei. Și de aceea rușii care luptă ca voluntari altăuri de forțele guvernamentale se autodeclară civili sau particulari și nu miltiarii oficiali ruși. De ce ar face Rusia așa ceva? Pentru că are convingerea stranie, exprimată în documentele sale strategice de politică de securitate, că Occidentul ar încuraja și finanța mișcările politice pro-democratice din alte state nu pentru dezvoltarea lor democratică, ci pentru a le controla politic. Și îi este la fel de oficial teamă Rusiei că, după Siria, urmează chiar guvernul său să pățească ce a pățit guvernul ucraineanului Yanucovici, în 2014. 
(5) Nicio națiune cu interese în regiune sau cu interese globale nu este interesată de destrămarea Siriei. De împărțirea ei politică în state mai mici, în care populațiile să devină mai omogene etnic și religios, astfel încât să nu se mai omoare între ele, pe aceste pretexte. Așa că singura formă acceptabilă internațional de încetare a războiului civil din Siria este câștigarea lui de una dintre părțile aflate în război. Numai că Rusia și Iranul vor ca această parte câștigătoare să fie guvernul actual, pe când alte națiuni vor să îi vadă câștigători pe beligeranții din alte grupări anti-guvernamentale. Nimeni nu vrea însă să îi vadă independenți pe kurzii sirieni, deși aceștia fac parte din unul dintre puținele popoare din Lume fără un stat al său. Și asta pentru că sunt kurzi și în Turcia și în Irak, state care nu vor să piardă teritoriile locuite de acești kurzi.
   Din aceste cinci considerente generale rezultă că războiul din Siria nu are cum să se reverse în afara granițelor, d-apoi să fie scânteia de aprindere a vreunui nou război mondial. 
   Dacă Statele Unite ale Americii și Federația Rusă ar alege să meargă la război unul împotriva celuilalt, ar putea găsi la fel de bine și alte zone fierbinți, unde să scapere scânteia războiului. De mai mult timp Rusia a propus Artica, de exemplu. Deci nici măcar în acest subiect Siria nu poate fi vreun indiciu că ar da războiul peste noi. Zicem despre noi, pentru că, dacă s-ar lua americanii cu rușii la război, toată Planeta Pământ ar fi implicată, fără nicio îndoială.

vineri, 23 februarie 2018

Rămânerea

Râul curge izvoare și pârâuri și torente
Viața curge gânduri și gesturi și iubiri
Pietrele de râu se uită cum râul curge peste ele
Creația se uită cum viața trece peste ea
Și ce rămâne este povestea râului ce își curge
Izvoarele și râurile și torentele sale
Peste pietrele ce stau și se uită la ele.

Frumoasă poveste de povestit într-o noapte
Albă și plină de semne celeste
Cu stele căzute ca fulgi din Luna rece
Peste gheața legată peste râul ce curge
Pe sub ea și pe deasupra pietrelor fără veste
Despre ce mai fac izvoarele și pârâurile iarna
Când nici vorbă nu e de torente.