sâmbătă, 28 martie 2015

Jos Parlamentul!

Jos Parlamentu’! Așa strigau unii din puținii demonstranți de pe o stradă din Oradea. Am văzut scena asta la televizor, în cadrul unui reportaj despre demonstrațiile de stradă din data de vineri, 27 martie 2015, desfășurate în câteva orașe semnificative ale României și dedicate protestului popular față de decizia Senatului României de a nu decide în cazul de cerere pentru reținerea și arestarea senatorului Dan Șova, cerere înaintată de procurori, prin Ministerul Justiției. Procurorii pretind că, fără arestarea senatorului, nu pot continua investigarea acestuia pentru fapte de corupție.


M-aș fi așteptat ca cei ce strigau „Jos Parlamentul!” să continue cu strigăturile ”Trăiască Dictatura!” sau „Sus Tirania!”, pentru că acestea sunt surori bune una cu alta. Este însă posibil ca strigăcioșii de „Jos Parlamentul!” să nu fi dorit în niciun fel desființarea lui, ci doar să spună prin această strigătură că nu le place deloc modul în care aleșii neamului îl reprezintă pe acest neam în cadrul puterii constituționale legislative. Dar este la fel de posibil ca ei chiar să creadă că soluția la proasta reprezentare a parlamentarilor este desființarea forului care îi găzduiește și, implicit, transferarea puterii legislative pe care aceștia au dobândit-o prin alegeri libere în mainile altcuiva, evident neales.
Nu vom ști niciodată ce au avut ei în cap cu strigătura asta. Și nici nu cred că este important să știm, atâta vreme cât demonstranții au demonstrat cât au demonstrat, au făcut frumos la camera de luat vederi televizistice, după care s-au dus acasă. Sau unde s-or fi dus ei după demonstrație.
Însă nu ar trebui să fie deloc de neglijat promovarea ideii că o democrație fundamental coruptă poate fi reparată prin înlocuirea ei cu o dictatură ori o tiranie.
Ce altă soluție ar mai putea fi găsită, cel puțin în mințile celor care au ajuns la capătul răbdării publice, când se vede cu ochiul liber că, în România, agenții și reprezentanții democrației sunt corupți la toate nivelurile și toate formele de putere în stat, că această corupție implică folosirea discreționară a puterii legislative în scopuri de dobândire de averi personale pe seama statului, de confiscare a deciziei publice în interes privat, dar și de protecție supremă împotriva celor care fie nu mai vor să vadă corupție, fie vor să îi dea jos pe actualii corupți doar ca să le ia ei locul, să facă și ei ceva avere din banul comun?
Cu ani în urmă, exista strigătura „Ultima soluție – altă revoluție!” Doar că nimeni nu a băgat-o în seamă, așa cum și strigătura „Jos Parlamentul!” nu a avut nicio consecință. În plus, în România, ideea de revoluție a fost complet compromisă de acei „revoluționari” care sunt dispuși chiar să moară în greva foamei pentru redobândirea „drepturilor” lor de a primi bani publici și alte foloase materiale pentru ce au făcut ei în decembrie 1989.
Desigur, cel puțin teoretic, există soluția înlocuirii democrației fundamental corupte cu o democrație reală și funcțională. Tot desigur, o asemenea înlocuire nu se poate face de cei ce reprezintă sau fac parte din democrația coruptă ce trebuie înlocuită. Când scriu că nu se poate face, vreau să spun că ei, agenții și reprezentanții statului corupt, dar democratic, chiar nu sunt în stare, nu pot să facă așa ceva, pentru simplul fapt că, dacă ar fi putut să o facă, ar fi făcut-o, în ultimul sfert de veac.
Nu o să facem aici teoria înlocuirii non-violente a democrației corupte cu o democrație cinstită. Este suficient să menționăm că acest lucru este posibil, cu un oarecare efort din partea celor ce ar vrea să îl facă, folosind mijloacele actuale de comunicare. Adică, nu lipsesc soluțiile, ori ideile teoretice despre ce și cum trebuie făcut. Lipsesc cei dispuși la efort pentru ca asemenea schimbare să se întâmple și la noi, așa cum s-a întâmplat prin alte părți ale Lumii.
Jos Parlamentul!” este însă și o problemă de securitate națională. Este evident că există unii neprieteni ai României și uneltele lor trădătoare din Țară, care ar vrea fie să controleze statul prin corupți, fie să îl facă nefuncțional prin războiul anti-corupție. Și mai este și problema că cei puși să îi combată pe neprietenii noștri fie nu se pricep la asta, fie folosesc misiunea de combatere a lor și a uneltelor trădătoare pentru scopuri personale, inclusiv de putere personală.
Unii ar zice că și aliații noștri euro-atlantici ar face parte din problema de securitate și nu din soluție, deși aceștia au fost instrumentali în declanșarea adevăratei mișcări anti-corupție în România, în contextul în care s-a demonstrat că cea mai mare vulnerabilitate a Ucrainei vecine a fost corupția lor instituționalizată, care a făcut posibilă dezmembrarea statului și declanșarea unui război civil. Dacă nu vreți să ajungeți ca ucranienii, trebuie să vă rezolvați această problemă, le-au spus aliații euro-atlantici guvernanților români, în mod cât se poate de public.
Dar cum să o rezolve bieții guvernanți români? A fost suficient ca acțiunile anti-corupție să fie îndreptate împotriva unui apropiat al premierului Ponta Victor pentru ca cerințele occidentale să fie ignorate.
Ca să nu mai vorbim de faptul că lupta anti-corupție trebuie dusă întotdeauna în stradă, în fața publicului. Fără participarea publicului nu sunt șanse de victorie, deoarece singurul interesat în mod natural și onest de combaterea corupției de orice fel este doar el, publicul. Ori publicul românesc este ținut sub diferite forme de control mediatic și psiho-social atât de guvernanți, cât și de agenții pro-corupție, prin toate formele de informare și comunicare în masă.
Iată chiar aceste demonstrații de vineri, îndreptate împotriva deciziei Senatului României de a-l proteja pe senatorul Șova Dan, apropiat al premierului Ponta Victor. Doar o mână de activiști au participat la aceste demonstrații, ceea ce nu le califică drept expresie a voinței populare de sprijinire a luptei anti-corupție. Iar unii dintre ei au venit și cu lozinci sugerate de neprietenii noștrii.
Apoi, mijloacele de informare în masă, în special televiziunile, au prezentat întregul proces parlamentar în mod aiuristic, astfel încât cetățeanul să nu poată înțelege nimic. Doar un singur invitat într-una dintre șezătoarele organizate în studiourile de știri a apucat să explice că tema dezbaterii și aprobării în Parlament a cererilor de arestare a parlamentarilor este corectă, deorece doar astfel parlamentarii se pot proteja de abuzul reprezentanților puterii judecătorești, care putere, la rândul ei coruptă în mare parte, ar avea altfel posibilitatea să influențeze activitatea aleșilor, fie prin scoaterea lor din sistem prin arestare, fie prin șantaj că ar putea păți așa ceva.
În context, ar fi trebuit să se observe că domnul senator Șova nu a reușit să demonstreze că ar fi vorba de un asemenea caz de imixtiune a procurorilor în treburile parlamentarului și că nu a avut cum să solicite un vot împotriva cererii de arestare preventivă pe acest singur motiv constituțional. De unde a venit și soluția interpretării votului astfel încât să rezulte că s-a decis să nu se decidă nimic, ceea ce a dus la respingerea cererii.
În schimb, toată mass media românească, fie ea clasică, fie nouă, s-a pretat la dezbaterea vinovăției senatorului, oarecum la fel ca și parlamentarii, deși nu acesta era subiectul dezbaterii, ci justificarea rezonabilă a cererii de arestare preventivă. Care arestare se zice că ar fi necesară pentru stabilirea vinovăției cercetatului penal.
Pentru că așa este la noi. Indiferent de problemă, de subiect, noi discutăm doar ce ne place ori ce ne spun alții că ne place.



joi, 26 martie 2015

Abuzul ca relatie umană

Cu vreun an în urmă, am asistat la o scenă incredibilă, petrecută în centrul Sibiului. O echipă de lucrători, ce s-au declarat de la Primărie, se pregătea să ridice un autoturism înmatriculat în Brașov, parcat pe un trotuar lat. Partea incredibilă era dată de faptul că unul dintre ei a venit cu un indicator mobil cu semnul de circulație „oprirea interzisă”, pe care l-a plantat lângă mașina brașoveanului, pentru a se putea face o poză și chiar un film din care să rezulte că omul își parcase mașina în loc nepermis.


Trotuarul era suficient de larg încât să acomodeze și mașina parcată, și eventualii pietoni ce ar fi vrut să treacă pe acolo. Așa că nu ar fi existat niciun motiv de ridicare a mașinii, în condițiile în care luarea  ei de acolo nu avea cum să fie o soluție la redobândirea spațiului pentru circulație.
Am protestat imediat, atrăgându-le atenția lucrătorilor primăriei că fac un abuz. La care ei mi-au răspuns că nu au de ales, deoarece au primit ordin în acest sens, de la „domnul vice-primar”. În acel moment nu era niciun polițist prin apropiere, așa că nu am avut cui să semnalez cazul. Fiind seară, nici la Primărie nu cred că aș fi găsit pe cineva. Tot ce am făcut eu, în situația aceea, a fost să sper că brașoveanul se va întoarce la mașina lui mai înainte ca domnul vice-primar să apuce să i-o salte. Apoi am plecat de acolo.
De multe ori trecem peste abuzuri și nedreptăți doar pentru că nu ne afectează direct. În plus, lupta cu cei ce abuzează și nedreptățesc este întotdeauna inegală. Dacă nu din alt motiv, măcar din cel că abuzantul se pregătește îndelung pentru ca gestul lui să aibă succes. Pe lângă pregătire, abuzantul mai beneficiază și de și experiența proprie, dobândită pe măsură ce abuzurile sale se adună nesancționate. Spre deosebire de mine, cel care m-aș fi gândit să curm un abuz, eu nefiind deloc pregătit nici teoretic și nici practic pentru o asemenea luptă. Așa că, aproape întotdeauna, ne considerăm perdanți într-o asemenea luptă, încă înainte de a o începe. Și, ca urmare, mai bine ne lăsăm păgubași. Așa cum am făcut eu în povestea aceasta din centrul Sibiului.
De la această poveste, am rămas totuși cu morala că, în Sibiu, este bine să parchezi numai corect, pentru că, altfel, poți rămâne fără mașină, mai ales dacă este înmatriculată în altă parte și mai este și una ce denotă o oarecare dare de mână, încât să îți poți permite să plătești 500 de lei ca să îți iei mașina înapoi de la Primăria Sibiului, sub ochiul critic și necrutățor al „domnului vice-primar”.
Așa că am colecționat destui martori ce au mers cu mine în mașină, cărora le-am demonstrat că sunt conștient de riscul de a rămâne fără mașină, dacă nu sunt foarte corect cu parcarea în Sibiu. Așa cum am colecționat și numeroase tichete de parcare de un leu, Sibiul fiind deosebit de generos cu taxele mici de parcare pe străzile sale.
Și, totuși, astăzi am pățit-o.
Având treabă câteva minute în centrul Sibiului, am căutat un loc de parcare, pe care l-am găsit pe o stradă lăturalnică, primul loc clar marcat, de după semnul „Parcare cu plată”. Este drept că locul respectiv, deși era clar marcat atât pe carosabil, cât și prin semnul de circulație ce îl preceda, prezenta urme de linii oblice, cu care se indică porțiunile de drum unde nu ai voie să mergi cu mașina. Dar, în absența unui indicator rutier care să întărească aceste linii oblice și în prezența altor linii, care marcau evident și fără echivoc un loc de parcare, adăpostit la umbra semnului de „Parcare cu plată”, nici nu mi-a trecut prin minte că nu aș avea voie să parchez acolo.
După care am cumpărat un tichet de parcare, pe care l-am pus pe bordul mașinii, la vedere. Deși aveam de gând să stau doar câteva minute, tichetul îmi dădea voie să parchez până a doua zi.
În nu mai mult de cincisprezece minute, cât am avut treabă, Primăria Sibiului mi-a săltat mașina cu număr de București de acolo. Ca și când n-ar fi fost. În locul ei am găsit un bolovan, cu o tăbliță înfiptă în el, prin care eram înștiințat că mașina mi-a fost ridicată și dusă la un depozit de mașini ridicate, că mă costă 500 de lei să o iau astăzi înapoi și vreo 200 de lei pentru fiecare zi de întârziere, precum și un număr de telefon la care aș fi putut sta de vorbă despre acest subiect.
Deoarece eu am parcat mașina fiind de bună credință că locul este unul oferit de Primăria Sibiului contra cost și plătind acel cost, am considerat pe bună dreptate că sunt victima unui abuz al Primăriei, similar cu cel la care asistasem cu aproape un an în urmă, în care protagonist fusese brașoveanul amintit la început. Fiind singur, pe o străduță rar circulată, am găsit de cuviință să mă adresez Poliției Române, pentru a fi sprijinit în lupta împotriva acestui abuz. La câțiva pași mai încolo, pe strada adiacentă, se găsea o doamnă polițist local, ce vorbea în stația radio din dotare, evident în timpul unei misiuni în desfășurare. Mi-a spus că era vorba despre o filmare pentru o reclamă comercială, ceea ce impunea controlul circulației rutiere și pietonale prin zonă. Dar nu mi-a spus cum pot să dau de „colegul” ce decisese că parcasem incorect și că trebuie să îmi fie confiscată mașina pentru acest lucru. M-a sfătuit să mă adresez celeilalte poliții.
Ceea ce am și făcut. Am sunat la numărul unic de urgență 112, unde mi-am spus numele și problema, care consta în găsirea unui polițist dispus să vină la fața locului și să constate că îmi dispăruse mașina, în mod complet nejustificat. Operatoarea de la 112 mi-a făcut imediat legătura cu cineva care nu a vrut sub niciun chip să îmi spună cine este, nici ca nume, nici ca funcție ori instituție. Când i-am spus acelui cineva ce vreau, m-a îndemnat să îmi notez un număr de telefon de la „Poliția Sibiu”. Am notat numărul și apoi l-am apelat. La a treia încercare, mi-a răspuns alticineva, care, în afara cuvântului „poliția” nu a vrut să îmi spună cine este sau ce competență are ca să îmi rezolve problema.
I-am spus omului cine sunt, strada pe care mă aflu, faptul că în locul mașinii este o placuță înfiptă într-un bolovan și că eu am nevoie de asistența poliției în această situație, deoarece mașina mi-a fost ridicată evident abuziv. După vreun sfert de oră de așteptare, a apărut un microbuz cu doi agenți de poliție, care au parcat pe singurul spațiu cu linii oblice fără altă interpretare decât că nu ar fi voie să ai vreo mașină pe acolo. Ulterior, s-a dovedit că spațiul acela era necesar mașinilor care luau curba de pe străduța pe care îmi parcasem eu mașina, microbuzul poliției incomodând evident circulația.
Doar unul dintre cei doi mi-a spus cum îl cheamă, apoi mi-a cerut un act de identitate. După care, m-a anunțat că îmi va face proces verbal pentru că am chemat nejustifcat poliția la fața locului. O parte a dialogului purtat cu acest polițist poate fi urmărită pe filmul pe care l-am făcut cu telefonul meu inteligent, după ce l-am atenționat pe polițist că filmez.
În final, m-am ales cu o amendă de 250 de lei pentru că am solicitat un polițist la locul dispariției mașinii mele, cu o taxă de recuperare a mașinii confiscate de 500 de lei și cu perspectiva unui proces verbal de contravenție pentru parcarea mașinii mele în locul acela.
La întâmplarea asta se impun câteva comentarii. Primul este o nelămurire. Care credeți că este probabilitatea ca un asemenea loc cum a fost cel în care mi-am lăsat mașina să fie vizitat de aceiași polițiști care nu sunt suficienți pentru a patrula locurile aglomerate și cu incidență mare a infracționalității din urbe, astfel încât să constate că o mașină este parcată incorect și, mai mult, că se impune ridicarea ei, ca și când rămânerea ei acolo și doar amendarea șoferului ar fi pus în pericol traficul ori chiar siguranța circulației?
Răspunsul evident că o asemenea probabilitate se apropie de zero. Ca urmare, sunt doar două explicații plauzibile.
Prima este că am fost vizat direct. De cele mai multe ori, atunci când am fost victima vreunui abuz, am fost o țintă întâmplătoare. Adică, abuzantul sau abuzanții nu aveau nimic de a face cu mine personal, ci doar cu faptul că m-am aflat în interiorul razei de acțiune a abuzului lor. Am avut totuși și câteva experiențe în care mi s-a arătat cât de puternic ar fi cel ce mă abuzează, ori cât de puternic este cel ce l-a pus pe cel ce mă abuzează să îmi facă rău, mai ales atunci când eu mi-am exprimat lipsa de respect față de puterile respectivilor.
Legat de cazul acesta, cu câțiva ani în urmă, am constat că exact aceeași mașină ce mi-a fost ridicată astăzi a intrat în colimatorul agenților de circulație sibieni, care m-au oprit fără niciun motiv și m-au pus să dau un test de alcool în aerul respirat, după ce fusesem la o petrecere la care ar fi vrut să vină și domnul Oprea Gabriel, actualmente ministrul de interne și vice-premier, moment în care eu am spus unor convivi că ar face mai bine domnul Oprea să nu vină, că va auzi de față cu toți părerea mea despre domnia sa, părere ce poate fi lecturată pe blogul meu și care nu îi este deloc favorabilă. Și, deși omul s-a aflat literalmente la ușă, nu a mai intrat. Doar faptul că nu băusem la petrecere m-a salvat de data aceea. Oricum, polițiștii mă așteptau la multe străzi distanță de locul petrecerii, așa că trebuie să fi fost vorba de o coordonare ce a implicat mai multe persoane. La rigoare, o anchetă ar putea să dea substanță supozițiilor mele. Tot ce pot spune este că nu prea se întâmplă coincidențe cu mașini, mai ales de când identitatea proprietarului se poate constata instantaneu, prin sistemul informatic al polițiștilor.
Opusă ipotezei unui abuz deliberat împotriva mea personal, este ipoteza existenței unei capcane permanente pentru fraierii vizitatori pe patru roți ai Sibiului. Adică, îi cred în stare pe cei de la Primăria Sibiului că ar fi putut „pregăti” un loc de parcare așa cum este cel în care îmi lăsasem eu mașina, care să aibă urme de marcaj de interzicere a mașinii suprapuse peste marcajele de parcare cu plată. Foarte important, acest loc trebuie să fie pe o străduță lăturalnică, astfel încât să pară că ghinionistul șofer a avut noroc să îl găsească. Îmi pot imagina foarte ușor că un agent de poliție locală vizitează de câteva ori pe zi capcana, ca să vadă dacă s-a prins vreun fraier în ea. Ăia cu mașina de ridicat stau cu urechea lipită de telefonul mobil și abia așteaptă semnalul, ca să vină și să producă un venit primăriei de 500 de lei.
Cheia deslușirii acestor necunoscute o dă domnul agent de politie din filmul meu. Domnul acesta se comportă de parcă ar avea un spate asigurat sau de parcă a ales să îi facă o plăcere ministrului său, chiar dacă acela nu l-a pus personal să se ocupe de mine. Fără acest agent și atitudinea lui, mai că aș fi înclinat spre ipoteza unui ghinion. Adică, sunt și eu un fraier ce am căzut în capcana sibienilor de la primărie, ori chiar în cea a „domnului vice-primar”, deși știam că trebuie să mă păzesc de ei. Dacă agentul venit la fața locului m-ar fi convins că nu am dreptate, că, uite, sunt totuși liniile ăstea oblice și că, uite, vă ducem noi cu dubița la depozitul de mașini ridicate, să vedeți că a dumneavoastră nu este furată de-adevăratelea ci doar e confiscată de Primărie, aș fi înclinat spre ipoteza a doua.
Pentru cei interesați mai mult de întâmplare decât de speculațiile și comentariile mele, țin să precizez că eu mașina mi-am recuperat-o imediat, contra sumei de 500 de lei, plătită doar lichid, cu bon fiscal totuși. Nu am făcut nici scandal, nici nu le-am stricat ziua doamnei de la casieria afacerii cu mașini ridicate și domnului de la poartă, cu care am interacționat pentru a reintra în posesia propriei mele mașini mici.
Acum că mi-am declinat indentitatea la Primărie, urmează să primesc și un proces verbal de contravenție, pentru parcarea incorectă. Sunt curios dacă voi primi avertisment sau amendă, pentru fapta mea reprobabilă și condamnabilă de a parca în Sibiu o mașină cu număr de București.
La acestea se adaugă amenda pentru că am îndrăznit să chem poliția la fața locului dispariției mașinii mele.
Dacă vreau vreo reparație la aceste trei acte împotriva mea, va trebui să mă adresez justiției sibiene. Recuperarea banilor deja plătiți este o întreprindere cu șanse la jumătate, ceea ce s-ar putea întâmpla în următorii cinci ani, după care suma se prescrie. Amenzile din cele două procese verbale nu trebuie neapărat plătite. Ele pot fi contestate tot în instanțele de judecată, procesul durând, în medie, vreo doi ani, plus recursul. După care, dacă nu voi avea câștig de cauză, mi se va face poprire pe pensie, iar Casa Sectorială de Pensii de pe lângă Ministerul Apărării Naționale este foarte eficientă în a lua banii pensionarilor pentru orice recuperator de amenzi și nu numai de amenzi. Să mai facem și mențiunea că procesele, mai ales în faza de recurs, necesită cheltuieli de judecată semnificative, care ar trebui să depășească cu mult sumele contestate.
Așa că aș ieși mai bine fără nicio reparație. Aș putea pune un preț de o mie de lei pentru experiența asta și aș trece mai departe în viața-mi.
Rămân însă câteva lucruri de făcut. Unul ar fi de văzut ce se poate face ca alții să nu mai pățească ceea ce am pățit eu. Adică, să fiu abuzat de Primăria Sibiu și, în loc să fiu apărat de poliție împotriva acestui abuz, să mă trezesc amendat pentru că am îndrăznit să apelez la „oamenii legii”. Aici nu mă gândesc la sancțiuni, cât la forme pozitive de îndreptare a lucrurilor. Aș prefera să fac o serie de seminarii cu agenții de poliție sibieni, să le insuflu mai multă demnitate personală, să nu mai fie doar niște obedienți care se dau peste cap să placă șefilor și mai dau și în cap cetățenilor pentru asta. Alte lucruri îi vizează pe politicienii locali și centrali, care dau impresia că urbea sibiană este moșia lor, în care pot face ei legea și pot domni peste pălmași cum le taie cheful. Dar aceste lucruri nu merită amintite aici. Mai bine să le simtă pe pielea lor politică.



sâmbătă, 21 martie 2015

Insultarea inteligentei

Nu este niciun secret, cum nu este nicio stire că prea mulți „oameni de presă” din România se ocupă cu insultarea inteligenței cititorilor, ascultătorilor sau privitorilor. Adică, îi iau pe acești cititori, acultători sau privitori de  proști de fiecare dată când le prezintă ceva ce nu are sens ori chiar nu este adevărat și o fac cu atâta vizibilitate, încât doar un idiot ar putea să creadă ce spun sau scriu ei, „oamenii de presă”.


Făcând asta, acești „oameni de presă” fac, în același timp, și o selecție naturală a propriului lor public, în sensul că cei ce îi mai bagă în seamă sunt de-adevăratelea sub-inteligenți, ca să se mai uite la ce prostii scriu ori spun ăștia, pe când cei ce îi ignoră sunt normali, din punct de vedere al coeficientului de istețime.
Problema apare atunci când „oamenii de presă” săvârșesc un act de propagandă, fie ea pro sau contra. Iar problema este că nu are rost să cheltuiești bani, spațiu editorial și meserie ca să îi prostești pe proști. Asta, deoarece unii dintre ei, proștii, sunt atât de ușor de convins, încât cheltuiala asta nu se justifică, pe când alții dintre ei sunt atât de tari de cap, încât oricât le-ai explica, tot nu ar pricepe ideea propagandistică pe care o expui.
Rândurile de față sunt despre acel moment inefabil, când se produce selecția naturală despre care am vorbit mai sus. Momentul când omul normal se simte insultat că „omul de presă” îl ia de prost. În acel moment, omul normal se simte și revoltat că este luat de prost și se mai simte și frustat că nu poate să i-o întoarcă „omului de presă”. Măcar să fi putut să îi zică ceva de tipul „ba, prost ești tu, cu cine te-a făcut să fii atât de prost!” Dar nu poate, deoarece presa se face în sens unic, răspunsul la ea fiind doar un fel de măsurare a reacției. Iar, când este vorba de propagandă, nici măcar nu se așteaptă vreun răspuns, sub formă de replică, ci doar unul acțional, prin care ținta propagandei să dovedească cât de bine și-a însușit ideea și cum o aplică în viața de zi cu zi.
Ieri mi-a fost semnalat pe facebook un articol scris, semnat și publicat de Ziua News, în ediția lor online, că alta oricum nu cred că au. Articolul se intitulează „Părerea specialistului: Klaus Iohannis suferă de Sindromul Asperger, o formă de autism” și este format din trei părți inegale. În prima parte, autorul Ziua News ne spune că i-au atras atenția trei atitudini recente ale președintelui României, domnul Klaus Iohannis, care, prin gesturi evidente, s-a arătat deranjat de faptul că protocolul francez a făcut o gafă și că discursul său în fața gazetarilor a fost întrerupt de o problemă tehnică din sală, precum și de un telefon care a sunat în buzunarul unui jurnalist nepregătit. În a doua parte, autorul ne scrie că, văzând asemenea atitudini și crezându-le cu totul anormale, Ziua News a plătit un specialist ca să explice ce înseamnă astea. Iar specialistul a conchis, sub protecția anonimatului, că președintele Iohannis suferă de o dezvoltare medie a unei forme de autism. În partea a treia, este preluat pe larg capitolul despre autism dintr-un manual de psihologie sau dintr-o carte de popularizare a științei medicale, cu descrierea simptomelor cu tot.
Personal, m-am considerat insultat în momentul în care Ziua News mi-a scris că lui sau ei i s-a părut anormal ca cineva, oricine, să își întrerupă discursul atunci când apare o sursă sonoră și vizuală de bruiaj și chiar să se arate nemulțumit de episod, fie printr-o „grimasă”, fie printr-un zâmbet. Asta, deoarece mie mi se pare extrem de normală o asemenea atitudine. Poate un pic prea politicoasă, dar asta este o problemă de educație și nu una medicală.
M-am mai simțit insultat și când același autor sau aceeași autoare ce se ascunde sub numele de Ziua News mi-a scris că și-a dat el sau ea seama, cu mintea lui sau a ei, că avem de-a face aici cu un caz de autism, așa că l-a consultat pe un „specialist în autism, care a studiat și discursurile, ca și confruntările din campania electorală, precum și ieșirile scandaloase ale președintelui Iohannis”. Specialist care nu a vrut să spună cum îl cheamă, deoarece „nu a fost vorba de un control complet”. Adică, tare prost trebuie să mă creadă Ziua News ca să îmi spună așa ceva.
Mi se pare atât de idioată toată relatarea cu specialistul, încât nici nu îmi vine să o comentez, d-apoi să o demontez. Că nu prea am ce să demotez aici. Nu pot să trec însă peste fractura logică a ideii că sindromul „identificat” la domnul Iohannis s-ar instala, după „părerea specialistului”, în „jurul vârstei de 3 ani” și s-ar referi la „copiii foarte inteligenți dar retrași”. Câți copii retrași cunoașteți dumneavoastră să își aleagă, din pasiune, o meserie de dascăl și să își facă o carieră politică, ambele presupunând ieșire în public și interacțiune cu mulți semeni?
În fine, este o formă de propagandă ieftină, pentru proști, să citezi dintr-un manual ca să îți argumentezi o idee, ca și când manualul s-ar referi la cazul concret pe care îl combați prin propagandă.
Eu înțeleg că cei de la Ziua News au ales ca gazeta lor să fie o propagandistă anti-Iohannis. Este obțiunea lor. Dar mai înțeleg și că este o prostie să mai aibă pretenția că propaganda lor ar atinge și alte ținte decât cele care deja știu și acceptă că nu avem de-a face aici decât cu propagandă și nu cu jurnalism, știri sau informații destinate publicului interesat.
Desigur, de când există facebook și alte rețele de socializare online, este posibil ca cineva ce se intitulează „friend” să îmi propună să citesc un articol din Ziua News. Iar eu chiar să îi urmez sugestia, pentru că nu știam ce urmează să citesc. Dar, citind și fiindu-mi insultată inteligența prin această lectură, a doua oară nu mi se mai întâmplă. Nici să citesc din Ziua News, nici să mă iau după „friend”-ul care mi-a propus lectura.


duminică, 8 martie 2015

Religia legii

Religia legii nu există în România și, după cum se vădește, nici nu va exista vreodată. Fiecare dintre noi, românii, preluăm critic orice lege, o citim și o interpretăm cum vrem noi, la un anumit moment, fiind convinși că ne vom putea răzgândi în privința acestei citiri la o dată ulterioară. Mai departe, invocăm orice lege, atunci când ne vine bine, precum și o ignorăm, atunci când nu ne vine bine ce zice ea, legea.


Exact aceeași atitudine o au și demnitarii din puterea executivă, atunci când au de propus o lege puterii legislative și, apoi, când o au de aplicat ad litteram. Dar nici legiuitorii nu se lasă mai prejos, fiind primii care ignoră sau disprețuiesc orice lege aprobată de ei înșiși, pe principiul eu te-am votat, eu te încalc. Nici nu mai are rost să îi amintim aici pe „magistrați”, adică pe avocații statului și pe judecătorii care sunt în aceeași oală cu procurorii, deși unii ar trebui să fie separați complet de ceilalți, ca să poată judeca imparțial, doar pe temeiul legii.
Dacă ar fi existat o religie a legii în România, am fi crezut cu toții în litera și spiritul fiecărei legi, fără să mai cercetăm ce i-a îndemnat pe legiuitori să legiuiască exact așa cum au legiuit și pe executivi să aplice legea exact așa cum o aplică ei. Ca să nu mai vorbesc că nu am mai fi cercetat ce i-a îndemnat pe judecători să judece fiecare după capul lui aceeași lege, de nu sunt două sentințe la fel pentru aceeași speță și nu este nicio sentință care să facă dreptate de-adevăratelea, măcar atât cât scrie în lege.
Dar, cum spuneam, noi, românii, nu avem nicio religie a legii și nici nu sunt semne că vom avea vreodată așa ceva. Așa că, atunci când vine vorba de o lege a religiei, sau, măcar, de un articol de lege despre învățământul religios, se naște din nimic o dezbatere publică neortodoxă, în care fiecare spune ce vrea el să audă de la sine însuși și nu este deloc atent la ceea ce spune cel de lângă el.
Dacă aș fi vrut și eu să mă aud ce am de spus despre acest subiect, aș fi auzit următoarele:
Ceea ce nu se mai poate discuta este textul fundamental de lege, adică textul Constituției României, care spune că „În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.”
Putem însă discuta ce e aia „învățământ religios”, pentru că nu există nimic în Constituție care să definească așa ceva și nici nu este un concept universal, cum este învățămânul laic, despre care știe toată lumea cum arată și cum se face. Am putea bănui că învățământul religios este ceva legat de cultele religioase, deoarece sintagma mai apare încă odată în Constituție, în propoziția „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult”, ambele citate din Constituția României fiind din punctul (7) al Articolului 32. Bănuim că este vorba despre cultele religioase, menționate și ele în formula asta în articolul 24 al aceleiași legi fundamentale, articol ce se referă la libertatea conștiinței.
Din acel articol cu libertatea de conștiință rezultă fără dubiu că, în România constituțională, credința religioasă este un fapt de conștiință, deși, la fel de bine, ar fi putut fi un fapt de iubire, de adorație nefiltrată prin procesul gândirii conștiente, ori de aderare necondiționată la valorile credinței într-un Dumnezeu, cum este la multe alte popoare.
Dacă punem la un loc cele două prevederi constituționale privind credința religioasă și învățământul religios, descoperim că orice interpretare a sintagmei „învățământ religios” este la fel de potrivită sau de aiurea ca oricare alta, deoarece acest învățământ ar trebui să îi învețe pe elevi și studenți cum să își însușească în mod conștient o credință religioasă, ceea ce nu are niciun sens, oricum am lua-o. Și nu orice credință, ci doar una promovată de cultele religioase, trebuie să ne aducem imediat aminte.
Deci, ne-am lămurit că, deși nu avem cum să comentăm ori să ne dorim precizări privind ce vrea Constituția de la statul România în privința învățământului religios în școlile de stat, acesta trebuie neapărat organizat și garantat de statul nostru prin lege. Ca să nu fim luați drept cârcotași, putem fi de acord că, atunci când textul fundamental al Țării zice „lege”, ar putea fi vorba de mai multe legi, nu de una singură.
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor introduce dreptul la „libertatea religioasă”, care cuprinde „dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă”. Aici însă nu mai este loc de interpretare. Educația religioasă nu poate fi același lucru cu învățământul religios, pentru că legea nu poate fi conotativă din născare. Adică, nu poate conține termeni cu înțelesuri ambivalente. Deci, educația religioasă ține de activitatea de a avea ori de a adopta o religie și ar trebui să presupună însușirea tuturor cutumelor, obiceiurilor, dogmelor și doctrinelor ce compun acea religie.
Dar „învățământul religios” de care vorbește Constituția că este organizat și garantat de stat prin lege unde este și ce face? Ca lucrurile să fie și mai aiurite, aceeași Lege nr. 489/2006 vorbește de „învățământul organizat de culte”, inclusiv în învățământul de stat. De ce nu se referă această lege la „învățămânul religios” menționat expres în Constituția României că ar trebui organizat și garantat de statul nostru? Habar nu am.
În tot cazul, legea asta vorbește de învățământul organizat doar de „cultele recunoscute”, cărora le este asigurată prin lege „predarea religiei” în învățământul de stat și particular. Numai că aceste culte recunoscute mai pot organiza și învățământul teologic integrat sau neintegrat în învățământul de stat, precum și învățământ confesional, toate finanțate de stat „potrivit legii”, desigur.
Adică, avem „învățământ organizat de culte”, avem „predarea religiei” în învățământul de stat și particular, avem „învățământul teologic” și învățământul confesional”, dar nu avem în legea asta nicio referire la „învățământul religios”, singurul despre care vorbește Constituția României.
Dacă adăugăm la aceste observații și știrea legală că statul avizează prin Ministerul Culturii și Cultelor, și aprobă prin Ministerul Educației și Cercetării atât „planurile și programele de învățământ pentru învățământul teologic preuniversitar”, cât și „programele pentru predarea religiei”, putem avea o imagine completă privind integrarea statului în activitatea de asigurare a libertății de conștiință prin credință religioasă, sub toate aspectele de legiferare, normare, organizare, finanțare, numire pe posturi, planificare școlară și de conținut și tot ce mai poate ține de religie.
Și vorba lui Marin Sorescu, dacă toate astea trebuie să poarte un singur nume, de ce legiuitorii nu i-au zis „învățământ religios”? Încă odată, habar nu am.
Discuția publică de săptămâna trecută a fost declanșată plecând de la o tehnicalitate. Curtea Constituțională a decis că cei care nu vor să aibă copiii înscriși la orele de religie nu trebuie să facă nimic pentru asta, deși legea educației îi obliga să facă cerere în acest sens la școală. Așa că Ministerul Educației a decis ca cei care vor să aibă copiii înscriși la orele de religie să facă cerere în acest sens la școală. Dar numai pentru semestrul ăsta școlar, urmând să se decidă procedura permanentă altcândva.
Ce nu înțeleg eu sub niciun chip este de ce este nevoie de vreo prevedere în legea educației privind „predarea religiei”, când este o secțiune întreagă dedicată „învățămânutului organizat de culte” în legea lor, a cultelor religioase.
Deși cred că este o prostie de la cap la coadă, înțeleg că trebuie să se scrie în lege cum este cu organizarea și garantarea învățământului religios în învățământul de stat. Dar, dacă s-a scris odată într-o lege, de ce mai trebuie să se mai scrie și altă dată, în altă lege și în alt fel?
Plecând de la tehnicalitatea menționată mai sus, dezbaterea publică s-a dus în zona la ce ne trebuie ori nu ne trebuie învățământ religios în școlile de stat, cu argumente dintre cele mai diverse, pro și contra. Ceea ce nu a contribuit deloc la rezolvarea problemei curente, privind înscrierea copiilor la orele de religie din școlile de stat.
Partizanii și propandiștii cultelor religioase, mai ales cei ai Bisericii Ortodoxe Române, s-au bucurat aflând că, la sfârșitul perioadei de înscriere, marea majoritate a copiilor au fost înscriși la orele de religie din școlile de stat și au considerat asta ca pe o mare victorie împotriva partizanilor și propagandiștilor celor care cred că nu are ce căuta religia în școlile de stat și nici nu este bine să li se impună copiilor tot felul de idei religioase.
Numai că problema nu ar fi trebuit să existe de la început. Ar fi fost extrem de simpu să se definească prin lege ce ce ăla „învățământ religios” organizat și garantat în învățământul de stat. Dacă am fi descoperit că este la fel ca „învățământul organizat de culte”, adică ceva compus din învățământul confesional, învățământul teologic și „predarea religiei”, am fi înțeles că înscrierea în acest învățământ religios se face la fel ca la învățământul organizat de culte. Adică, dacă vrei, te înscrii, dacă nu, nu. Cam cum a zis și Curtea Constituțională, de altfel.
Numai că, așa cum spuneam la început, la noi, în România, nu există religia legii. Iar ca să fie siguri că nici nu va exista vreodată, legiuitorii fac tot ce le stă în putere să încurce legile, să zică într-una într-un fel și în alta în alt fel despre același subiect, dar care să nu fie numit exact așa cum îl numește Constituția, pentru a putea ajunge, la rigoare, să se solicite unor cetățeni o interpretare despre ce a vrut să zică Constituția României, că doar în asta constă măreția legii, că este interpretabilă, după spusa președintelui Curții Constituționale Zăgrean.



marți, 3 martie 2015

Televizarea derbedeului comunitar

Ieri, marți, 3 martie 2015, Televiziunea Română ne-a prezentat un reportaj despre domnul Băncescu de la Primăria Generală a Municipiului București. Domniei sale i-am zis în luna august a anului trecut că este un „individ hidos, un sac de grăsime umblător, învelit într-o piele groasă și pleșuvă, care dă târcoale echipelor de hinghieri ce scotocesc după câinii străzii și nu numai ai străzii”.


Televiziunea Română însă a ales să îl prezinte ca pe o sursă de informații, care explică în cadrul reportajului său atât câți pui naște în medie o cățea abandonată pe străzile Capitalei, cât și cum ajunge „Azorel”, prin intermediul asociațiilor „iubitorilor de animale”, să fie luat de pe aceste străzi doar ca să satisfacă poftele devianților sexuali, într-un „bordel” din Germania. Chiar și faimoasa scenă a luării la pumni a contribuabilior bucureșteni de acest derbedeu comunitar a fost prezentată „imparțial” sau, mai exact, impersonal, reporterița povestind că „s-a ajuns la pumni” în confruntarea dintre hingherii conduși de acest derbedeu comunitar, care voiau doar să curețe străzile de câinii fără stăpân, și asociațiile „iubitorilor de animale”, care nu și nu. Adică, echidistantă mai este Televiziunea Română!
Desigur că tot „imparțial”, unele dintre informațiile a căror sursă a fost acest individ, numit coordonator de proiect, au fost contestate în reportaj de reprezentanți ai organizațiilor societății civile interesate de subiect. Însă, specific acestei teleziuni a fost faptul că derbedeul nostru comunitar, ca să nu mai vorbim de șeful lui, primarul general al Capitalei, nu au fost confruntați de reproterițe cu acele contestații, dintre care se remarcă aceea că ei doi refuză să spună care este sursa datelor pe care le vehiculează, atât în ceea ce privește numărul de câini, cât și bugetele cheltuite pentru ei sau sub pretextul că ar fi pentru ei.
Am menționat faptul că m-am referit la acest individ în luna august a anului trecut pentru că, atunci, situația era că hingherii păstoriți de acesta se dădeau de ceasul morții să mai găsească vreun câine prin București, intrând în curțile oamenilor sau chiar agresându-i pe stradă pe cei ce plimbau câinii, deoarece nu mai erau câini pe străzi, iar ei raportaseră că strânseseră doar vreo opt mii, în zece luni. Ei bine, ieri, în reportajul Televiziunii Române, am aflat că s-a ajuns la 53 de mii de câini strânși și la peste două milioane de euro cheltuiți pentru asta.
Adică, fără să ne spună cu aceste cuvinte, TVR ne anunță că derbedeul și primarul au cheltuit două milioane de euro pentru 45 de mii de câini în șase luni, adică de cinci ori mai mulți decât în cele zece luni anterioare, în condițiile în care pe străzi nu se mai găseau câini de mai mult timp!  Vorbim aici de câini cât se poate de fictivi și de bani publici cât se poate de reali.
Bun, să zicem că televiziștii naționali nu se pricep să pună punctul pe i, ori să facă un reportaj de investigații, preferând să afle „părerile” unora și ale altora. Dar ce fac „autoritățile statului”? Ele de ce nu se uită la televiziunea publică să vadă cât de absurde sunt datele vehiculate de Primăria Generală, în frunte cu derbedeul comunitar Băncescu, sub autoritatea primarului general profesor universitar doctor medic chirurg Oprescu, cel care ne spunea anul trecut că recensământul câinilor fără stăpân din București a fost făcut de SRI, care a raportat cifra de 65 de mii?
Să recapitulăm. În luna octombrie 2013 erau în București 65.000 de câini, numărați și raportați de Serviciul Români de Informații. Prin programul condus de derbedeul comunitar Băncescu, până în august 2014 se strânseseră 8.000 de câini, dintre care 2.000 au fost uciși. La acel moment, pe străzi nu mai erau câini, iar hingherii trebuiau să se ia la bătaie cu oamenii pe stradă, doar doar vor mai prinde vreun câine. În februarie 2015, numărul câinilor strânși este de 53.000, conform rapoartelor Primăriei Generale.
Ar mai fi vreo opt mii de câini liberi, care, conform datelor vehiculate de Băncescu, ar fi jumătate femele, jumătate masculi, iar femelele fată opt pui pe montă, din care trăiesc patru. Adică, cu două-trei monte pe an pentru fiecare femelă, într-un an, populația canină de pe străzile Bucureștilor va fi de 50.000 de câini, pornind doar de la cei 8.000 neprinși astăzi. Ceea ce presupune că și la anul va fi nevoie de același buget ca și cel pentru anul ăsta, precum și de același derbedeu comunitar la cârma lui.
Iar „autorităție statului” nu se uită la televizor..


duminică, 1 martie 2015

Martisor

 

O dată pe an, norocul tău atârnă de un fir
Împletit din iarnă și vară
Din minte și iubire
Alb și roșu
Înnodate

Ca să nu se rupă firul și să îți pierzi norocul
Nodul se face în fundă de fluture
Care leagă o floare de o boare
Un sărut de un gând
Încrustate