Religia legii

Religia legii nu există în România și, după cum se vădește, nici nu va exista vreodată. Fiecare dintre noi, românii, preluăm critic orice lege, o citim și o interpretăm cum vrem noi, la un anumit moment, fiind convinși că ne vom putea răzgândi în privința acestei citiri la o dată ulterioară. Mai departe, invocăm orice lege, atunci când ne vine bine, precum și o ignorăm, atunci când nu ne vine bine ce zice ea, legea.

Exact aceeași atitudine o au și demnitarii din puterea executivă, atunci când au de propus o lege puterii legislative și, apoi, când o au de aplicat ad litteram. Dar nici legiuitorii nu se lasă mai prejos, fiind primii care ignoră sau disprețuiesc orice lege aprobată de ei înșiși, pe principiul eu te-am votat, eu te încalc. Nici nu mai are rost să îi amintim aici pe „magistrați”, adică pe avocații statului și pe judecătorii care sunt în aceeași oală cu procurorii, deși unii ar trebui să fie separați complet de ceilalți, ca să poată judeca imparțial, doar pe temeiul legii.

Dacă ar fi existat o religie a legii în România, am fi crezut cu toții în litera și spiritul fiecărei legi, fără să mai cercetăm ce i-a îndemnat pe legiuitori să legiuiască exact așa cum au legiuit și pe executivi să aplice legea exact așa cum o aplică ei. Ca să nu mai vorbesc că nu am mai fi cercetat ce i-a îndemnat pe judecători să judece fiecare după capul lui aceeași lege, de nu sunt două sentințe la fel pentru aceeași speță și nu este nicio sentință care să facă dreptate de-adevăratelea, măcar atât cât scrie în lege.

Dar, cum spuneam, noi, românii, nu avem nicio religie a legii și nici nu sunt semne că vom avea vreodată așa ceva. Așa că, atunci când vine vorba de o lege a religiei, sau, măcar, de un articol de lege despre învățământul religios, se naște din nimic o dezbatere publică neortodoxă, în care fiecare spune ce vrea el să audă de la sine însuși și nu este deloc atent la ceea ce spune cel de lângă el.

Dacă aș fi vrut și eu să mă aud ce am de spus despre acest subiect, aș fi auzit următoarele:

Ceea ce nu se mai poate discuta este textul fundamental de lege, adică textul Constituției României, care spune că „În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.”

Putem însă discuta ce e aia „învățământ religios”, pentru că nu există nimic în Constituție care să definească așa ceva și nici nu este un concept universal, cum este învățămânul laic, despre care știe toată lumea cum arată și cum se face. Am putea bănui că învățământul religios este ceva legat de cultele religioase, deoarece sintagma mai apare încă odată în Constituție, în propoziția „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult”, ambele citate din Constituția României fiind din punctul (7) al Articolului 32. Bănuim că este vorba despre cultele religioase, menționate și ele în formula asta în articolul 24 al aceleiași legi fundamentale, articol ce se referă la libertatea conștiinței.

Din acel articol cu libertatea de conștiință rezultă fără dubiu că, în România constituțională, credința religioasă este un fapt de conștiință, deși, la fel de bine, ar fi putut fi un fapt de iubire, de adorație nefiltrată prin procesul gândirii conștiente, ori de aderare necondiționată la valorile credinței într-un Dumnezeu, cum este la multe alte popoare.

Dacă punem la un loc cele două prevederi constituționale privind credința religioasă și învățământul religios, descoperim că orice interpretare a sintagmei „învățământ religios” este la fel de potrivită sau de aiurea ca oricare alta, deoarece acest învățământ ar trebui să îi învețe pe elevi și studenți cum să își însușească în mod conștient o credință religioasă, ceea ce nu are niciun sens, oricum am lua-o. Și nu orice credință, ci doar una promovată de cultele religioase, trebuie să ne aducem imediat aminte.

Deci, ne-am lămurit că, deși nu avem cum să comentăm ori să ne dorim precizări privind ce vrea Constituția de la statul România în privința învățământului religios în școlile de stat, acesta trebuie neapărat organizat și garantat de statul nostru prin lege. Ca să nu fim luați drept cârcotași, putem fi de acord că, atunci când textul fundamental al Țării zice „lege”, ar putea fi vorba de mai multe legi, nu de una singură.

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor introduce dreptul la „libertatea religioasă”, care cuprinde „dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă”. Aici însă nu mai este loc de interpretare. Educația religioasă nu poate fi același lucru cu învățământul religios, pentru că legea nu poate fi conotativă din născare. Adică, nu poate conține termeni cu înțelesuri ambivalente. Deci, educația religioasă ține de activitatea de a avea ori de a adopta o religie și ar trebui să presupună însușirea tuturor cutumelor, obiceiurilor, dogmelor și doctrinelor ce compun acea religie.

Dar „învățământul religios” de care vorbește Constituția că este organizat și garantat de stat prin lege unde este și ce face? Ca lucrurile să fie și mai aiurite, aceeași Lege nr. 489/2006 vorbește de „învățământul organizat de culte”, inclusiv în învățământul de stat. De ce nu se referă această lege la „învățămânul religios” menționat expres în Constituția României că ar trebui organizat și garantat de statul nostru? Habar nu am.

În tot cazul, legea asta vorbește de învățământul organizat doar de „cultele recunoscute”, cărora le este asigurată prin lege „predarea religiei” în învățământul de stat și particular. Numai că aceste culte recunoscute mai pot organiza și învățământul teologic integrat sau neintegrat în învățământul de stat, precum și învățământ confesional, toate finanțate de stat „potrivit legii”, desigur.

Adică, avem „învățământ organizat de culte”, avem „predarea religiei” în învățământul de stat și particular, avem „învățământul teologic” și „învățământul confesional”, dar nu avem în legea asta nicio referire la „învățământul religios”, singurul despre care vorbește Constituția României.

Dacă adăugăm la aceste observații și știrea legală că statul avizează prin Ministerul Culturii și Cultelor, și aprobă prin Ministerul Educației și Cercetării atât „planurile și programele de învățământ pentru învățământul teologic preuniversitar”, cât și „programele pentru predarea religiei”, putem avea o imagine completă privind integrarea statului în activitatea de asigurare a libertății de conștiință prin credință religioasă, sub toate aspectele de legiferare, normare, organizare, finanțare, numire pe posturi, planificare școlară și de conținut și tot ce mai poate ține de religie.

Și vorba lui Marin Sorescu, dacă toate astea trebuie să poarte un singur nume, de ce legiuitorii nu i-au zis „învățământ religios”? Încă odată, habar nu am.

Discuția publică de săptămâna trecută a fost declanșată plecând de la o tehnicalitate. Curtea Constituțională a decis că cei care nu vor să aibă copiii înscriși la orele de religie nu trebuie să facă nimic pentru asta, deși legea educației îi obliga să facă cerere în acest sens la școală. Așa că Ministerul Educației a decis ca cei care vor să aibă copiii înscriși la orele de religie să facă cerere în acest sens la școală. Dar numai pentru semestrul ăsta școlar, urmând să se decidă procedura permanentă altcândva.

Ce nu înțeleg eu sub niciun chip este de ce este nevoie de vreo prevedere în legea educației privind „predarea religiei”, când este o secțiune întreagă dedicată „învățămânutului organizat de culte” în legea lor, a cultelor religioase.

Deși cred că este o prostie de la cap la coadă, înțeleg că trebuie să se scrie în lege cum este cu organizarea și garantarea învățământului religios în învățământul de stat. Dar, dacă s-a scris odată într-o lege, de ce mai trebuie să se mai scrie și altă dată, în altă lege și în alt fel?

Plecând de la tehnicalitatea menționată mai sus, dezbaterea publică s-a dus în zona la ce ne trebuie ori nu ne trebuie învățământ religios în școlile de stat, cu argumente dintre cele mai diverse, pro și contra. Ceea ce nu a contribuit deloc la rezolvarea problemei curente, privind înscrierea copiilor la orele de religie din școlile de stat.

Partizanii și propandiștii cultelor religioase, mai ales cei ai Bisericii Ortodoxe Române, s-au bucurat aflând că, la sfârșitul perioadei de înscriere, marea majoritate a copiilor au fost înscriși la orele de religie din școlile de stat și au considerat asta ca pe o mare victorie împotriva partizanilor și propagandiștilor celor care cred că nu are ce căuta religia în școlile de stat și nici nu este bine să li se impună copiilor tot felul de idei religioase.

Numai că problema nu ar fi trebuit să existe de la început. Ar fi fost extrem de simpu să se definească prin lege ce ce ăla „învățământ religios” organizat și garantat în învățământul de stat. Dacă am fi descoperit că este la fel ca „învățământul organizat de culte”, adică ceva compus din învățământul confesional, învățământul teologic și „predarea religiei”, am fi înțeles că înscrierea în acest învățământ religios se face la fel ca la învățământul organizat de culte. Adică, dacă vrei, te înscrii, dacă nu, nu. Cam cum a zis și Curtea Constituțională, de altfel.

Numai că, așa cum spuneam la început, la noi, în România, nu există religia legii. Iar ca să fie siguri că nici nu va exista vreodată, legiuitorii fac tot ce le stă în putere să încurce legile, să zică într-una într-un fel și în alta în alt fel despre același subiect, dar care să nu fie numit exact așa cum îl numește Constituția, pentru a putea ajunge, la rigoare, să se solicite unor cetățeni o interpretare despre ce a vrut să zică Constituția României, că doar în asta constă măreția legii, că este interpretabilă, după spusa președintelui Curții Constituționale Zăgrean.