joi, 11 martie 2021

Ca din carte

 Din Carte aflu că sufletul cu care te iubesc atât de tare

Este al lui Dumnezeu, care mi l-a lăsat mie

O clipă doar, cât să trăiesc cu el și să te iubesc pe tine

Doar ca să i-l dau Bunului la sfârștiul clipei

Iar Bunul Dumnezeu o să mă judece

Despre cât de mototolit sau de împodobit îi vine înapoi

Sufletul Său, dat mie în grijă pentru o clipă, fără să mă întrebe.


Doar tu poți fi salvarea mea la judecata aceea

Doar tu poți să mărturisești că ai împodobit suflarea mea

Cu nestemate și smaralde și perle de abis strălucitoare

De fiecare dată când ți-am spus că ție îți dau iubirea

Iar tu m-ai sărutat pecetluit ca răspuns de confirmare

Că la sfârștiul clipei vei trimte veste din poveste

Lui Dumnezeu și cui o mai vrea să știe despre mine.



luni, 25 ianuarie 2021

Icoana leonardinană

„Veramente mirabile e celeste fu Lionardo, figliuolo di ser Piero da Vinci, e nella erudizione e principii delle lettere arebbe fatto profitto grande, se egli non fusse stato tanto vario et instabile.” În traducerea mea vulgară (italiana învățată pe stradă, printre romani): „Cu adevărat minunat și ceresc a fost Lionardo, fiul lui Ser Piero da Vinci, și ar fi făcut profituri majore cu erudiția și principiile ca la carte, dacă nu ar fi fost atât de diversificat și de nestatornic.” (Vasari, Giorgio. La vita di Lionardo da Vinci: Pittore e scultore fiorentino. In Girogio Vasari. Le vite - Edizione 1568 (Italian Edition) . Kindle Edition, loc. 11340) 

Așa își începe Vasari cel de-al treilea paragraf din capitolul dedicat lui Leonardo, în cartea sa de referință. Până aici, Vasari stabilise deja că nu existase vreun intelect comparabil cu Leonardo, care era nu numai formidabil de inteligent, dar și frumos fizic, și extrem de talentat. Combinație care definește genialitatea, neîndoielnic. Sau darul divin, în accepțiunea secolului al XVI-lea.

 

Pentru textul de față, ar fi suficientă această introducere a autorului tabloului deținut de Muzeul Louvre, cu dimensiunile 77 x 53 cm, ulei pe panou de plop și inventariat cu titlul în italiană „Ritratto di Monna Lisa del Giocondo”, adică faimoasa La Gioconda. Sau Mona Lisa, cum este numită în literatura de limbă engleză (La Joconde, în franceză).

 

Proveniența acestui tablou e certă: La moartea lui Leonardo, în 1519, tabloul acesta a ajuns în posesia unui colaborator apropiat și permanent al pictorului, care l-a vândut regelui Franței Francis I și de atunci se află în proprietatea și inventarul națiunii franceze, fiind expus în diferite locuri, de-a lungul istoriei sale de peste jumătate de mileniu (inclusiv în dormitorul lui Napoleon), dar mai ales la Muzeul Louvre, unde se află și astăzi.

 

Aflat sub un ecran de protecție transparent, tabloul Giocondei este privit de peste 10 milioane de vizitatori ai muzeului, în fiecare an. Eu l-am văzut de câteva ori, la granița dintre secole, într-o altă sală și cu o altă protecție, decât cele din prezent. De fapt, și eu și milioanele de vizitatori ai săi doar ne-am aflat în aceeași încăpere cu tabloul, că de văzut nu ai ce să vezi mare lucru, de după ecran, de la o distanță de câțiva metri, cu o lumină artificială studiată pe el, iar tu fiind înghesuit în fel și chip de toți cei veniți să consemneze pentru tot restul vieții lor că au fost la doar câțiva pași de faimoasa Giocondă. 

 

Diverse surse credibile de istoria artei, incluziv studiul compoziției și materialelor din care este realizat tabloul acesta ne lasă să înțelegem că nu a fost singurul tabloul cu subiectul Ritrattto di Monna Lisa del Giocondo, creat de Leonardo, în atelierul său toscan. Cei care consideră că toate aceste surse vorbesc însă doar despre Gioconda de la Louvre constată date conflictuale ireconciliabil pentru anul sau perioada în care ar fi fost pictat efectiv portretul Mona Lisei. 

 

Din toate astea, pentru discuția de față, este suficient să rămânem cu certitudinea că, indiferent câte alte tablouri cu aceeași temă ar fi pictat Leonardo sau ar fi fost pictate în atelierul său, indiferent de cine ar fi fost ele comandate și indiferent de cine ar fi fost văzute, copiate și referențiate în timpul vieții genialului Leonardo, acest unitar portret al Giocondei este fără îndoială o creație a lui Leonardo, cel despre care vorbește atât de înălțător Vasari și este un tablou ce nu a părăsit niciodată atelierul pictorului, până la moartea sa, indiferent dacă a fost pictat cu doar patru ani înainte de acea moarte, cum scrie Vasari, ori a fost pictat cu 10 - 15 ani mai devreme.

 

De ce este important de convenit fără rezerve acest lucru? Deoarece de el depinde dezlegarea misterului Giocondei.

 

Nu mă refer aici la niciunul dintre așa-zisele mistere, care sunt toate niște speculații menite să atragă atenția asupra speculatorului, în condițiile în care nu există argumente istorice care să le susțină (cum nu există nici argumente care să le infirme, că atunci nu ar mai fi speculații). De exemplu, este o simplă speculație să răspunzi la întrebarea: oare chiar Monna Lisa del Giocondo, cea despre care Vasari ne spune că ar fi fost soția lui Francesco del Giocondo, este cea din tablou? Oricare răspuns este la fel de valabil, atâta vreme cât nu avem vreo poză de-a doamnei Lisa del Giocondo, ca să o comparăm cu portretul.  


Ne referim doar la două mistere esențiale: ce relație a avut pictorul cu pictura sa și de ce zâmbește doamna din tablou.

 

Ca să nu fie tot simple speculații, răspunsurile la aceste două mistere esențiale trebuie căutate exclusiv în tabloul de la Louvre. 

 

Ce au observat toți cei care au privit acest tablou, de pe vremea când era la Leonardo și până astăzi, ar fi că doamna parcă ar fi vie, parcă s-ar uita la privitorul ei, parcă ar fi gata să îi spună acelui privitor ceva plăcut și parcă s-ar afla într-o stare de beatitudine. 

 

Sunt mai multe explicații provenite din teoria și istoria artei pentru fiecare dintre aceste parcă. De exemplu, s-a observat din primul moment că abandonarea trasării liniilor de demarcație a feței și a diferitelor componente ale feței personajului, împreună cu plasarea luminii pe piele într-un mod ne mai făcut până atunci conduc cu certitudine la senzația că te uiți la cineva viu și nu la un desen colorat. Aceeași observație este valabilă și pentru mâini. 

 

Dar, cum spuneam, este suficient să ne uităm la o reproducere rezonabilă, în mărime naturală și dintr-o poziție similară cu cea de pe peretele atelierului lui Leonardo, ca să ne dăm seama despre vitalitatea nemaipomenită a Giocondei, dar și despre senzația că este gata să fie amabilă cu noi. Grațioasă.

 

Sunt unii care cred că tabloul nu este definitivat. Că peisajul din spatele Giocondei este doar schițat și că sunt mai multe neglijențe în conturarea lui inițială. Este doar o speculație. Nu avem de unde să știm. Vasari ne spune că Leonardo ar fi lăsat așa tabloul acesta cu intenție, vreme de patru ani. De ce? Nu știm nici asta. 

 

Este posibil ca Leonardo să se fi îndrăgostit de Gioconda din tablou, la cei peste 60 de ani ai săi, și să fi decis că nu îi mai onorează lui Francesco del Giocondo comanda, păstrând-o pentru sine, ca în legenda lui Pygmalion, din Cartea a X-a a Metamorfozelor, a lui Ovidiu, cu care sunt convins că Leonardo era familiarizat. 

 

Dar la fel de posibil este să mergem cu gândul că Leonardo a pictat o icoană la care să se roage. Pe care a luat-o cu el pe unde s-a dus, prin Europa și pe care a ținut-o aproape până la moarte. 

 

Era perioada în care simțea că moartea îi poate surveni oricând. Mai ales că suferise câteva atacuri cerebrale, de pe urma unuia rămânând în ultimii doi ani ai vieții cu o pareză la mâna dreaptă. Nimic mai firesc decât să își confecționeze un obiect de venerare, de rugăciune. O icoană a Fecioarei Maria, de exemplu. O icoană a Imaculatei. 

 

Care nu poartă verighetă și nici vreun alt semn distinctiv al femeii supuse bărbatului, prin căsătorie. O Imaculată fără vanitate, cu o poză calmă și destinsă, cu mâinile împreunate lejer, o prezență feminină care nu se gândește la sine, ci la cel care se roagă la ea. Și îi zâmbește, privindu-l în ochi. Zâmbet pentru privitor, nu pentru vreun gând secret. Care zâmbet să îi dea încredere privitorului că rugăciunea lui este ascultată.

 

Ce spun eu aici nu mai este speculație. Fiecare dintre aceste elemente sunt identificabile fără niciun efort în tablou. De fapt, în orice reproducere rezonabilă, că tabloul propriu-zis este, cum spuneam mai sus, în afara limitelor de studiu profund, cu ochiul liber.








joi, 21 ianuarie 2021

Viitorul poetic al Americii

 Este aproape imposibil să explicăm românului mediu și majoritar o chestie relativ simplă, despre Statele Unite ale Americii: la ei, lupta politică se duce nu pentru dobândirea puterii, ci pentru a face ceva cu puterea dobândită. 

Așa că, fără să ne străduim prea mult să explicăm inexplicabilul pentru români, trebuie să înțelegem că festivitatea și discursul de punere în funcția de Președinte al Statelor Unite a ocupantului cu Numărul 46, Joseph Robinette Biden Jr., nu au fost atât o sărbătorire a victoriei sale în alegerile încheiate cu greu și cu scandal, cât o primă, esențială și extrem de necesară clarificare despre ce are de gând domnul președinte Biden să facă cu puterea formidabilă ce i-a fost încredințată de democrația americană.

Despre festivitate nu sunt multe lucruri de observat. Aranjamentul, programul și audiența au subliniat toate același lucru: conducerea la vârf a Statelor Unite se află sub asediu, de unde funcționează bine.

Asediu pricinuit de pandemia Covid-19, desigur. Cu toate că organizatorii au luat măsuri militare ferme ca nu cumva să apară și niște asediatori mai vizibili decât virusul ucigaș în masă. Ca o curiozitate sau premieră, între aceste măsuri de descurajare a vreunei insurecții putem include și faptul că domnul Biden Jr. a devenit Președintele Statelor Unite ale Americii cu 11 minute înainte de ora prevăzută expres în Constituție.

Despre discurs sunt de făcut mai multe observații. Toate în ideea de a înțelege cât mai clar ce are de gând să facă Președintele 46 cu America și implicit cu Lumea.

Urmărit în direct, discursul președintelui Biden a produs auditoriului emoții, mai ales înduioșări, dar nimic mai mult decât atât.

Cu fraze scurte scrise și citite în câteva rânduri cu dificultate, și cu repetări de la sine a unor cuvinte considerate esențiale, președintele a reușit să transmită emoția momentului, inclusiv conștientizarea intimă că va fi pus la încercare, încă din prima zi a mandatului său.

Care ar fi încercările pe care le conștientizează? Domnul președinte zice că ar fi cinci: (1) pandemia, (2) milioanele de locuri de muncă și sutele de mii de mici afaceri pierdute din cauza pandemiei, (3) faptul că nu mai poate fi amânat „visul despre dreptate pentru toți”, (4) salvarea planetei și (5) emergența extremismului politic, supremației albe și terorismului domestic.

Pentru luarea în piept a acestor încercări ar fi nevoie de o singură soluție: unitatea națională (”unity is the path forward – unitatea este calea de mers mai departe). Și de un singur mecanism: să fie lăsată elita politică să lucreze pentru mulțime (”enough of us came together to carry all of us forward” – suficient de mulți dintre noi s-au adunat să ne ducă pe toți mai departe).

Proaspătul președinte a mai declarat că el crede că a înțeles care sunt „obiectele de iubit” (objects of love) ce i-ar defini pe americanii ca popor: oportunitatea, securitatea, libertatea, demnitatea, respectul, onoarea „și, da, adevărul”.

Așa cum „s-a prins de” (I got it) faptul că mulți americani privesc viitorul „cu o oarecare frică și trepidație” (some fear and trepidation) și că sunt îngrijorați despre siguranța locului de muncă, despre a avea grijă de familiile lor și despre ce le rezervă viitorul.

Americani cărora le spune de pe acum, din primul moment ca președinte, că răspunsul la temerile și trepidațiile lor nu este „închiderea în sine, retragerea în interiorul facțiunilor aflate în competiție, neîncrederea în cei care nu arată la fel ca voi, ori cred altfel/au altă credință decât voi, ori nu se informează despre știri din aceleași surse ca și voi” (the answer is not to turn inward, to retreat into competing factions, distrusting those who don’t look like you do, or worship the way you do, or don’t get their news from the same sources you do).

De unde și concluzia că trebuie încetat acest „război necivilizat” (joc de cuvinte: nu război civil, ci război necivilizat), în care roșul se opune albastrului (cele două culori definitorii ale celor două partide parlamentare, republican și democrat), ruralul se opune urbanului, doctrina conservatoare se opune celei liberale. Cum s-ar putea face asta? Dacă „ne-am deschide sufletele, în loc să ne împietrim inimile”, dacă „am arăta un pic de toleranță și smerenie”, dacă „ne-am lăsa dispuși să ne punem unul în locul celuilalt, măcar pentru un moment”.

Revenind la prioritatea momentului, definit ca „iarna întunecată” (dark winter), președintele Biden stabilește că „trebuie să punem deoparte politica și să facem în sfârșit față acestei pandemii ca o singură națiune” (We must set aside the politics and finally face this pandemic as one nation).

Cât despre Lumea care se uită la America, astăzi, mesajul prezidențial către cei din afara frontierelor este că „America a fost încercată și americanii au ieșit la iveală mai întăriți, pentru a face față încercării” (America has been tested and we have come out stronger for it). După care au urmat promisiunile că „alianțele vor fi reparate”, că America se va angaja din nou la nivel mondial, că americanii vor conduce nu atât prin exemplul de putere, cât prin puterea exemplului, precum și că americanii vor fi un partener puternic și de încredere pentru pace, progres și securitate (a strong and trusted partner for peace, progress, and security).

Cam atât s-a putut observa la o primă audiere a discursului președintelui Joe Biden.

După cum v-ați putut da seama, am făcut aceste observații cu textul în față, de unde am luat și citatele, așa că sunt în măsură să vă propun și alte observații, decât cele la prima vedere.

Observația generală este că discursul de învestitură al Președintelui Statelor Unite Joseph Robinette Biden Jr. (numele de mijloc Robinette este numele de familie de fată al bunicii președintelui, din partea tatălui, deci menționarea lui nu are nimic malițios în ea) a fost un loc comun între o predică de ianuarie, dintr-o biserică protestantă, un discurs politicianist temperat și o colecție de sfaturi și îndemnuri bătrânești, ambele atribuibile unui venerabil cap al națiunii americane.

În esență, domnul Biden spune că „s-a prins de” ce îl așteaptă, ca încercări/provocări și ca amenințări, în noua sa demnitate supremă de Președinte al Statelor Unite și cam atât.

Dacă americanii vor voi să îl asculte și să îl urmeze, toți ca unul, atunci toate aceste încercări/provocări și amenințări se vor rezolva cu bine

Deoarece „cu unitate noi putem face lucruri mărețe. Lucruri importante. Putem îndrepta relele. Putem pune oamenii la muncă în slujbe bune. Putem educa copiii noștri în școli sigure. Putem trece peste acest virus mortal. Putem răsplăti munca, reface clasa de mijloc și să facem asistența de sănătate sigură pentru toți. Putem acorda dreptate rasială. Putem face America, din nou, forța conducătoare pentru binele lumii.”

Sau, înțelegem noi, fără unitate, nimic din astea nu s-ar putea realiza. Deci, ori americanii vor fi uniți în jurul sau sub președintele Biden, și atunci vor avea parte de locuri de muncă, de educație în școli sigure, de dreptate rasială și de toate celelalte, ori americanii vor rămâne dezbinați, polarizați, iar atunci nu vor mai avea parte de așa ceva.

Ceea ce are sens. Președintele Biden își începe mandatul într-un climat politic și social nemaiîntâlnit în istoria Statelor Unite. Cum spunea și domnia sa, în afara textului scris, puțini oameni din istoria națiunii americane au fost mai încercați decât domnia sa (Few people in our nation’s history have been more challenged – transcriere după înregistrarea video).

Această unicitate i se datorează lui în bună măsură. Și este conștient de acest aspect. De aceea, în discursul său, într-un stil poetic și evaziv, a abordat câteva dintre problemele create de el, în lupta pentru obținerea puterii prezidențiale, propunând ca acestea să fie rezolvate cu prioritate.

A fost menționată problema „minciunilor spuse pentru putere și pentru profit”. Așa cum a fost menționată problema politizării pandemiei Covid-19. Ambele probleme au afectat națiunea americană în ansamblul ei, așa că revenirea la adevăr și depolitizarea măsurilor de combatere a pandemiei necesită o abordare unitară, fără îndoială. Iar faptul că președintele Biden este dispus să facă această revenire la adevăr și să renunțe la politizarea combaterii pandemiei este probabil vestea cea mai bună pe care a dat-o prin discursul său inaugural.

Privit din România, acest discurs nu prea răspunde la întrebarea strategică despre ce are de gând să facă noua administrație americană cu imensa putere militară, economică, diplomatică, culturală și politică de care dispune, în mandatul care tocmai a început.

Am înțeles chestiile interne, cele cu refacerea unității și cu rezolvarea pe această cale a problemelor curente și a crizelor majore. Așa cum am înțeles confirmarea promisiunii din campania electorală că America sub Biden va fi mai angajată internațional decât pe timpul administrației precedente.

Ce nu am înțeles este chestia cu stricăciunile care vor fi reparate. Nu este clar care ar fi acestea. Dacă este vorba despre stricăciunile de imagine, făcute prin simpla prezență a unui non-politician în poziția de Președinte al Statelor Unite, care non-politician era și non-conformist, și nepregătit ca limbaj, uzanțe și deprinderi pentru funcția respectivă, și mai era și auto-suficient, atunci reparația s-a produs automat, prin înlocuirea sa din funcție. Niciun alt efort nu ar mai fi necesar. Alte stricăciuni poate au fost identificate ca atare pe timpul campaniei electorale, iar despre acestea nu este nici acum clar care sunt reale și care sunt invenții propagandistice. Cele propagandistice se rezolvă tot așa, instantaneu, prin simpla schimbare a discursului propagandistic. Despre celelalte nimeni nu știe mare lucru.

Ar fi de discutat.

Fără nicio discuție este că discursul președintelui Biden nu conține nicio direcție voluntară, înspre care domnia sa ar intenționa să ducă America. Doar confirmarea înțelegerii încercărilor și crizelor curente nu poate ține loc de viziune despre viitorul național.

Așa cum exprimarea poetică, oricât de mobilizatoare și de inspirațională ar fi ea, nu poate ține loc de viziune, nici măcar la cei mai înfocați suporteri ai noii administrații.




sâmbătă, 9 ianuarie 2021

Pachetul de măsuri mediatice americane anti-Trump

 Mediul de socializare Twitter a suspendat contul @realDonaldTrump. Reddit a interzis forumul r/DonaldTrump. John Matze, șeful executiv al Parler, noua rețea de socializare în masă, care își propune să capteze toți utilizatorii Twitter, Facebook, Reddit, Instagram și altele asemenea, nemulțumiți de manipularea și partizanatul de care dau transparent dovadă respectivele rețele, declară că Parler va fi oprit pe serverele Amazon, care îi oferă platforma de existență mediatică. Motivul ar fi că Parler le permite celor care încă îl mai urmăresc pe Trump să se socializeze între ei. 

Toate astea se întâmplă la o singură zi după ce Michelle Obama, fosta primă doamnă în Adiminstrația Obama (în care președintele-ales Joe Biden a fost vice-președinte), a cerut public tuturor acestor medii și platforme de socializare și implicit de comunicare în masă americane să îi interzică lui Donald Trump accesul la publicul său. 

Pretextul este că, dacă nu ar fi încurajat prezența în Capitala Statelor Unite a sutelor de mii de susținători, în ziua în care Congresul Statelor Unite confirma alegerea Președintelui Statelor Unite, în urma votului dat în Colegiul Electoral, președintele în exercițiu Donald J. Trump nu ar fi fost responsabil de incidentul cu pătrunderea neautorizată și forțată a unui grup consistent de demonstranți în clădirea Capitolului și  de întreruperea pentru câteva ore a adunării celor două case ale Congresului, Senatul și Casa Reprezentanților. Dar Trump a încurajat adunarea și a insistat în discursul său ca cei adunați să se deplaseze în fața Capitolului Statelor Unite. Ceea ce îl face nu atât respondabil, cât vinovat de incident. 

De unde și apelul doamnei Obama la cenzură severă. Apel ascultat și executat cu promptitudine de Twitter, Reddit și cine l-a mai auzit. Iar ceilalți din așa-zisa Big Tech au luat măsuri similare, doar că mai nuanțate.

Aceste interdicții mediatice în noile medii de informare în masă sunt însă doar o mică parte a pachetului de măsuri mediatice americane anti-Trump. 

Practic, de ieri și până în data de 20 ianuarie 2021, când președintele-ales Biden va deveni Președintele Statelor Unite, Joseph Robinette Biden Jr., cel care este încă președintele american Donald Trump nu mai are voie să se adreseze publicului. Nici măcar în discursul destinat președintelui care pleacă, pe timpul ceremoniei de asumare a funcției de noul ales președinte, în condițiile în care, se pare, Trump nici măcar nu va fi prezent la acea ceremonie.

Desigur, este exclus ca cei care au promovat aceste măsuri anti-Trump să fie la nivelul „analistului” sau mai exact la cel al „expertului” român de relații internaționale, politici externe și de securitate, care știe el mai bine, iar atunci când nu știe se prinde el de dedesuptul lucrurilor. Expert care a și recunoscut în incidentul evocat mai sus, cel cu ocuparea temporară a Capitolului Statelor Unite de un grup mare de demonstranți agitați dar neînarmați, o tentativă de lovitură de stat, dacă nu chiar un fapt de „terorism de stat” (traducere aborigenă urechistă după sintagma CNN-istă „domestic terrorism”).

Nici vorbă. Chestia cu vinovăția trumpistă pentru incident e doar un pretext. Cei care au promovat și au aplicat sancțiunile de cenzură mediatică la adresa unui președinte în exercițiu, chiar dacă aflat în etapa de tranziție promisă lină spre o nouă administrație au motive mult mai temeinice să facă asta.

Motive pe care le găsim la Trump însuși. Acesta a insistat fără succes, dar a insistat public asupra observației că comportamentul marilor industrii tehnologice ale comunicării în masă, Big Tech, care include dar nu se rezumă la Amazon, Facebook,  Google (Instagram), Twitter, este o vulnerabilitate de securitate națională, dacă nu chiar o amenințare la adresa securității naționale a Statelor Unite.

De unde și solicitarea expresă a Președintelui Statelor Unite, Donald Trump, ca legea care îi protejează pe acești giganți mediatici de sancțiuni pentru comportamentul lor să fie modificată, cu ocazia adoptării și promulgării legii cheltuielilor anuale ale Apărării Naționale. 

Desigur, legea căreia i se zice popular Section 230 (47 U.S. Code 230 - Protection for private blocking and screening of offensive material) este o lege mai mult decât necesară pentru libertatea de exprimare online și pentru funcționarea neîngrădită a internetului. 

Doar că ea le dă celor din Big Tech libertatea de a determina ce se poate publica și ce nu pe platformele lor, inclusiv publicarea sau nu a informației care provine din partea autorităților federale sau de stat. Adică, sub protecția legii, un operator al Twitter poate stabili dacă o comunicare a Președintelui Statelor Unite poate sau nu poate fi distribuită prin rețeaua sa. 

Asta, în condițiile în care cei care au avut cel mai mult de câștigat de pe urma pandemiei cu Covid-19, unii dublându-și practic profitul, au fost acești Big Tech, cu Amazon și Google în frunte. Iar insistența lui Trump de a se minimiza izolarea fizică, mai ales în școli, a însemnat o diminuare a acestor profituri duble. 

De unde și demonizarea lui Trump și a opiniilor sale privind evitarea izolării și revenirea cât mai rapidă la viața normală, cea dependentă într-o măsură mult mai mică de rețelele de socializare în masă. Adică de comerț și de comunicare virtuale.

În aceste condiții, pentru a-i suspenda lui Trump un cont personal, chiar dacă, prin lege, cele publicate de Trump pe contul său sunt parte a registrului oficial de comunicare prezidențială, lui Twitter i-ar fi ajuns și îndemnul venit de la fostul portar al Casei Albe, de pe vremea lui Barak Obama, d-apoi de la fosta primă-doamnă. 

Și mai este ceva. În Georgia, la o adunare electorală, în preziua reluării alegerilor senatoriale în statul acela și cu două zile înaintea incidentului de la Capitolul Statelor Unite, Donald Trump le-a spus celor din asistență și celor care îl urmăreau la televizor sau pe computere că vor auzi informații cutremurătoare, în zilele care vor urma.

Nimeni nu știe la ce se referea domnul Trump, dar este evident că, trei zile mai târziu, un consorțiu de politiceni, executivi în Big Tech și moguli de presă tradițională au pus în funcție un pachet de măsuri anti-Trump menit să îi îngreuneze, dacă nu chiar să îi oprească răspândirea de informații cutremurătoare. 

Ce se poate bănui este că Trump nu va înceta să spună despre președintele-ales Biden, nici măcar după ce va deveni președintele Biden, că ar face parte dintr-o familie de corupți (fiu și frate, mai ales) aflați pe listele de plată ale unor străini, mai ales chinezi, ruși și ucranieni, în ordine alfabetică. Afirmații ce se află sub investigație federală, de mai mulți ani și la care Președintele Statelor Unite are evident acces. Să fie clar! Noi nu spunem aici că așa ar fi de-adevăratelea, ci doar că așa ar putea spune Trump, dacă ar fi lăsat să spună ceva.

Pentru români, această situație are o importanță mai mare decât cea a simplei bârfe despre ia, auzi cum e la americani! 

Securitatea națională a României, dar și securitatea continentală sunt complet dependente de Statele Unite ale Americii. 

Românii sunt practic obligați să fie atenți cine este președintele Statelor Unite, cel de care depinde și pacea, dar și războiul oriunde în lume, dar mai ales pe plaiurile noastre natale.

Prețul păcii nu trebuie să fie mai mare decât cel al războiului. Părinții mei au trăit momentul în care Statele Unite s-au înțeles cu Uniunea Sovietică ca România să devină o Republică Populară, condusă de Partidul Muncitoresc din România, care a distrus sute de mii de familii, prin deportări, deposedări de locuințe și bunuri, arestări abuzive și pe temei ideologic, crime prin violență în închisori, a bulversat milioane de vieți românești prin izolare și uniformizare culturală, și a promovat impostura și incompetența la niveluri incredibile.

Este obligatoriu să ne convingem, de aici, din România, că o asemenea înțelegere între marile puteri, care includ în zilele noastre și China, nu va mai fi posibilă vreodată, indiferent cine va fi la comanda valizei nucleare americane.




vineri, 8 ianuarie 2021

Analistul umoral din România

 În data de 6 ianuarie 2021, a avut loc în Washington D.C., capitala Statelor Unite ale Americii, un incident oarecum fără precedent, la acel nivel: un grup masiv de demonstranți a pătruns cu forța în clădirea principală a Capitolului, în timp ce se desfășura ședința comună a celor două case ale Congresului American, Senatul și Casa Reprezentanților. 

Acești demonstranți erau fără îndoială participanți la o mare adunare populară, convocată inițial în zona Casei Albe, care mărșăluiseră de la locul adunării până în fața Capitolului, sediul principal al Congresului Statelor Unite. 

Adunarea fusese convocată de un consorțiu de susțintăori ai președintelui în exercițiu Donald J. Trump, cu scopul transparent de a demonstra susținerea populară a demersurilor unor republicani (membri ai Partidului Republican, al lui Trump) de a contesta rezultatul alegerilor prezidențiale din unele state americane în care procesul electoral fusese viciat de proceduri aparent neconstituționale și de un comportament declarat ilegal din partea organizatorilor scrutinului electoral.

Președintele Trump însuși a încurajat convocarea sutelor de mii de participanți la adunarea respectivă, prin mesaje explicite, a participat la adunare, unde a ținut un discurs de peste o oră, care s-a încheiat cu îndemnul ca participanții să mărșăluiască din locul în care se aflau, de-a lungul Pennsylvania Avenue, până în fața United States Capitol. Astfel încât prezența lor acolo să fie un gest popular de sprijin pentru membrii Congresului care promiseseră că vor utiliza procedura parlamentară de contestare a voturilor pentru Președintele Statelor Unite, venite la Congres din partea statelor cu pretinse iregularități și chiar fraudări ale procesului electoral.

Incidentul a întrerupt lucrările Congresului, senatorii și reprezentanții fiind evacuați din sala de ședință și apoi din clădire. Poliția Capitolului și agenții Serviciului Secret (serviciul de protecție a persoanelor importante din fruntea puterilor executivă și legislativă americane) au fost incapabili să oprească intrarea demonstranților în clădire, așa că forțele lor au fost suplimentate cu forțe aparținând Capitalei Washington D.C. și ale Statului Virginia. Astfel încât, după câteva ore, clădirea luată cu asalt a fost redată ocupanților de drept, membrii Congresului American, adică. Ei au putut să își reia activitatea în siguranță și să completeze procesul legislativ de alegere a Președintelui Statelor Unite, în persoana fostului vice-președinte Joe Biden, contra-candidatul președintelui în exercițiu Donald Trump.

Acesta din urmă, pe timpul ocupării clădirii Congresului de grupul de demonstranți desprinși din marea masă a celor care participaseră la adunarea populară în favoarea sa, a transmis mesaje de reținere de la violență și de respectare a legii, a ordonat Gărzii Naționale a Statului Virginia să se deplaseze la Capitolul Statelor Unite, unde să ia măsuri militare de evacuare a demonstranților violenți și de restabilire a securității clădirii și personalului. La sfârșitul lucrărilor Congresului, reluate după incident, Trump a recunoscut rezultatul alegerii făcute de Senat și Casa Reprezentanților, în ședință comună și a declarat că voința legislativului va fi respectată și că va asigura o tranziție lină de la Administrația Trump la Administrația Biden.

Pe timpul desfășurării acestui curs al lucrurilor, din Capitala Statelor Unite, în cel mai firesc mod, atenția întregii Lumi a fost fixată pe scările de la intrare și pe holurile clădirii Capitolului Statelor Unite. Sportul planetar a fost, pentru câteva ore, să se prezică ce se va întâmpla în următorul moment sau chiar în următoarea oră. 

Desigur, din informațiile transmise prin imagini luate de la nivelul ochiului celui care le producea a fost practic imposibil ca cineva să se poată pronunța cu claritate asupra amplitudinii și gravității situației create în interiorul Capitolului. Ce s-a aflat imediat după încheierea incidentului a fost că o singură persoană, o femeie veteran, participantă în cadrul Forțelor Aeriene ale Statelor Unite la războiul din Irak, a fost împușcată mortal de Poliția Capitolului, cazul fiind în prezent sub investigare internă. Poliția a confirmat că au mai murit alte trei persoane, din cauze medicale individuale. Fără să precizeze dacă acele trei persoane au fost în interiorul sau în afara clădirii ocupate de demonstranți. Cinci persoane, din cele 52 arestate inițial, au fost reținute pentru că aveau asupra lor arme de foc (4 pistoale și o armă mai mare) în regim ilegal. Într-o mașină parcată în dreptul sediilor delegațiilor celor două mari partide americane au fost descoperite două țevi-bombă și o „armă cu țeavă lungă”. Într-o ladă frigorifică portabilă au fost descoperite câteva sticle cu lichid incendiar, așa-zisele cocktail-uri Molotov. Altercațiile violente dintre demonstranții neînarmați și poliție au rezultat în mai multe persoane ce au avut nevoie de îngrijiri medicale, dintre care 14 polițiști. 

Ce vreau să zic cu observația din paragraful anterior este că, pe durata desfășurării evenimentului, unii dintre comentatori, în cel mai explicabil mod, au cedat emoțiilor produse de imagini și mai ales de informarea prea sumară pentru a înțelege ceva și au mărturisit că sunt copleșiți de situație, dar că se așteaptă la ce este mai rău. În funcție de cultura și de nivelul de profesionalizare ale fiecărui dintre acești copleșiți de situație, ce este mai rău a putut fi cuprins într-o mulțime matematică de situații, de la război civil la „terorism de stat”.

Abia acum, după o introducere atât de lungă, în care am inclus și istoricul elementelor incidentului, am ajuns la subiectul propriu-zis al acestui text. Care este că analistul român de politică externă și de securitate internațională, care își spune mai nou „expert”, vine în fața publicului aborigen să își exprime umorile. Temerile și necăjirile proprii, legate de niște evenimente de peste Ocean, pe care nu le înțelege și nici nu îi trebuie să le înțeleagă, atâta vreme cât emoțiile legate de ele s-au produs deja în suflețelul său.

Nu am stat călare pe televiziuni, ca să văd ce zic umoralii noștri de toate zilele. Dar am fost și eu invitat la vreo două-trei emisiuni pe subiect și cu greu m-am abținut să renunț la a mai aștepta să îmi vină și mie rândul să spun ceva. Am stat însă cuminte la rând, ascultând tot felul de jeliri, invective și vituperări la adresa lui Trump, de la inși altfel profesioniști, în sensul că din asta își câștigă ei existența prin muncă.

Nu mică mi-a fost mirarea că, după încheierea cu totul a incidentului, adică nu numai după ce clădirea ocupată de demonstranți a fost repusă în funcție pentru membrii Congresului, ci și după ce Congresul a decis cine va fi Președintele cu numărul 46, decizie acceptată de contra-candidatul Donald Trump, umoralii noștri încă mai făceau „analize” despre cum a fost cu „terorismul de stat”, cu „lovitura de stat” și cu războiul civil, care a trecut ca un glonț pe lângă urechea lor ciulită la ce se mai întâmplă în America.

Unii dintre acești „analiști” rebotezați „experți” sunt dascăli universitari. Adică, fiecare dintre ei intră în amfiteatru sau în aulă și ține prelegeri tinerilor despre ce e aia analiză de politică externă (ce e aia analiză de securitate internațională nu cred că are vreunul tupeul să povestească de la catedră). După care, cei mai fără rețineri dintre ei intră și în clasa de seminar sau de lucrări și îi monitorizează pe studenți cum să facă și ei asemenea analize.

Fără excepție, toți cei pe care i-am auzit în ziua incidentului și în următoarele două sunt ageamii, dacă nu chiar impostori în materia analizei de relații internaționale sau de securitate. Sunt inculți fără îndoială și nu posedă nici măcar  un minim de instrumente de analiză a situațiilor de criză internă și internațională, d-apoi a situațiilor de lovitură de stat, terorism de stat sau de război civil.

Ori, în această materie e ca la producția de cârnați. Dacă nu știi cum să ciopârțești componentele umpluturii, să le dozezi proporțional, să folosești aromele consacrate, dar nu ști nici să operezi o mașină de tocat și de umplut mațul cârnatului, degeaba iei un intestin gros, îl umpli cu vorbe fără noimă și cu umorile proprii (adică vorbești din burtă), și îl agiți apoi în ochii telespectatorului, zicând că îi vinzi ceva ce numai tu ți-ai dat seama că ar fi bun pentru el, ca și când bieții telespectatori nu ar mai fi văzut cârnați niciodată în viața lor, până atunci.

 Nu am să vă fac aici nicio demontrație despre cum ar trebui făcută și vândută publicului o analiză de criză internă și/sau internațională. Nici nu am de gând să vă țin vreo lecție. Dar, pentru credibilitate, sunt nevoit să vă spun câteva lucruri simple.

Orice situație despre care auzim la televizor că poate fi definită ca fiind o criză incipientă, în desfărșuare sau în faza de tranziție spre conflict, poate fi analizată simplu prin măsurarea sau măcar aproximarea  valorilor pe care le putem atribui câtorva componente ale situației: obiectivele declarate, planurile existente, resursele alocate, mecanismele activate, conducerea și controlul, și susținerea/cooperarea/sprijiniul din afară.

Dacă am face asta, atunci vom râde cu poftă de oricine vine și ne spune că un incident provocat de un grup de demonstranți, al căror singur obiectiv declarat a fost să atragă atenția asupra cauzei lor, cea de a semnala că au fost neregularități în procesul electoral din mai multe state americane, demonstranți fără niciun plan, fără resurse, fără mecanisme, fără comandă și control, nesusțiunți de nimeni, nici măcar de cel pentru care demonstrează ei, ar fi un incident catalogabil ca tentativă de „lovitură de stat”. Sau chiar mai grav decât atât.

Concret, până la incident, președintele Donald Trump făcuse tot ce i-a trecut lui prin minte, în interiorul legilor, pentru a încerca să recâștige alegerile pierdute în 3 noiembrie 2020, într-un mod într-adevăr discutabil. Inclusiv marea adunare populară din 6 ianuarie 2021 a făcut parte din această strădanie a sa. 

Doar că desprinderea din masa mare a demonstranților a grupului numeros de inși care au luat cu asalt și cu mâinile goale clădirea Capitolului Statelor Unite, sediul puterii legislative federale, a anulat decisiv chiar și cele mai anemice șanse pe care le-ar fi avut senatorii și reprezentanții care îi promiseseră lui Trump că vor folosi procedurile legislative pentru a se face auziți și, în extremis, pentru a duce procesul de alegere a Președintelui Statelor Unite la nivelul celor două case ale Congresului, conform Constituției Statelor Unite.

Adică, în afara doamnei veteran care și-a pierdut viața în confruntarea cu Poliția Capitolului (despre ceilalți trei decedați nu știm nimic), cea mai mare pierdere a suferit-o președintele Trump însuși. Care s-a și recunoscut învins, de atlfel.

În mintea înfierbântată de umori a „expertului” român de relații internaționale, acest aspect evident nu a putut pătrunde. „Expertul” a rămas în continuare convins că Trump i-a trimis pe ocupanți să îi anuleze președintelui chiar și ultima șansă legală și constituțională, ca nu cumva să se fi transformat acea șansă în succes. Și ne spune „Expertul” și nouă această convingere a lui. Habar nu aveți dumneavoastră câți îl iau în seamă! Iar eu mă gândesc cu jale la bieții săi studenți.


Foto: https://www.ibtimes.com/


joi, 7 ianuarie 2021

Efectul de credibilitate al luptei electorale în America

 După o întrerupere de câteva ore, cauzată de pătrunderea violentă a unui grup de demonstranți în clădire, Congresul Statelor Unite, reunit în ședință comună a celor două case ale sale, Senatul și Casa Reprezentanților, a validat voturile exprimate de Colegiul Electoral, conform Constituției. 

Astfel, domnul Joseph Biden, cunoscut mai bine ca Joe Biden, fostul vice-președinte în Administrația Obama, este oficializat de Congres ca viitorul președinte american, cu numărul 46. 

După care vor urma două săptămâni de tranziție în Administrația Americană, adică în cadrul puterii executive, la capătul cărora, miercuri, 20 ianuarie 2021, la ora 12.00, onorabilul Chief Justice John Roberts, primul dintre membrii Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite, va primi jurământul de instalare în funcție a alesului Joe Biden. 

Doar că, din 21 ianuarie încolo, Statele Unite vor avea un guvern/o administrație cu o credibilitate scăzută, atât intern cât și internațional. 

Cât de scăzută va fi această credibilitate depinde de trei factori: unul politic, unul justițiar și unul mediatic. 

Politic vorbind, așa-zisul establishment, adică elita politică din Statele Unite, a sacrificat credibilitatea sa democratică pe altarul luptei anti-Trump. A fost singura modalitate prin care Donald J. Trump să fie împiedicat să rămână la Casa Albă încă un mandat de Președinte al Americii. Sacrificare a pretenției de democrație, care s-a produs prin tot felul de aranjamente între politicieni, prin contorsionarea sau chiar prin încălcarea Constituției, în ceea ce privește alegerea Președintelui în fiecare dintre cele 50 de state unite, dar și printr-o operație fără precedent de separare a publicului suveran de sursele de informare politică, clasice, tradiționale și noi, deopotrivă. 

Și până la Trump se știa că accesul la puterea politică în Statele Unite nu este unul direct, de la electorat la ales, ci este unul intermediat prin oameni și grupuri de influență, prin strângeri de fonduri și donații făcute ca investiții în politicieni, prin aranjamente de culise și chiar prin manipularea opiniei publice. Doar că, până la Trump, aceste aspecte erau tacit acceptate de toată lumea și nu presupuneau intervenția asupra legii, ca să nu mai vorbim despre încălcarea ei nesancționată. Argumentul favorabil menținerii acestei stiuații fiind că, în final, voința electoratului este oricum satisfăcută, iar aleșii rezultați din aranjamentele de culise politice servesc oricum interesul național, de pe urma căruia tot americanul va prospera.

La alegerile din 2016, Trump a ridiculizat aceste aranjamente ale establishment-ului american, câștigând inițial nominalizarea din partea unui Partid Republican ostil și apoi funția de Președinte al Statelor Unite ale Americii, făcând exact pe dos de cum ar fi făcut orice politician: fără aranjamente între politicieni, fără apelul la marii donatori, față de care să fi rămas apoi dator sau rescunoscător, fără manipularea opiniei publice în stil politicianist, fără să se pună bine cu marile trusturi de presă americane, cele care pretindeau până la Trump că ei îl fac pe un politician președinte. 

Ca urmare, la alegerile din 2020, elita politică americană s-a mobilizat exemplar și a încercat să îi arate lui Donald Trump, președintele în exercițiu, că nu acceptă să fie ridiculizată din nou și că, de data asta, fără aranjamente de culise, fără marii donatori și fără media care să spună publicului cum să voteze, Trump nu va fi reales.

Până aici, nicio sacrificare a democrației pe altarul politicii americane. Doar că, așa cum s-a văzut în data de 3 noiembrie 2020, când au avut loc alegerile pentru Președintele Statelor Unite, neconvenționalul Trump a contabilizat cu peste 10 milioane de voturi mai multe decât la alegerile din 2016 (președintele Obama fusese reales în 2012 cu mai bine de 3 milioane de voturi mai puțin decât la primul său mandat), a ieșit primul în statele care tradițional dădeau indicații despre cine va fi președintele, a captat voturile unor categorii profesionale și etnice care nu votaseră candidați republicani, toate astea făcând o campanie electorală cu fonduri mult mai modeste decât opoziția și având o presă clasică și nouă complet ostilă și majoritar inamică. 

Situația asta i-a obligat pe elitiștii politici americani la sacrificiu. Așa că au apleat la proceduri care celor din statele cu democrație aparentă le sunt foarte familiare. Nu peste tot au apelat la așa ceva, ci doar în vreo opt din cele 50 de state unite, acolo unde Trump avusese cu patru ani mai devreme un succes neașteptat, bazat pe surprindere și pe apelul neintermediat la alegători. În aceste state au schimbat procedurile electorale fără apelul la Legislativ (cum cere imperativ Constituția federală), au încurajat iregularități sau chiar posibile fraude electorale și au desfășurat o campanie mediatică extraordinară, de ascundere ori măcar de ignorare a oricăror situații, cazuri sau fapte concrete de încălcare a legii sau a regulii electorale, inclusiv prin aducerea la numărătoare a unor buletine de vot cu mari probleme de certificare, într-un număr suficient de mare încât să asigure victoria locală a candidatului anti-Trump și surclasându-l astfel la totalul voturilor electorilor, la nivel național.

Un asemenea sacrificiu politic nu ar fi avut succes dacă nu ar fi fost susținut de o sacrificare a democrației și pe altarul Justiției. Practic, justiția americană, la nivel de stat și la nivel federal, a făcut tot posibilul ca să nu intervină în aranjamentele politice electorale, nici măcar în situațiile în care au fost reclamate încălcări ale legii. 

Acesta este un tip de sacrificiu care va fi contabilizat ulterior instalării noului președinte la Casa Albă. Tot ce au făcut până acum curțile de justiție statale și cea federală a fost să nu accepte judecarea vreunei cauze. Astfel încât termenele până la care eventualele verdicte ar fi putut modifica rezultatul alegerilor să treacă fără nicio intervenție a curților. Dar va veni apoi vremea ca fiecare dintre aceste curți și mai ales Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite să accepte cauzele, să se uite pe probe și dovezi, și să asculte argumentele celor care reclamă nereguli și încălcări ale legii. Și indiferent de ceea ce vor decide, în final, lumea va putea afla dacă într-adevăr au existat motive de contestare a rezultatului alegerilor prezidențiale sau nu. Și va judeca ea, lumea, în ce măsură refuzul Justiției americane de a interveni în procesul electoral contestat a contribuit la scăderea credibilității democrației americane, în interior și în Lume.

Cel mai mare sacrificiu al democrației, cu efecte severe încă de acum, este comunicarea în masă din America. Adică ceea ce până de curând i se spunea presa. Și care a devenit, pe timpul Administrației Trump și mai ales în campania electorală din 2020 - 2021, propaganda. 

Agenții de presă, televiziuni și ziare altă dată renumite și admirate pentru integritate, pentru serviciul de informare în slujba cetățeanului, pentru profesionalismul jurnaliștilor care le populează au devenit simple agenturi de propagandă anti-Trump. Inși și inse care constituiseră modele profesionale și morale pentru americani dar și pentru întreaga Lume și-au sacrificat credibilitatea și onestitatea profesională prin renunțarea la informare și prin încercările propagandistice de a influența opinia publică împotriva lui Trump, cu etichete și fără argumente. Corolarul acestei decredibilizări a fost refuzul de a investiga cel puțin o reclamație de iregularitate electorală. A fost de-a dreptul jenant să vezi cum oameni considerați serioși, care încasează milioane  de la trusturile de presă unde lucrează, făceau ca idiotul satului la vederea girafei (așa ceva nu există!), atunci când venea vorba despre orice fapt concret, legat de iregularități în alegerea Președintelui Statelor Unite. Situație identică și la nivelul rețelelor de socializare în mediul virtual. 

Cum spuneam, încă nu ne putem pronunța cât de scăzută va fi în continuare credibilitatea democrației americane. În sensul că poate scădea în continuare.