luni, 18 iulie 2011

Vizionarul român



Vizionarul, la modul general, este acea persoană care are puterea să se proiecteze în viitor, să vadă cum ar fi acel viitor mai bun pentru el și, mai ales, mai bun pentru cei care îi vor urma. Și, văzând acel viitor, mai are și înțelepciunea să știe ce trebuie făcut pentru ca viitorul acela, și nu altul, să se întâmple.
Asemenea vizionari vorbesc despre ”I have a dream” sau despre cum arată lumea pe care ei vor să o lase moștenire copiilor și nepoților. Ei le oferă celor din jur o direcție de acțiune care este promițătoare și atractivă pentru toți și îi încurajază să depună eforturi susținute pentru a ajunge acolo, în viitorul acela frumos.
Nu-i vorbă că și propagandiștii de toate tipurile și curentele de gândire fac aproape același lucru, cu mai multă sau mai puțină credibilitate. Și nu îi putem deosebi de vizionari decât prin tipul promisiunii de mai bine în viitor.
La ei, singura condiție a prezentului pentru a ajunge în viitorul promis este să îl votați pe cel pentru care se face propaganda, fie el o persoană sau un partid. Sau, dacă nu este vorba despre vot, atunci măcar să îl lăsați pe cel pentru care se face propaganda să fie sau să stea în capul mesei, să împartă el bucatele cum crede de cuviință și cui crede de cuviință. Fie el o persoană sau un partid.
Vizionarul adevărat însă știe că drumul către viitor este ceva mai complicat, mai greu și mai obositor și ne spune și nouă, celorlalți, acest lucru. Și el ne mai spune și de ce trebuie să plecăm la drum: pentru că ne va fi mai bine fiecăruia dintre noi în parte, care suntem ceea ce suntem acum și putem deveni ceea ce vede el în viitor.
Propagandistul va vorbi despre binele colectiv, sau binele în general, sau despre stat sau națiune sau popor, dar niciodată nu va îndrăzni să promită bunăstarea unuia sau altuia.
Vizionarul are un program, cu obiective clare, cu etape de parcurs spre acele obiective, cu liste de condiții ce trebuie îndeplinite și cu canalizarea resurselor și eforturilor în direcția justă.
Propagandistul nu poate vorbi despre un program, pentru că nici nu știe ce este acela. Nu va putea să formuleze cu voce tare nici un obiectiv concret, pentru că nu ar fi pe placul auditoriului să descopere că acele obiective pe care le are propagandistul sunt, de fapt, favorabile numai beneficiarului propagandei și, de cele mai multe ori, defavorabile publicului larg. Cât despre resurse și eforturi, acestea sunt canalizate exclusiv pentru atingerea obiectivelor ascunse.
Propagandistul român este la fel ca oricare alt propagandist în general, așa cum l-am descris sumar aici.
Vizionarul român, însă, este o specie unică în lume. Deși și el își dorește ca fiilor și nepoților lui să le fie bine în viitor, el crede că acel viitor trebuie să arate exact la fel ca prezentul pe care îl cunoaște bine și în care se simte confortabil, oricât de urât și de murdar ar fi acesta. Iar programul său este să nu se schimbe nimic.
Pentru că aceasta este înțelepciunea ancestrală a românului, fie el vizionar sau nu, respectiv că orice schimbare nu poate să fie decât în mai rău.

joi, 14 iulie 2011

O nouă dilemă


Avem o nouă dilemă: Andrei Pleșu este manipulant sau manipulat?

Andrei Pleșu scrie un „articol” în Adevărul de miercuri, 13 iulie 2011, intitulat „Ziaristică”, dar care vorbește exclusiv despre emisiuni de televizor și realizatorii acestora, text ce este „accesat on-line” de 13243 de ori și este comentat de câțiva, care, la rândul lor, sunt plăcuți sau urâți de vreo 150 de citiori cu păreri.

Ce rezultă din aceste cifre? În primul rând că, exact la fel ca în viață, 1,2 la sută dintre cititori sunt activiști. La modul tranșant, între aceștia, trei din patru „țin” cu Andrei Pleșu.

Iar o treime dintre cei care „țin” cu Pleșu sunt idioți. De unde știm lucrul acesta? Unul dintre comentarii a fost scris malițios-ironic, ca și când i-ar fi dat dreptate lui Pleșu. Ca urmare, jumătate dintre cei care și-au dat cu părerea au „plăcut” comentariul, iar altă jumătate l-au „urât”, asta, pe când, la celelalte comentarii clar favorabile sau clar defavorabile lui Pleșu și „ideilor” sale, raportul a fost, așa cum am scris, de trei din patru „pentru” Pleșu. Deci, o treime dintre suporterii pleșiști nu sunt capabili să identifice ironia într-un text. Și, în continuare deci, sunt idioți.

Acum, nici cu celelalte două treimi nu putem să ne mândrim cât de inteligenți sunt ei. Pentru că lor le place atât de ceea ce zice Andrei Pleșu, cât și de comentariile laudative la adresa sa.

De exemplu, trebuie să ai multă minte ca să fii de acord cu comentariul „SUPRERB DOMNULE PLEȘU, aveți perfectă dreptate”, referitor la ceea ce zice Andrei Pleșu în scrierea sa, cum că emisiunile de la posturile de televiziune Realitatea TV și „Antenele” sunt „atât de burzuluite, de gogonate, de caraghioase în furia lor monotonă, încât” Andrei Pleșu se trezește, fără să vrea, „în postura de simpatizant al celor de la Putere, atacaţi, seară de seară, în ample sesiuni de dansuri macabre”. Și tot de aceea, când se uită la aceste emisiuni, Boc îi „stârneşte mici duioşii”.

Deci, dacă nu știați ce îl „stârnește” pe un intelectual de talia mare a lui Andrei Pleșu în raport cu viața politică și, mai ales, cu guvernarea executivă a statului din care face și el parte, atunci aflați că emisiunile de tip talk-show sunt cele care îl manipulează și îl fac să simpatizeze cu Puterea, „fără să vrea”. Pentru că, dacă ar fi fost după vrerea și puterea sa de intelectual, el nu ar fi ținut cu Puterea (cu P mare, ca să înțeleagă și cititorii Băsescu și Boc despre cine este vorba, adică despre ei), ori ar fi ținut cu ea pe considerente raționale, de bun simț sau de aderare la filosofia și ideologia care mână acea Putere să lucreze în folosul exclusiv al cetățeanului român.

Mărturisim aici o dilemă: ori acele emisiuni sunt super-tari, dacă pot să determine la un intelectual de mare ținută ca Andrei Pleșu asemenea trăiri afective la adresa șefului executivului de tipul „mici duioșii” și să îl mâne, împotriva voinței sale, în tabăra „Puterii”, ori sunt într-adevăr slabe, caraghioase, monotone și cum le mai vituperează Andrei Pleșu, dar atunci cel care „se trezește” manipulat de ele ar trebui să fie și mai tălâmb decât proprii săi admiratori.

Am scris în altă parte că am cunoscut , pe la jumătatea anilor 1970, activiști de la o gazetă din Armată care încercau să convingă tinerii condeieri că patriotismul înseamnă „dragostea față de țară și partid”. Iar replica cadetului de douăzeci de ani de atunci a fost că nu este numai imposibil să iubești o organizație politică, dar este și caraghios să te îndrăgostești de ea, pentru că, într-o asemenea relație, ar trebui să primeze doar rațiunea.

Iată că, acum, după aproape 40 de ani, vine Andrei Pleșu și se confesează că are exact aceiași convingere ca politrucii militari de atunci, cum că viața politică nu trebuie să fie rațională, ci viscerală, cu trăiri sufletești mai intense sau mai superficiale, provocate de propaganda sau contra-propaganda de la televizor.

Poate Andrei Pleșu este sincer. Atunci să îi spunem că activiștii din Armata de atunci, cu care îl comparăm acum, nu erau sinceri. Ei știau că nu sentimentul trebuie să primeze în relația individ – stat sau individ – partid, dar încurajau astfel de atitudini ilogice, pentru că mai știau și că un raport rațional nu se poate realiza, atâta timp cât acel partid era guvernat prin declarații propagandistice și nu prin programe adevărate.

Cam cum este cazul și cu aceste partide de guvernământ de astăzi, în tabăra cărora Andrei Pleșu a fost împins de „televiziuni”.

sâmbătă, 9 iulie 2011

Păpușarul cu marioneta lui


Când Andrei Pleșu scrie în Dilema veche, el scrie „on the record”, cum ar spune anglofonul, adică pentru a i se consemna scrisele. Punând în articol cuvintele-etichetă Băsescu și Boc, el știe că, automat, ceea ce scrie el va fi consemnat în buletinul de presă întocmit de serviciile abilitate pentru consumul exclusiv al demnitarilor de cel mai înalt rang, care vor să știe ce se mai scrie despre ei.

Cu alte cuvinte, Pleșu îi scrie lui Băsescu, dar nu direct, cum a făcut-o cu Ceaușescu, acum treizeci de ani, ci prin presă, știind că acesta va citi ce îi scrie fostul lui subordonat cu soldă în regulă de la stat.

Publicând într-o revistă „elitistă”, adică destinată celor puțini sau aproape deloc, Pleșu nu se adresează astfel „maselor însetate de cultură”, ci exclusiv patronului său spiritual, Băsescu. Și o face, probabil, alertat de observația pe care i-a transmis-o Băsescu, tot public, acum o săptămână, cum că are capul mare și să aibă grijă să nu-l doară (video aici).

Și ce îi scrie el? Îi scrie că el, Andrei Peșu, este de data asta vigilent! Adică nu se mai lasă prostit ca pe vremea când medita transcedental fără voie de la partid și Securitate. Acum își dă seama de realitate și o denunță cu „simț critic”. Iar realitatea este că, în mod cu totul greșit și ilogic, toată lumea din România dă vina pe Băsescu și Boc, pentru toate problemele cu care se confruntă țara.

Pleșu merge mai departe și demontează, caz cu caz, argumentele celor care zic și cred că sursa tuturor relelor din țara asta este Băsescu, de la rezultatele slabe la bacalaureat, până la pensiile militare.

Iată un pasaj din argumentația pleșistă: „Tot în faţa Cotrocenilor şi-a dat foc şi un fost militar. S-a fript la un picior strigînd „Jos Băsescu!“. A fost stins şi dus la spital. Ancheta n-a stabilit încă motivul concret al gestului său (una din explicaţiile posibile e că ar fi citit greşit ce scria pe fluturaşul de pensie).” Pentru conformitate, vezi Dilema veche, nr. 386, 7 - 13 iulie 2011.

Trebuie să recunoașteți că îți trebuie cultură solidă, un doctorat în Republica Federală Germană, două posturi ministeriale la cultură și externe, precum și un prestigiu greu de egalat de „intelectual” pentru a emite un asemenea contra-argument: nu se știe de ce a protestat cineva împotriva lui Băsescu, dar, evident, nu ar fi avut motive serioase, singura explicație putând fi doar prostia protestatarului, care nici nu e în stare să citească un bilețel cu trei cifre scrise pe el.

Această poveste conduce la două dileme, greu de tranșat.

Prima: Este evident că Andrei Pleșu vrea să fie șmecher cu textul acesta. Adică, este o șmecherie să conversezi cu președintele prin presă. Tu zici una de rău, cum că ar fi cam cârcotaș, doar așa, pentru că este de bonton să dai în Băsescu când se ia de rege, apoi Băsescu spune că nu i-a plăcut, că tu ai capul mare, la care tu trebuie imediat să îi spui: iartă-mă, coane, că nu știu ce am avut. Dar nu trebuie să se vadă dialogul ăsta chiar așa ca ața albă. Deci, facem o șmecherie de articol de scuze apologetice. Iar dilema este: un om inteligent are nevoie să fie șmecher? Sau lui îi este îndeajuns inteligența pentru a se situa în societate pe o anumită treaptă și pentru a ocupa un loc în lume, fără nici o altă șmechereală?

A doua: Este evident că Andrei Pleșu nu are dreptate când zice că este o prostie să dai vina pentru toate relele din țara asta pe Băsescu și sluga lui, Boc. Dilema este: Pleșu știe că nu are dreptate, sau chiar crede lucrul ăsta, că este o prostie să dai vina pe Băsescu?

De ce este important de tranșat fiecare dintre aceste două dileme?

Pentru că urmează să îi spunem lui Andrei Pleșu câteva adevăruri din care rezultă că Băsescu și sluga lui, Boc sunt chiar foarte de vină pentru multele dintre nenorocirile care se abat astăzi asupra românilor. Nu chiar pentru toate-toate, dar, cu siguranță, pentru cele amintite și „demontate” de Pleșu în scrisorica sa către Băsescu și redactată sub formă de articolaș.

Iar, dacă Pleșu este doar șmecher dar nu și inteligent, ori dacă el chiar a crezut ceea ce i-a scris lui Băsescu, s-ar putea să aibă un șoc, provocat de o revelație ceva mai dură decât cea generată de „curiozitatea intelectuală” cu care a descoperit că Meditația transcedentală era „neinteresantă sub raport științific”, în 1982. Ori, cu șocurile la „intelectuali” nu este de glumit.

În tot cazul, fără să lungim vorba, îl avertizăm pe Andrei Pleșu că urmează niște revelații privind subiectul abordat de el în Dilema veche citată mai sus. Dacă i se pare, ori are dubii că nu are puterea să le absoarbă, să se oprească din citit aici și acum.

Prima revelație ține de o realitate foarte vagă lui Pleșu. El, probabil, nu a fost niciodată militar, ci doar colaborator sau chiar voluntar al ofițerilor cu care a lucrat înainte de 1989. Ca urmare, nu are de unde să știe că nu există așa ceva ca „fost” militar, cum îl descrie el pe nefericitul care a făcut gestul disperat de a-și da foc în semn de protest. Militarii, cu excepția celor cu termen, sunt militari pe viață. Ei sunt mai întâi activi, apoi militari în rezervă și, în fine, militari în retragere, dar rămân militari. Iar aceasta nu este doar o realitate de fapt, ci și una de drept, pentru că militarii au gradele în posesie personală, conform legii, pe toată durata vieții lor.

Așa că, atunci când l-a scărpinat drăcușorul pe Pleșu, în fundul său lat, să facă mișto, în adevăratul sens țigănesc al cuvântului, de acel nefericit, și-a bătut joc, sau i-a tratat cu dispreț nejustificat pe toți militarii, fie ei în retragere, în rezervă sau activi.

Cât despre Băsescu, este de notorietate publică faptul că acesta este nepotrivit pentru funcția de Președinte al României, singurul argument pentru care se află totuși acolo fiind pentru că așa l-au ales majoritatea cetățenilor români din țară și străinătate. El, Băsescu, nu are nici prgătirea teoretică, nici cultura, nici educația începând cu cei șapte ani de acasă, nici inteligența care să îl califice pentru postul public în care a ajuns. Ca urmare, este de așteptat ca orice face în această funcție să facă prost, de la mersul cu mașina de serviciu, la semnarea actelor de stat. Și, cum spuneam, se vede cu ochiul liber că exact așa de prost îi iese orice lucru pe care îl face. Nici măcar numele nu și-l poate semna ca lumea pe documente, pentru că el scrie doar „Băse” în semnătura lui.

Lăsînd la o parte persoana, să amintim că orice președinte al României nu este neapărat „de vină”, dar este, cu siguranță, responsabil pentru foarte multe lucruri în țara asta.

El sau ea este responsabil sau responsabilă pentru toate legile proaste sau nefuncționale sau chiar mafiote pe care le promulgă. Așa cum a fost legea pensiilor militarilor din anul trecut, care a trebuit să fie retrasă și înlocuită cu o ordonanță de urgență, după ce a provocat bulversări inimaginabile pentru multe zeci de mii de militari în rezervă și retragere. Lege promulgată de Băsescu împotriva protestelor foarte sonore ale miilor de cetățeni interesați.

El este responsabil de toate disfuncțiile în finanțarea domeniului public, de la apărare și securitate la învățământ și sănătate, pentru că președinele promulgă și legea bugetului de stat. Buget care, în cazul lui Băsescu, s-a dovedit insuficient pentru funcționarea învățământului, de exemplu, deoarece a asigurat doar o treime din cât era nevoie, chiar dacă acest necesar fusese stabilit tocmai de propriile „strategii” băsesciene.

El este responsabil și de plata pensiilor, pentru că promulgă și bugetul de asigurări sociale.

El mai este responsabil și de faptele reprobabile ale tuturor miniștrilor care depun jurământul în fața lui. Și aici vorbim la modul general, pentru că Băsescu ar trebui să fie și mai responsabil decât atât, pentru că tot el este și cel care îi alege cu mâna lui și îi numește pe miniștrii minusculului Boc. Inclusiv pe Funeriu, cel cu bacalaureatul ratat după doi ani de ministeriat, în care ar fi trebuit să organizeze pregătirea examinaților, și nu supravegherea examinării.

Ca să nu mai vorbim de faptul că el, oricine ar fi el Președintele României, este responsabil de tot ceea ce zice și de tot ceea ce face el în public, în cele douăzecișipatru de ore din fiecare zi în care este președinte. Oricine, mai puțin Băsescu.

Desigur, un „intelectual rafinat” ca Andrei Pleșu ar trebui să știe că unei responsabilități neasumate sau unei obligații neîndeplinite de înaltă demnitate publică i se poate spune și VINĂ. Deci, de câte ori Băsescu și Boc nu își îndeplinesc obligațiile față de cetățeni, ori săvârșesc fapte iresponsabile, ei sunt de vină!

Acum, la final, ca să nu vă las cu nelămurirea de ce am ales titlul care deschide acest text, voi introduce ce-a de-a treia dilemă: oare cine este păpușarul și cine este marioneta în realația Pleșu – Băsescu desfășurată sub ochii publicului? Orice răspuns este la fel de bun.



joi, 7 iulie 2011

Vocea patriotului


Era prin 1975, an de răscruce în istoria scurtă a României, între deschiderea relativă către lumea liberă, începută în 1968, și izolaționismul de tip nord-corean, situat sub pecetea cultului lui Ceaușescu, ce a durat până la 21 decembrie 1989. Pe atunci, la Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu se tipărea o revistă gen magazin intitulată „Gânduri ostășești”, revistă editată și scrisă exclusiv de elevi, cum li se zicea pe atunci cadeților.

Faptul că elevii erau la cârma și vâslele revistei nu înseamnă că erau lipsiți de supraveghere, mai ales din partea „organelor de partid” comunist. Totuși, pe vremea aceea, supravegherea nu însemna neapărat cenzură la sânge. Cei care aplicau supravegherea garantau mai mult că nimeni nu transmitea prin paginile revistei idei anti-comuniste sau nu înjura conducerea de partid și de stat, cam la fel cum face acum Consiliul Național al Audiovizualului cu mass media nescrisă.

În acel an s-a petrecut o încercare a supraveghetorilor de a spune elevilor ce să scrie. Doi ofițeri superiori de la o revistă militară ce se edita la nivel național au primit misiunea de partid de a se deplasa la Sibiu și de a vedea cum să facă revista locală să fie mai aproape de „cerințele” vremii. În cadrul acelei vizite, l-au abordat pe redactorul șef al Gândurilor ostășești cu scopul de a-l convinge să includă în paginile revistei sale mai multe texte „patriotice” decât erau publicate până atunci.

Tânărul cadet i-a ascultat cu politețe, apoi i-a întrebat, aparent candid: Și eu ce trebuie să înțeleg prin texte „patriotice”?

La care, coloneii s-au apucat să explice că un text patriotic este o poezie sau o proză care exprimă dragostea de patrie și partid a autorului.

Mimând în continuare candoarea, elevul a insistat: Cum adică dragoste? Și, mai ales, cum dragoste de partid? Oare partidul comunist nu este totuși o organizație politică? Și cum este să te îndrăgostești de o organizație politică? Oare nu este destul să aderi la ideile, doctrina și programele politice ale partidului?

Imediat după aceste observații, coloneii de la presa de partid din armată s-au dat bătuți și au recunoscut că nu sunt pregătiți să poarte o astfel de discuție. Asta pentru că, pe vremea aceea, nu era suficient să spui cuiva cum să gândească și să scrie, iar acel cineva să se conformeze necondiționat. Ca urmare, discuția nu a avut nici o consecință administrativă. Redactorul șef a rămas în continuare șeful revistei și nu a mai fost deranjat cu asemenea cereri.

Sper că nu înțelegeți din această povestire că revista Gânduri ostășești de la Sibiu nu a publicat niciodată poezie sau proză cu sentimente favorabile patriei și partidului comunist. Sau că redactorul șef era un dizident.

Povestirea este doar menită să arate cum propaganda partidului comunist a lucrat cu diligență să alăture partidul ideii de patrie și, implicit, să extindă patriotismul și la acest partid, tot așa și propaganda de stat a lucrat ca să includă dragostea între sentimentele pe care un cetățean le poate nutri față de partia sa.

Dacă această povestire foarte adevărată are sau nu vreo relevanță pentru zilele noastre, rămâne să vă dați singuri seama.

Text publicat inițial în Clubul Cetățenilor Români - http://poporul.ro/vocea-patriotului/

miercuri, 6 iulie 2011

De-ale scrisului despre actualitate

Scrisul despre actualitate este un exercițiu dificil, deoarece pui în el, alături de informație, de analiză și introspecție și mult suflet, mai ales dacă îți pasă de actualitatea pe care o abordezi. Ca urmare, este firească o oarecare revoltă a autorului la adresa celor care fac această actualitate mai urâtă decât ar trebui să fie.

Am început să scriu despre actualitatea pensiilor militarilor pe data de 25 iunie 2010, când am avut o reacție la decizia Curții Constituționale a României de certificare ca fiind constituționale legile și acțiunile guvernului îndreptate împotriva militarilor în rezervă și retragere și a altor pensionari speciali sau de serviciu. Articolul se intitula „La arme, bărbați!” și era publicat în Clubul Cetățenilor Români, pe site-ul http://poporul.ro.

De atunci, am mai publicat alte cinci articole, în același loc și pe aceiași temă a pensiilor (La pensii, care va să zică…; Comandantul superb; De tot râsul sau de tot plânsul; Partidul Pensionarilor, precum și Vai de pensiile noastre!). Am mai scris vro șapte – opt texte originale tot pe aceiași temă pe blogul pesonal, care îmi poartă deci numele Hari Bucur-Marcu.

Unele dintre toate aceste articole și texte au fost scrise într-un limbaj mai virulent, altele cu mai multă grijă pentru exprimarea corectă. Aici i-am criticat, pe bază de fapte și argumente, pe Băsescu, Boc, Oprea, pe curtenii constituționali, precum și pe obedienții funcționari cu grade sau fără din sistemul de apărare națională, pentru încălcarea legilor sau pentru emiterea unor reglementări strâmbe și păguboase. Toate aceste texte au fost însă scrise cu sinceritate. Și, aș putea spune fără falsă modestie, actualitatea mi-a confirmat valabilitatea a ceea ce am scris.

Singurul articol care nu este confirmat încă de realitate este cel mai recent, Vai de pensiile noastre, care prevestește privatizarea și apoi falimentarea sistemului public de asigurări sociale, sau de pensii de la stat. Și asta nu pentru că nu am dreptate, ci pentru că acțiunile guvernamentale pe care le aminteam în articol nu au evoluat încă până la acest deznodământ dezastruos.

Dar, scriind mai ales despre o anumită actualitate, care nu este la fel de atractivă ca uitatul prin geam în budoarul unei curtezane ori ascultatul la ușa dormitorului unui fustangiu, am fost obligat să pun mai mult accent pe seriozitate decât aș fi vrut. Ceea ce a îndepărtat o mare parte a potențialilor cititori.

Dar și așa am avut câteva probleme cu unii dintre cei care s-au ostenit să mă citească.

Prima problemă a fost de credibilitate. Mulți m-au bănuit de o agendă secretă, pe care o satisfăceam cu scrierile mele. Degeaba spuneam eu, sau măcar lăsam să se înțeleagă faptul că singura mea agendă este să transmit niște informații și, mai ales, niște opinii cât de cât informate despre un subiect spinos, arid, dar de-a dreptul vital pentru mulți dintre cetățenii acestei țări. În opinia unora dintre cititori, dacă îl critic pe Băsescu, atunci însemnă că am aderat la agenda opoziției.

Nimic mai departe de realitate! Este adevărat că opoziția are o agendă limitată la a-l da jos pe Băsescu, împreună cu minusculul Boc și șleahta lor, dar agenda mea nu este asta. Mie puțin îmi pasă dacă Băsescu sau Antonescu sau Cocoșescu este la Cotroceni. Mie îmi pasă ca oricine ar fi la Cotroceni să își facă datoria la minimal și, neapărat, în favoarea mea, ca cetățean al acestei țări. Probabil, dacă aș fi avut o reprezentare corectă, reală și cinstită în Parlament, aș fi tranșat prin „parlamentarul meu” nemulțumirile mele față de actele de guvernare, precum și neliniștile față de dovezile de încălcare flagrantă a legii de către înalții demnitari de stat, precum și revolta față de incapacitatea statului de a sancționa asemenea încălcări. Dar așa, fără altă voce oficială, mă văd nevoit să strig în public aceaste griji și nemulțumiri.

A doua problemă a fost de autoritate. Cine sunt eu să îmi dau cu părerea despre probleme de stat așa de serioase cum sunt rezerva apărării naționale, sistemul public de pensii, politica de informare publică a Ministerului Apărării și, mai ales, activitatea celor mai înalte slujbe publice în România, de la președinte în jos spre primul ministru și ajungând la miniștri și șeful Statului Major General?!

Răspunsul simplu, pe care cei care pun asemenea întrebare nu vor să îl ia în seamă, este că eu sunt un cetățean român. Prin virtutea acestei autorități sunt îndreptățit să critic sau chiar să mă răstesc la președintele României, primul ministru, oricare dintre miniștri și alți demnitari mai mari sau mai mici. Nu sunt îndreptățit să îi scuip în ochi, sau să îi stropesc cu vopsea, ori să îi schilodesc, dar să îi critic și să îi cert este nu numai dreptul meu, dar și datoria mea de cetățean. Cât despre subiectele de stat, cum sunt rezerva armată sau pensiile, cu cât sunt ele mai strategice și mai importante în arhitectura națională de securitate, cu atât mai mult trebuie să mă preocupe atentatul potențial sau chiar efectiv la adresa acestora, chiar dacă acest atentat este săvârșit de guvernanții de rang înalt.

În ceea ce privește respectul datorat autorității sau instituției publice pe care cei incriminați în articolele mele o ocupă sau o reprezintă, mi-am exprimat opinia de cetățean român că acest respect este, la rândul său, o instituție, care trebuie creată și prezervată, în primul rând, de cei ce ocupă funcțiile de demnitate publică, pentru că aceștia nu sunt investiți automat cu respect prin lege (pentru conformitate, vezi: Instituția respectului).

În final, vreau să promit că, atâta timp cât va fi și un singur cititor al opiniilor mele a cărui viață este, măcar într-un colț sau măcar pe un subiect, mai limpede după ce mă citește, voi continua să scriu și să public electronic.

Și mă bucur că, scriind așa cum scriu și despre asemenea subiecte, nu am dat încă peste acei cititori nemulțumiți, care să mă facă trădător de țară, atâta vreme cât țara România este reprezentată de acest Băsescu, foarte criticabil și chiar condamnabil

Vai de pensiile noastre!


Atunci când nu crezi nici în teoria, nici în practica conspirației, este foarte greu să scrii despre o conspirație de care ți-ai dat seama la un moment dat.

Și totuși, ce se întmplă, sub ochii noștri, cu sistemul public de asigurări sociale, cunoscut sub popularul nume de sistemul de pensii de la stat, nu se poate explica decât prin existența unei conspirații pusă la cale și executată cu diligență de actualii guvernanți.

Ideea de bază este că acest sistem public este privatizabil. Și, în reaua tradiție a privatizărilor românești, această privatizare trebuie să fie profitabilă pentru cei aleși să se înfrupte din roadele ei. Dar mai este nevoie și de un aranjament sau două pentru a face această afacere profitabilă. Acestor aranjamente le putem zice conspirație, deoarece ele se fac împotriva publicului.

De ce trebuie privatizat acest sistem? Pentru simplul fapt că aici sunt foarte mulți bani de devalizat, in timp ce guvernanții sunt în continuare flămânzi de banul public, iar alte privatizări mari nu prea au mai rămas.

La fel de adevărat este că sistemul public de pensii e tot mai greu sustenabil, în condițiile în care contribuțiile scad din cauza diminuării salariilor, migrării forței de muncă în alte state și creșterii șomajului, iar numărul de pensionați sporește continuu.

Desigur, rezolvarea sustenabilității sistemului în aceste condiții ar necesita atât soluții manageriale inteligente și novatoare, cât și o conducere dedicată și inspirată, ceea ce, evident, nu poate fi cazul cu actuala guvernare, care preferă să se descotorosească de orice probleme, mai ales când, prin această descotorosire poate avea și un profit material, de partid sau personal.

Problema este că, atâta vreme cât e la stat, sistemul nu poate falimenta, pentru că statul este el însuși garantul că pensiile vor fi plătite. Dacă este însă transformat într-un sistem de pensii private, atunci Dumnezeu cu mila. Adică vorbim de o privatizare în vederea lichidării, sau a falimentării, cum s-a mai întâmplat și cu multe alte firme privatizate.

Conspirația are trei piloni principali.

Primul și, probabil cel care asigură succesul, este pilonul psiho-social. Prin acțiuni concertate, dar și divesificate, se induce în public ideea că nu este altă soluție decât privatizarea sistemului public de pensii. Spre „binele” tuturor pensionarilor și cotizanților.

Acțiunea aceasta psihologică a fost lansată de președintele Băsescu însuși, cu mult timp în urmă, când, spre surprinderea tuturor celor avizați, a declarat că sistemul de pensii este în pragul colapsului. Pe vremea aceea nu existau semne că așa ar fi. Erau în sistem suficiente fonduri pentru plata pensiilor, mai ales că acesta este gândit nu numai să redistribuie cotizația colectată, dar și să producă bani, ceea ce, la data avertismentului băsescian făcea cu prisosință.

Apoi Guvernul a preluat ideea și a lansat o campanie de „informare” a publicului cu dificultățile pe care le are în plata pensiilor, sub lozinca „plătim mai mult decât colectăm”. Pentru a fi și mai credibil, Guvernul chiar a avut o tentativă de diminuare a tuturor pensiilor, pe același considerent.

În plus, o liotă de propagandiști de partid și de stat au dat drumul la „dezbateri” pentru susținerea tezei că statul este oricum un prost gestionar al banului public, inclusiv pentru pensii și că trebuie adoptată soluția privatizării sistemului public de pensii.

Al doilea pilon principal al conspirației este efortul de unificare a sistemului public de asigurări sociale. Pentru că, dacă este vorba de privatizare, aceasta trebuie să fie totală. Nu este recomandabil să fie lăsat în urmă nici măcar un singur sistem de pensii plătite de stat, pentru că s-ar putea face o comparație între acel sistem de stat și cel privat, iar falimentarea fostului sistem public devenit privat nu ar mai fi acceptabilă de cetățeni.

De aceea a fost atât de disperat Guvernul Boc să transforme pensiile militare de stat, precum și pensiile de serviciu și cele speciale în pensii de asigurări sociale. Și s-a încăpățânat să facă acest lucru în pofida argumentelor că, prin acest demers distruge sistemul de rezervă al apărării naționale. Iar faptul că nu s-au încurcat în proceduri de conversie a acestor pensii și nu s-au gândit la cetățeanul pensionar pe care l-au transformat din rezervist în „beneficiar” este un indicator clar că scopul era doar desființarea sistemelor complementare de stat, pentru ca acestea să nu mai poată să ofere o referință, în momentul falimentării rezultate din privatizarea asigurărilor sociale.

În final, al treilea pilon al conspirației este infuzia de capital suplimentar în sistemul public de asigurări sociale, înainte ca acesta să fie privatizat, scopul evident fiind să găsească acolo cât mai mulți bani cei chemați să îl preia.

Această infuzie de capital s-a făcut prin procesul de„ recalculare” a pensiilor militare de stat și a celor de serviciu pe „principiul contributivității”. Spre surprinderea celor naivi, s-a constatat că statul dă mult mai mulți bani în sistem pentru pensiile recalculate și devenite pensii de asigurări sociale decât dădea atunci când plătea direct pensiile militare de stat și de serviciu. Asta, deși propaganda clama că, prin recalculare și conversie, se elimină „pensiile nesimțite” și se face o economie la stat.

Bineînțeles, așa cum am mai arătat cu un alt prilej, prin conversie și recalculare s-au mai obținut și alte avantaje pentru guvernanții actuali decât infuzia de capital, dar aici discutăm doar relevanța acestui pilon conspirativ.

În concluzie, o conspirație se combate prin deconspirare, ceea ce am încercat aici.

Combarerea propagandei de partid și de stat cum că trebuie privatizat sistemul public de asigurări sociale pentru că statul nu mai poate plăti pensiile se face cu argumentul că, dacă statul întradevăr nu mai poate plăti pensiile, atunci este vina exclusivă a guvenanților proști, păgubosi, hoți și ticăloși.

Deci, soluția lipsei de bani pentru pensii este schimbarea gestionarului, nu vinderea gestiunii, ca să nu mai vorbim de confiscarea ei de catre unii, în detrimentul cetățenilor onești.

Text publicat inițial în Clubul Cetățenilor Români - http://poporul.ro/vai-de-pensiile-noastre/

duminică, 3 iulie 2011

Happy Fourth of July!


La mulți ani, America, de Ziua Independenței! Fie ca drepturile inalienabile proclamate în Declarația de Independență emisă la 4 iulie 1776, între care se află dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii, să fie dobândite și prezervate nu numai de americani, dar și de fiecare om de pe această planetă!

Happy Independence Day, America! Let the unalienable rights proclaimed by the Declaration of Independence on 4th of July 1776, among these being Life, Liberty and the pursuit of Happiness, be upheld and preserved not only by Americans, but by each and every person on this Planet!