Umbra lui Dan Diaconescu Direct

Suficient de firav pentru a putea fi ridicat în aer și vârât într-un tomberon ca un sac de gunoi, domnul Dan Diaconescu de la televiziunea ce îi poartă numele sau îi oglindește fizicul are totuși o umbră mare și groasă, care se întinde peste Țară. Sub această umbră nu mai crește nimic. Locul rămâne gol.

Plecarea din Țară a domniei sale, precum și revenirea sa în Patrie devin știri de prima pagină, mai ceva decât criza siriană, cea iraniană și cutremurul californian la un loc. Chiar și accidentele de circulație cu morți și răniți, datorate „neadecvării vitezei la condițiile de drum”, indiferent de postul de televiziune, au fost trecute ca știrile numărul doi, după cele cu domnul Dan Diaconescu.

În asemenea condiții, este ușor să ratezi importanța adevărată a situației în care s-a vârât acesta, de curând.

De la sfârșitul săptămânii trecute, toată lumea nu discută altceva decât dacă domnul Diaconescu Direct are sau nu banii cu care că cumpere pachetul de acțiuni la Combinatul Oltchim din Râmnicu Vâlcea pe care l-a câștigat la licitație. Bănuiala că nu ar avea banii a fost inoculată în mintea publică de însuși premierul României, domnul Victor Ponta, de ai fi zis că a prins și domnia sa meșteșugul deturnării atenției de la esențial, meșteșug perfecționat de domnul Băsescu Traian, președintele suspendat și revenit de sub masa verde, al aceleiași Românii.

Pentru mine, cetățeanul român, nu are nicio importanță dacă domnul Dan Diaconescu Direct va achiziționa sau nu acel pachet. Nu are nicio importanță nici dacă cei vreo 3.000 de muncitori de la combinatul respectiv își vor primi sau nu salariile restante, ori dacă vor mai fi salariați sau vor deveni șomeri, în viitorul apropiat. Acestea nu sunt teme naționale.

Nici măcar subiectul Oltchim nu este unul național. Ar fi fost, dacă România ar mai fi avut o industrie integrată, cu valoare strategică, care să fi garantat un spor de securitate economică, sau măcar un ban în plus la bugetul de stat, de pe urma dividentelor de la proprietățile funcționale ale acestui stat. Dar, se întâmplă că această industrie a fost abandonată de mult timp de România, odată cu orice urmă, oricât de rudimentară, de politică de stat în domeniul economic. Astfel încât Oltchim este acum doar un subiect de interes local, pentru o mai mică sau mai mare parte dintre locuitorii vâlceni.

Ce este important, ba chiar esențial pentru mine, cetățeanul român localizat în cu totul altă parte decât Râmnicu Vâlcea, este că am avut, în sfârșit, ocazia să văd cu ochii mei cum este organizată și se desfășoară o licitație de privatizare a unei proprietăți de stat.

De sub umbra groasă a firavului domn Dinaconescu, a răzbătut o informație incredibilă, dacă nu ar fi fost dată vizual și auditiv, în direct, așa cum ne-a obișnuit protagonistul. La mai bine de douăzeci de ani de privatizări și în condițiile în care nu vorbim de o proprietate de stat ca atare, ci doar de acțiuni deținute de România la o întreprindere comercială de producție, am aflat că guvernanții nu știu, nu pot și nu vor să organizeze o licitație între limite minim rezonabile.

Procedurile de licitație, dacă or exista, sunt sumare și lasă loc de improvizație, ba, chiar, și de bunul plac al organizatorilor. Caietul de sarcini, pe care ar trebui să se întemeieze licitația, este alcătuit aiurea și permite tot felul de tertipuri avocățești, după consumarea licitației. Personalul care se ocupă de licitație, începând cu demnitarul de rang înalt care a condus-o, s-au arătat în public total nepregătiți profesional, cu șovăieli și bâlbe de toate felurile, și au compensat această lacună serioasă cu o atitudine total neprofesională și caraghioasă. De undeva din culise, premierul a chibițat sonor activitatea, declarându-și preferințele și nemulțumirile, lăsându-ne să bănuim că asemenea chibițeală nu este făcută în gol, ci va avea consecințe, așa cum și comentriile publice ale domnului Băsescu Traian s-au lăsat, întotdeauna, cu acțiuni concrete ale „instituțiilor statului”.

Dacă așa stau lucrurile cu un biet pachet de acțiuni deținute de stat, la o întreprindere în prag de faliment deliberat, mă întreb cum or fi fost făcute marile licitații, în care s-au privatizat averi considerabile aflate în posesia Țării, în favoarea diferitelor mafii românești sau străine.

Din păcate, nu vom ști niciodată. Pentru că acele licitații s-au făcut nu la umbra cuiva, ci sub legea mafiotă a tăcerii.

Parlamentarul nu se mai plimbă

Domnul Ioan Ghișe, senator ales în Colegiul Uninominal 3 din Circumscripția Electorală nr. 8, Brașov, a anunțat că nu se mai plimbă. Până la acest anunț, în fiecare zi, domnul Ghișe se plimba în jurul Palatului Cotroceni, începând cu ora 18.00, în semn de protest că domnul Băsescu Traian, președintele suspendat și revenit al României, ocupă încă scaunul celei mai înalte demnități publice și palatul aferent.

Istoria acestei plimbări a început cu domnul Ghișe postându-se în fața Palatului Cotroceni, în chip de om-sandwich, între două cartoane pe care scria nemulțumirea domniei sale față de domnul Băsescu, împreună cu un alt domn, prieten și sfătuitor al parlamentarului. Mediatizat corespunzător, cazul a devenit unul de notorietate. Deoarece jandarmii care veghează la liniștea publică în zonă au considerat că îmbrăcarea unor cartoane scrise cu mesaje protestatare nu ar fi permisă de lege fără o anumită aprobare, cineva a venit cu ideea înscripționării acelorași mesaje pe îmbrăcămintea normală, adică pe tricouri și transformarea protestului de stradă într-o plimbare de dupăamiază, pe trotuarele Patriei, încă deschise circulației publice.

Ideea aceasta a părut interesantă unui număr de cetățeni români convinși de nocivitatea prezenței domnului Băsescu Traian la „cârma” Țării. Aceștia au luat inițiativa de a-l însoți pe domnul senator Ghișe în plimbarea sa de protest. Astfel că, în fiecare zi, începtând cu ora șase dupăamiaza, între câteva sute și câteva mii de oameni serioși se plimbau pe sub zidurile înalte ale curții palatului prezidențial, strigându-i ocupantului abuziv gândurile lor neprietene.

Nu am avut ocazia să mă alătur plimbăreților decât o singură dată. Am întâlnit atunci și câțiva prieteni, unii mai de demult, alții mai recenți și dobândiți prin rețeaua de socializare Facebook. Atât aceștia, cât și necunoscuții care făceau plimbarea sunt oameni în toată firea, responsabili și deștepți, total nemulțumiți de statutul lor de cetățeni insignifianți pe care i-l atribuie „instituțiile statului român”. Adică, total în dezacord cu politica de stat și cea europeană de ignorare a votului și voinței populare exprimate prin el, la recentul referendum de demitere a președintelui României, domnul Băsescu Traian.

Opinia mea este că domnul Ioan Ghișe face bine că nu se mai plimbă. Domnia sa are alte lucruri mai importante de făcut. De exemplu, să îi reprezinte în Parlament pe cei câteva zeci de mii de cetățeni din Colegiul Uninominal 3 din Circumscripția Electorală nr. 8 din Brașov. Chiar dacă votul lor a fost amestecat în cratița națională a partidului domnului Ghișe, de a ieșit domnia sa senator, și chiar dacă nu toți au votat cu domnul Ghișe, cu toții sunt reprezentați doar de acest domn în Senatul României. Astfel, în loc să se plimbe în fruntea câtorva sute și, din când în când, câtrova mii de demonstranți, domnul senator ar putea să se pună în fruntea celor câtorva zeci de mii de cetățeni din colegiul său.

Aceștia îi dau autoritatea să propună și să susțină legi, inclusiv din acelea care ar trebui să pună ordine în Țară, astfel încât abuzuri ca cele de la referendumul amintit aici să nu se mai poată produce. Cum poate să inițieze controlul parlamentar asurpa activității unor instituții ale statului, dragi domnului Băsescu, care și-au făcut „datoria” de a-l susține în campania electorală de pe timpul suspendării domniei sale, deși menirea lor este cu totul alta decât cea de a face politică. Ori, să dezvăluie în Parlamentul României faptele de poliție politică pe care le săvârșesc, împotriva legii, anumiți magistrați. Și așa mai departe.

Sfârsitul Lumii 2012

În timpul vieții mele, de mai bine de o jumătate de secol, sfârșitul Lumii a venit și a trecut de mai multe ori, în diferite locuri ale acestei lumi și pentru diferiți locuitori ai ei. De fiecare dată, lumea care a rezultat din acel sfârșit, a fost cu totul alta decât cea de dinainte.

Despre unele dintre aceste sfârșituri am aflat de la televizor. Pe alte sfârșituri ale Lumii le-am trăit mai mult sau mai puțin conștient de importanța existențială a ceea ce trăiam. Am regretat unele dintre lumile pierdute și m-am bucurat că am scăpat de altele.

Și acum sunt nostalgic după Lumea anilor 1968 – 1975. Veți zice că au fost anii mei de formare, ai tinereții veșnic zburdalnice și ai visurilor de schimbare a Lumii, adică ai unui fel de dorință de dumnezeire, cu Creația și cu Potopul la un loc. Dar au fost acei ani deosebit de importanți pentru multe milioane de co-pământeni. Negrii din Statele Unite au devenit africani-americani și cetățeni cu drepturi depline, lumea locurilor rezervate pentru ei în tramvaie și toalete publice dispărând cu totul, pe când lumea colonială a luat sfârșit în întreaga Africa și în multe părți din Asia și Pacific.

Dar nu sunt deloc nostalgic după lumea comunistă care a dispărut în anii 1989 – 1991. Din contră, mă bucur că nu a trebuit să îmi cresc copiii învățându-i anumite lucruri esențiale în clandestinitate, pentru că erau oficial intezise de partidul-stat.

Noi, martorii acestor sfârșituri, am fost mai norocoși decât alții, care, în loc să vadă cum dispare lumea în care trăiau, au dispărut ei din ea. Și nu mă refer aici doar la indivizi. În timpul vieții mele, au dispărut pe de-a-ntregul multe specii de animale și plante.

Îmi pare rău după cărăbușii care nu mai zboară în serile de mai, cum îmi pare rău să aud că nu mai există nici dropii în România cea pustiită de multe alte valori naturale sau făcute de mâna omului. Mai regret că nici nu mă voi putea întâlni niciodată, în această lume, cu animale falnice cum sunt struțul arab sau tigrul caspian, pentru că ele nu îi mai aparțin, așa cum nici lumea aceasta nu mai există pentru ele.

Anul acesta 2012 a fost ales de proroci pentru un nou sfârșit al Lumii. Lăsând la o parte faptul că, așa cum o știm noi, lumea se sfârșește de mai multe ori într-un secol, precum și că, de vreo 11 ani, lumea arată tot aceiași, prorocirea aceasta are o noimă, chiar dacă nu ne aducem aminte de „calendarul Maya” ce se oprește exact în 2012. Asta, deși autorii lui s-au sfârșit, cu toții, cu multe secole mai devreme.

Pesimiștii zic deja că sfârșitul Lumii este o catastrofă de proporții cosmice, deși Pământul are o viață de peste 4,54 de miliarde de ani, ceea ce înseamnă că Omenirea lui Homo Sapiens a avut timp să se nască, să se dezvolte și să dispară de multe mii de ori.

Optimiștii speră ca sfârșitul Lumii ăsteia să aducă nașterea alteia mai bune și mai prospere. Din această perspectivă, parcă nici nu este așa de rău să asistăm la sfârșitul Lumii. Ba, mai mult, ni se pare că nu mai vine odată, nu-i așa?

Oare ce apără Occidentul în România?

Nici până astăzi nu a fost explicată convingător intervenția brutală și disporporționată a unor înalți funcționari și demnitari occidentali în România, în lunile iulie și august, anul curent, exclusiv în favoarea domnului Băsescu Traian, președintele suspendat și revenit al acestui stat european. Asta, deși ocazii de oferire a explicațiilor au existat. Domnul comisar șef Barroso de la Comisia Europeană chiar s-a lăudat cu ceea ce a comis și a afirmat cu tărie că este mândru de faptele sale, fără însă a le justifica, în orice fel. Frau Merkel von Deutchland a evitat, la rândul domniei sale, să spună cum este cu susținerea necondiționată a domnului Băsescu, pe timpul cât era suspendat, dar s-a arătat încântată de rezultat.

Desigur, „explicațiile” oficiale au fost că se apără astfel „statul de drept” și „instituțiile” acestuia, dar aceste explicații nu stau în picioare, din două motive. În primul rând, pentru că au fost propuse chiar de domnul Băsescu personal, evident părtinitor și direct interesat să își păstreze tronul presidențial. În al doilea rând, pentru că lexicul folosit, care include și sintagmele „război civil” și „lovitură de stat”, este cu totul necorespunzător situației de fapt din România, unde se petrece o banală luptă pentru puterea politică.

Singurii care nu au fost solicitați să își explice poziția au fost americanii domnului Obama de la Washinton D.C. Asta, pentru că poziția lor este clară și neschimbată de cinci ani încoace, adică de la ultima suspendare a domnului Băsescu. Atunci, politica lor față de România a fost devoalată în câteva telegrame confidențiale schimbate între amabasador și Centrală, din care rezulta cu sinceritate că domnul Băsescu Traian este atât exponentul intereselor americane particulare în România, cât și agentul de influență al Guvernului american în Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Ce s-a schimbat de atunci, au fost doar numele unora dintre companiile cărora domnul Băsescu le netezește calea spre afaceri românești, în general de tip exploatare. Așa cum a declarat recent domnia sa, „au apărut Exxon și Chevron-ul”.

Nevoia de explicații privind politica europeană de susținere a domnului Băsescu este accentuată și de faptul că, pe vremea când americanii schimbau între ei telegrame cu acest subiect, rezulta că președintele român susținea interesele lor nu împreună cu, ci împotriva celor europene. Câtă vreme voi fi eu președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării, România nu va cumpăra avioane de luptă europene, era citat domnul Băsescu că le-ar fi promis, în secret, americanilor. Iar, pe față, l-a făcut „samsar de avioane” pe ambasadorul suedez la București, care îndrăzinse să își promoveze avionul de luptă național în Aviața Militară Română. De unde și nedumerirea multora: ce i-o fi determinat pe europeni să îl țină strâns în brațe pe acest declarat americanoid?

În absența unor răspunsuri oficiale, putem observa, de exemplu, că este impropiu de vorbit despre toți europenii, deși cancelarul german Merkel și guvernul său lasă mereu impresia că ei sunt toată Europa, cel puțin atunci când vine vorba despre „salvarea monedei unice”. Cum putem observa că nici toată America nu este băsistă, ci doar domnul ambasador american, care a făcut și alte pasiuni conexe domnului președinte român, cum sunt domnul Morar de la Parchetul Anticorupție și doamna Macovei, cea de nicăieri și de peste tot.

Asta, la nivel personal. Pentru că, la nivel instituțional, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Cam toți politicienii români, indiferent de vopseaua partinică, se declară și, probabil, chiar sunt devotați intereselor occidentale în România. Deci, nu ar trebui să fie o problemă îngrijorătoare schimbarea celor de la cârma treburilor statului, pentru că nici un stat occidental nu ar avea nimic de pierdut din această schimbare. Dacă ar fi însă să ne uităm la cine are cel mai mult de câștigat de pe urma „victoriei la masa verde” a domnului Băsescu împotriva multor milioane de cetățeni români, vom constata că avem de vorbit mai degrabă despre crima organizată, despre corupție, contrabandă și evaziune fiscală decât despre interese legitime străine în România.

Nu ne aventurăm să spunem că oponenții Băsescului ar fi niște luptători neînfricați împotriva corupției generalizare și instituționalizate, ori niște tăietori în carnea vie a contrabandei cu te-miri-ce produse prohibite. Doar că ei sunt mai puțin cunoscuți ca fiind nași sau fini de interlopi, ori subiecți de dosare penale puse la rece de cei „promovați” și menținuți în funcții cheie la Procuratură, special pentru aceasta. Și, fiind ei așa modești, este posibil să nu inspire încredere mafiei petrolului, aurului, uraniului, cimentului, fierului, armamentului, prostituției, alimentelor, țigărilor, alcoolului și altor asemenea domenii ce prosperă neîngrădite în România, în dauna banului public și a bunăstării generale.

Nu putem însă ajunge la miezul problemei, fără să includem în analiză și factorul timp. Momentul de ducere a luptei pentru putere, așa, la marginea legii, cum îi stă bine oricărei bătălii politice, are semnificații multiple. Culmea este că aceste semnificații sunt mai puțin interesante pentru români decât pentru străini. Românii ar fi putut aștepta câteva luni în plus, până la alegerile generale, în condițiile în care actuala guvernare nu a îndrăznit să experimenteze grăbirea acestora, în locul referendumului bramburit de demitere a președintelui. Alții însă nu își pot perimte să aștepte. România trebuie să demonstreze acum că este ori neguvernabilă, ori guvernabilă exclusiv cu mâna forte a procuraturii și „serviciilor de informații”, numite eufemistic „instituțiile statului de drept”, alături de Curtea Constituțională a României, și al căror exponent de frunte este domnul Băsescu Traian.

Singurul eveniment extern ce justifică o asemenea grabă este revenirea domnului Vladimir Vladimirovich Putin la conducerea de drept a Federației Ruse și are o legătură aproape ombilicală cu situația strategică a Republicii Moldova. Domnul Putin are suficientă putere de persuasiune atât la Washington D.C. cât și la Berlin, ori chiar la Bruxelles, ca să-i poată determina pe înalții funcționari și demnitari de acolo să facă România  cât mai puțin atractivă pentru românii moldoveni. Astfel, rolul strategic pe care Occidentul i l-a atribuit domnului Băsescu, de apărător al „frontierei de Est” a NATO și Uniunii Europene, cum a raporat, de curând, că a înțeles domnia sa, este în relație directă cu Republica Moldova, vecinul nostru de la Est, în afara Ucrainei, cea care are un statut special atât cu NATO cât și cu Europa, statut ce exclude România.

Deci, pe lângă faptul că domnul Băsescu Traian se opune vârtos și deschis unirii celor două administrații ale aceluiași popor, statul al cărui președinte este trebuie să fie dominat de lupte interne pentru putere, să aibă o justiție coruptă și aservită politic, să fie obedient în fața puternicilor lumii și rezervat în a formula idealuri naționale de orice fel și, mai presus de orice, să fie guvernabil doar după placul și interesul Occidentului, care, se pare , are cel puțin o ureche foarte benevolentă la interesele rusești în zonă.

Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro

Penibilul European

Astăzi, miercuri 12 septembrie 2012, Parlamentul European, reunit în sala de la Strasbourg, Franța, s-a arătat a fi nimic altceva decât Penibilul European. Pentru o lungă bucată de timp, deosebit de greu de suportat, chiar și pentru spectatorul avizat și interesat de subiect, parlamentarii europeni au „dezbătut” situația din România, creată de lupta pentru putere politică. Penibilul s-a revărsat în valuri din modul în care a fost aranjată această „dezbatere”, din conținutul cuvântărilor și, mai ales, din totala irelevanță a întregii întâmplări.

În perioada în care mă ocupam de îndeplinirea condițiilor militare românești pentru accederea la NATO, am dezvoltat o înțelegere aprofundată a fenomenului de susținere masivă populară a acestor demersuri. Acea emulație națională era explicabilă, la modul ideatic, prin dorința românilor de a confirma că aveau aceleași valori ca oricare alt membru al comunității euro-atlantice, iar la modul pragmatic, prin speranța nației că vom beneficia și noi de buna guvernare specifică Vestului, cea aducătoare de bunăstare și confort social. Ulterior dobândirii statutului de stat membru NATO, aceiași susținere masivă populară s-a reorientat spre programul strategic național de aderare la Uniunea Europeană. Astfel, realitatea a confirmat această bănuială avizată că românul majoritar este iubitor de euro-atlantism pentru marile beneficii pe care această formă de organizare socială și, implicit, politică, i le poate oferi pe tavă, la el acasă.

La opt ani de la intrarea în NATO și la cinci ani de la includerea în Uniunea Europeană, buna guvernare și bunăstarea asociată cu aceasta sunt încă simple fantasme în România euro-atlantică. S-a evaporat până și bruma de ordine și de consistență în deciziile guvenamentale de pe timpul pregătirilor pentru accedere, de parcă n-ar fi existat niciodată nici programele de îndeplinire a criteriilor, nici consilierii euro-atlantici care să ne arate cum se face să le îndeplinim.

Tot de atunci încoace, Europa și America nu ne mai spun cum să guvernăm, pentru că nu mai suntem candidați ci membri cu drepturi depline ai celor două cluburi. La fel de îndreptățiți am fi noi să le spunem tuturor celorlalți membri cum și ce să facă, dacă îndrăznesc să ne mai „îndrume”. Și nici nu vin să ne guverneze ei, de-a dreptul. Ca urmare, am revenit unde eram în perioada de „tranziție”, când fiecare făcea ce-i trece prin cap, atâta vreme cât avea o oarecare pârghie, cum ar fi un post public, sau un buget de stat, fie ele cât de modeste.

Europa nici nu știe dacă va mai exista și mâine, de când i s-au arătat toate tarele „construcției” continentale, cu ocazia crizei ce durează de vreo patru ani de zile. Așa că numai de guvernarea benefică a României nu îi arde. Ba, din contră, mulți funcționari publici și demnitari europeni sunt bucuroși să aibă la București o singură persoană cu care să negocieze ce avantaje le mai oferă ce-a de-a șaptea țară ca mărime din Uniune.

Nu contează dacă persoana respectivă nu este deloc respectabilă, prezentabilă sau frecventabilă. Important este să nu se mai piardă timp și efort cu lămurirea Parlamentului României, cu negocierea contractelor cu Guvernul, cu verificarea corectitudinii relațiilor dintre Stat și Uniune prin controlul judiciar și alte asemenea procese de bună guvernare ce mai mult încurcă decât ajută o bună afacere, cum este cea cu hrănirea a aproape douăzeci de milioane de guri, pe banii românilor dar cu produsele europene, în timp ce câmpurile Țării se trasformă în gropi de gunoi, iar munții ei în steril ceanuric.

Ei bine, astăzi, Europa s-a hotărât să „dezbată” această situație, prin reprezentanții săi în Parlament. Numai că aceștia i-au zis „stat de drept” proastei guvernări românești, „independența justiției” protecției de tip mafiot de care se bucură cei ce au dus Țara de râpă și „lovitură de stat” încercărilor timide și ineficiente de îndepărtare legală și constituțională de la cârma României a capului famigliei.

Și au mai spus enormități inimaginabile. Românii din acest Parlament European au fost campionii penibilității, indiferent de „tabăra” în care „luptau”. Desigur, unii au fost mai ticăloși decât ceilalți, așa cum alții au fost mai jalnici.

Două lucruri importante erau de spus, dar nu s-au spus. Unul era despre corupția instituționalizată și generalizată din Țară. Această corupție este bine documentată cu cifre și statistici, deși Europa preferă elemente de „percepție” pentru măsurarea gradului de corupere a instituțiilor naționale. Mai mult, cu ocazia luptei pentru puterea prezidențială, s-a constatat cu ochiul liber nivelul incredibil de corupere a așa-ziselor „instituții” care „apără statul de drept”, adică pe președintele inept și ilegitim Băsescu Traian. În Parlamentul European trebuia arătat cu claritate că această corupție dă perfectă ilegimitate oricăror acte sau decizii emise de orice instituție statală atinsă de ea.

Al doilea aspect ce trebuia arătat cu claritate în același Parlament este conspirația națională de a pune Europa să dea venituri grase, rezultate din indemnizații și alte beneficii financiare unui număr mult mai mare de euro-parlamentari din România decât ar fi trebuit să fie, deoarece s-au trucat cu foarte multe milioane cifrele privind populația locală, așa cum a rezultat din întâmplarea cu referendumul. Pentru că aici rezidă sâmburele întregii șmecherii cu cvorumul la referendumul de demitere a președintelui. Și tot aici este câștigul dublu al domnului Băsescu și trompetei sale, doamna Macovei. Pentru că ridicarea pragului de cvorum se face prin multiplicarea scaunelor de euro-parlamentar, probabil chiar al respectivei doamne.

În loc să se arate aceste aspecte grave și definitorii pentru situația creată în România prin suspendarea Băsescului, s-au preferat tot felul de „declarații”. Unii au zis una, alții au zis alta și așa s-a desfășurat „dezbaterea” parlamentară. Noi, cei care am urmărit-o la televizor, am pierdut timpul și ne-am mâncat nervii. Ei, cei din băncile parlamentare, au încasat indemnizația de ședință sau ce gratificare primesc ei pentru așa ceva. Adică, au fost plătiți ca niște actori de duzină, pentru un spectacol de gang, pentru că asta a fost singura relevanță a întregii „dezbateri” – un spectacol de vorbe în mai multe limbi.

Dacă Parlamentul European nu ar fi fost atât de penibil, ar fi pus de o procedură specifică, de o interpelare sau două, de o anchetă, ceva, prin care să se lămurească, tehnic și imparțial, despre ce este vorba cu Comisia din care fac parte cei acuzați de părtinire a domnului Băsescu. Ar mai fi putut constata o asemenea anchetă și cum funcționează „instituțiile” aceluiași domn, la el acasă și cu ce consecințe pentru electoratul authoton.

Dar acest parlament nu a vrut să rateze ocazia de a fi doar Penibilul European. Asta ca să știm cum stăm cu Europa pe care o așteptam să vină să ne învețe cum să ne guvernăm mai bine, în interesul nostru, de cetățeni româno-europeni.

Welcome Romania

La 22 de ani, Irina era un cetățean român mult peste media națională. Pentru cinci ani, la vârsta de formare, locuise în Belgia și învățase la cea mai bună școală americană posibilă. În clasa a XI-a, a trecut cu brio testul american echivalent cu bacalaureatul românesc, a absolvit clasa a XII-a în România, timp în care și-a dat completările cerute pentru materiile la care absentase în ultimii cinci ani, a învățat pentru bacalaureat și l-a luat fără să cumpere niciun examen, și a intrat la facultate prin concurs, după o pregătire în particular.

Irina și-a ales facultatea în funcție de ceea ce dorea ea să facă în viață și, astfel, a ajuns să fie absolvent de psiho-pedagogie specială. După facultate, s-a angajat la o școală pentru copii cu deficiențe de auz din București. Acel post a fost al șaselea cu contract din viața ei activă, care începuse pe la 13 ani, cu babysitting și ajutor la magazin. De la 16 ani a lucrat ca angajat, chiar dacă numai part-time. Deci, Irina era obișnuită cu munca și știa valoarea banului muncit, adică a banului câștigat în mod cinstit.

Când s-a hotărât să lucreze cu copii speciali, Irina știa că nu va fi plătită corect pentru munca sa. Dar banul nu era esențial în viața ei. Pe de o parte, Irina a avut condiții de viață decente, cu un acoperiș deasupra capului și chiar și o mașină în fața blocului, asigurate de familie. Pe de altă parte, Irina face parte dintre acei oameni care știu că fericirea în viață este dată de orice altceva decât de bani. Și totuși, în plin Regim Băsescu, ajunsese să fie plătită cu 700 de lei pe lună pentru o muncă grea și pretențioasă, de formare a unor copii cu probleme serioase.

Asta era ca și când familia ei plătea pentru educația acelor copii din buzunarul propriu, atâta vreme cât Irina avea nevoie de cel puțin 3000 de lei pentru a trăi la limita minimă a decenței, fără nici un fel de extravaganțe sau concedii.

Așa a ajuns Irina, la 26 de ani, să se întrebe dacă va vrea ca tot restul vieții ei să fie întrețiuntă de familie ca să poată munci pentru statul român, sau va trebui să își găsească o altă sursă independentă de venit, să fie pe picioarele ei, cum se zice.

Cum Irina nu a vrut să renuțe la pasiunea ei de a lucra cu copii speciali, singura soluție a fost să lucreze în Statele Unite ale Americii, unde să facă același lucru, dar cu un venit de exact zece ori mai mare, în condițiile în care costurile traiului zilnic de acolo sunt doar de vreo două ori mai mari, în general. Pentru că, în particular, multe lucruri costă mai puțin în America decât în România, cum ar fi benzina sau ouăle.

Bineînțeles, americanii au primit-o cu brațele deschise. Welcome, Romania! au strigat ei, pentru că au nevoie de un număr mare de dascăli, pentru toate materiile, iar, între cetățenii americani, sunt puțini doritori să facă această meserie. Asta ca să nu mai vorbim de educatori pentru nevoi speciale.

Și, tot bineînțeles, statul român, cel de drept, a lăsat-o să plece fără nicio împotrivire. Probabil că, atunci când vor pleca toți cei care știu și pot să lucreze la fel de bine pentru alți bani decât cei românești, statul român de drept va fi atât de bine apărat, încât nici nu va mai avea nevoie de restul cetățenilor, care pot, dar nu vor să facă nimic.

Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro

Frauda de milioane

Aerul condiționat mergea, dar nu mai era așa de necesar, pentru că dimineața era deja mai răcoroasă, la început de septembrie. În aceiași încăpere, câteva capete înfierbântate aveau neapărată nevoie de răcire imediată, altfel ar fi dat în clocot. Era o ședință de brainstorming.

Tema era dificilă. Șeful primise mai demult ordinul, prin televizor, să sancționeze o fraudă electorală de trei milioane de voturi. Trecuse aproape o lună și ordinul nu fusese încă îndeplinit. Dacă, la vremea emiterii lui, șeful cel mare ce îl dăduse, chiar dacă rămăsese Dumnezeu pe pământ, era încă suspendat, acum a revenit în forță la cârma epavei și echipajul, deși loial, tremura ca piftia. Șeful cel mare este imprevizibil și răzbunător. Și nu mai are răbdare.

Ce avem până acum? întreabă șeful cel mic. Cu totul tot, vreo patru mii, dar și astea interpretabile, vine răspunsul aproape înghițit al subordonatului. Cum, patru mii?!? explodează șeful. Nouă ne trebuie trei milioane! Și astăzi, nu mâine! Altfel, pușcăria ne mănâncă pe toți!

Eu zic să ieșim public cu ce avem, se aventură unul dintre participanți. Să vadă toată lumea că lucrăm. Că nu stăm degeaba. Cum să ieși cu patru mii?! Ești nebun?!? Ne râd și curcile! Și mai dăm pe surse că am avea date certe despre un milion jumate, supralicitează ofertantul ideii cu ieșitul în public.

De pe liste? se interesează altul. Nu, că pe liste ăștia sunt, cei patru mii. De pe soft. Care soft, bre, că softul a fost la noi tot timpul! Mă rog, la ăia de la transmisiuni, dar tot ai noștri sunt... De pe softul lor, atunci, vine propunerea din mulțime. Dar ce soft pot să aibă ei, ca să fure cu milioanele? se arată, dintr-o dată interesat, șeful. În 2009 aveau un sistem de comunicații prin telefon cu toate cele 28.000 de secții de votare. Trebuie să fi avut și un soft de colectare a datelor de la atâtea surse. Și trebuie să îl fi avut și acum, la referendum, își dă cu părerea omul cu ideea de fraudă prin soft.

Dar cum să fraudeze prin softul ăla, că nu este cel electoral? îndrăznește unul să joace rolul „avocatului diavolului”, că așa este la brainstorming. Ce ne pasă nouă, vine răspunsul vesel. Noi suntem procurori, nu tehnicieni! Este suficient să găsim o legătură între sistemul lor de comunicații și voturi! De exemplu, putem să legăm sistemul lor de cele patru mii de voturi în neregulă? Putem! Atunci, așa au fraudat și restul de  2.996.000! se aventurează ofertantul.

Aha, dacă este pe așa, atunci se schimbă problema. Mergem public pe ideea fraudei prin soft. Deci, avem „indicii temeinice” că s-a practicat frauda electorală prin soft, de trei milioane de voturi. Și am scăpat! se entuziasemază șeful echipei.

Stați un pic! revine avocatul diavolului. Nu ne va crede nimeni! Eu zic să mergem pe cifre mai mici și, pe măsură ce trece vremea și noi anchetăm, mai apar noi date și indicii temeinice. Poate începem cu cinci sute de mii? propune omul. Ce să ne mai încurcăm! Dacă nu aruncăm pe piață toată suma, măcar un milion jumate tot trebuie să zicem! hotărăște șeful.

Măi să fie, revine cârcotașul, omul Gică-Contra. Nu ne-am gândit până acum, căci ordinul nu se discută. Dar, dacă zicem că ăia au putut fura și au și furat trei milioane, cum ne-a ordonat nouă șeful cel mare să zicem, atunci de ce nu au făcut ei cvorumul prin soft, că le mai lipseau doar câteva sute de mii? Ori, ce mi-e un milion jumate, ce mi-e două milioane jumate... Revin și zic că nu o să ne creadă nimeni! se întristă omul.

Gata, nu mai dăm înapoi, se învârtoșează șeful. Mergem pe un milion jumate. Nu în comunicat, ci pe surse. În comunicat băgăm numai chestia aia cu softul lor. Dacă ne preiau în Evenimentul zilei, înseamnă că suntem credibili. Măcar Zeus să fie mulțumit, că, la câte necazuri a avut, îi trebuie și lui o veste bună. Doar, noi de aia suntem aici!

O nouă reformă a învătământului românesc

Domnul profesor doctor inginer Mihail Hărdău, pedelist, președintele Comisiei permanente a Senatului României pentru învățământ, știință, tineret și sport, fost ministru al educației, alături de doamna profesor doctor inginer Ecaterina Andronescu, pesedistă, vicepreședintele aceleiași comisii și actuala ministru al educației, cercetării, tineretului și sportului s-au întrecut astăzi, miercuri, 5 septembrie, la televior, să anunțe o nouă realizare a leadershipului politic românesc în domeniul educației naționale, respectiv instituirea unei noi diplome, care să ateste că deținătorul nu a învățat mai nimic pe timpul anilor de liceu.

De această diplomă vor beneficia toți absolvenții de liceu care nu au „luat” bacalaureatul, dar vor să arate și ei acasă sau la serviciu o hârtie că au făcut liceul. Reforma constă în găselnița că și această diplomă se va numi tot diplomă de bacalaureat, doar că unul „profesional”.

Această întâmplare s-a produs în zilele în care Guvernul Ponta tocmai a recunoscut că nu a reușit pregătirea anului de învățământ preuniversitar de stat și că a fost nevoit să amâne începerea acestuia cu o săptămână, în care să mai cârpească pe aici pe colo cel mai păgubos sistem public românesc.

Nu avem cum să nu constatăm, încă odată, că, indiferent de vopseaua politică, politicienii și demnitarii noștri se întrec să distrugă învățământul preuniversitar de stat, sub pretextul reformelor. Aici nu mai poate fi vorba de prostie, de nepricepere, de amatorism, de constrângeri bugetare, de criză economică, de asuprire din partea Europei și Americii, de conspirația ocultelor de orice tip, ci de un plan inteligent, deliberat și clar de prostire, la propriu, a populației majoritare a României viitoare.

Cei doi pe care i-am numit la început numai nepricepuți nu pot fi numiți. Domnul Hărdău este autorul a 13 cărți didactice. Chiar dacă nu le-a scris domnia sa, sunt convins că măcar le-a citit, ca să se laude acasă. Doamna Andronescu, chiar dacă are porecla nemeritată de Abramburica, a fost un distins rector al celei mai mari și mai prestigioase școli tehnice superioare românești. Oamenii ăștia știu ce fac.

În calitatea lor de capi politici, legislativi și admnistrativi ai învățământului românesc de stat, ei știu cu siguranță că, în România, nu diplomele lipsesc, ci cunoașterea acumulată de tineri pentru a trăi o viață de om educat.

Ori, cunoașterea nu se poate dovedi prin „examen”, ci prin ceea ce pot face posesorii ei. Prin examen se dovedesc doar cunoștințele. Și cei doi numiți mai sus, și alți capi ai sistemului pretind că nu știu că aceste cunoștințe nu sunt calibrate cu nevoile reale ale copiilor, ci doar cu ceea ce știu să predea profesorii.

Mai mult, toată lumea se uită la bacalaureat ca la cea mai importantă sursă de informație privind nivelul de performanță al liceului în transmiterea cunoștințelor, indiferent dacă ele sunt ori nu sunt necesare în viață sau în meserie. Asta, pe când bacalaureatul, fie el „tradițional”, fie „profesional”, testează nivelul de cunoștințe al posesorilor, chiar dacă ele nu au fost asimilate prin statul în banca de liceu.

Mai sunt sigur că înalții demnitari școlari știu că nivelul de cunoștințe nu arată performanța școlară decât dacă școala este de tip internat iar elevul nu are alte surse de cunoștințe și alte posibilități de învățare decât în școală. Adică, școala s-ar putea să fie chiar mai proastă decât este, dar unii copii se pregătesc acasă, în plus față de liceu, iar notele lor, obținute la bacalaureat, sunt puse pe seama performaței directorului și dascălilor din școală.

Osul

De când a tăcut domnul Băsescu Traian Revenitul, am tăcut și eu pe subiectul omonim. Nu pentru că nu am avut ce să spun, ci pentru că ceea ce era de spus am spus încă înainte de decizia anticonstituțională a Curții Constituționale, respectată de reprezentanții mei în Parlamentul României, în numele meu, dar în pofida voinței mele suverane.

Acum, că domnul Băsescu a rupt tăcerea, pot să o rup și eu. Domnia sa a cuvântat, liber și cam dezlânat, în fața ambasadorilor români adunați într-o convocare anuală.

Din toată vorbăria domniei sale, am reținut un singur lucru. De fapt, o singură expresie, cea cu „să pună osul la treabă”. Dicționarele românești consemnează expresia „a pune osul” și o definesc drept „a munci din greu”. Deci, a pune osul la treabă este cam redundant, în sens lingvistic.

În același timp, nu prea se știe cum s-a ajuns, în limba română, la chestia cu osul. Eu nu pot decât să speculez că, așa cum s-a născut expresia „din os domnesc”, ceea ce însemna că o progenitură era provenită din acțiunea organului genital al domnului Țării, numit eufemistic „os”, tot așa, același „os” este pus la treabă, simbolic, când este nevoie să îți arăți bărbăția și să obții o anumită satisfacție.

Și mai pot să speculez că domnul Băsescu a folosit expresia respectivă știind sau, măcar, având în subconștient conotația sexuală a expresiei.

Îmi bazez această speculație pe contextul în care a apărut respectiva sintagmă. Discursul dezlânat al domniei sale a avut totuși un fir director, o temă reluată până la exasperare, cea a faptului că „instituțiile statului” au rezistat atacului perfid al opozanților politici, constituiți în majoritate parlamentară, și au continuat să funcționeze, în pofida acelui atac, până în zilele noastre. Numai că, avertizează sau amenință domnul Băsescu, procesul acesta de restaurare a „statului de drept”, șifonat de încercarea nereușită de „lovitură de stat”, trebuie să continue, iar pentru aceasta, instituțiile trebuie „să pună osul la treabă”.

Deoarece opozanții „statului de drept” s-au dovedit a fi peste șapte milioane de cetățeni români cu drept de vot, înseamnă că „osul” trebuie pus la treabă împotriva acestora. Adică, în mintea perversă și exersată prin porturi și bordele a cuvântătorului, și Curtea Constituțională, și Consiliul Superior al Magistraturii, și Procuratura Generală, și Direcția Națională Anticorupție, și „structurile de securitate națională” ar trebui să își bage „osul” în publicul acesta numeros, care a votat împotriva domniei sale. Așa cum face, de altfel, acest domn, decum se gândește la poporul român.

Omul care este

Sunt convins că vă place George Clooney, chiar dacă nu sunteți femeie și sunteți invidios că a fost votat de două ori cel mai sexy bărbat de pe Planetă. Eu vă propun aici să vă uitați la George Clooney omul. Care este conștient de faptul că nu numai că îl știu mai multe milioane de oameni decât pe președintele lui din America, dar că și îl plac mult mai multe milioane decât pe cel mai puternic om al aceleiași Planete.

Într-un interviu de o oră și un sfert, Clooney a oferit unui grup de studenți la actorie o introspecție a propriei personalități. Interviul, subtitrat în românește, a putut fi urmărit pe canalul MGM. Pentru cei interesați, îl postez aici numai în engleză. 

La un moment dat, vorbind despre eforturile sale de rezolvare a unor mari drame umane, cum a fost genocidul din Darfour, George Clooney a mărturisit că este dezamăgit de lipsa de rezultate ale acelor eforturi. De ce? întreabă profesorul ce îi lua interviul. Pentru că, a aduce la cunoștința publicului existența unei situații nu echivalează cu rezolvarea acelei situații. Deși cei responsabili se ascund mereu sub pretextul că nu au știut. Pentru că, dacă ar fi știut...