Umbra lui Dan Diaconescu Direct

Suficient de firav pentru a putea fi ridicat în aer și vârât într-un tomberon ca un sac de gunoi, domnul Dan Diaconescu de la televiziunea ce îi poartă numele sau îi oglindește fizicul are totuși o umbră mare și groasă, care se întinde peste Țară. Sub această umbră nu mai crește nimic. Locul rămâne gol.

Plecarea din Țară a domniei sale, precum și revenirea sa în Patrie devin știri de prima pagină, mai ceva decât criza siriană, cea iraniană și cutremurul californian la un loc. Chiar și accidentele de circulație cu morți și răniți, datorate „neadecvării vitezei la condițiile de drum”, indiferent de postul de televiziune, au fost trecute ca știrile numărul doi, după cele cu domnul Dan Diaconescu.

În asemenea condiții, este ușor să ratezi importanța adevărată a situației în care s-a vârât acesta, de curând.

De la sfârșitul săptămânii trecute, toată lumea nu discută altceva decât dacă domnul Diaconescu Direct are sau nu banii cu care că cumpere pachetul de acțiuni la Combinatul Oltchim din Râmnicu Vâlcea pe care l-a câștigat la licitație. Bănuiala că nu ar avea banii a fost inoculată în mintea publică de însuși premierul României, domnul Victor Ponta, de ai fi zis că a prins și domnia sa meșteșugul deturnării atenției de la esențial, meșteșug perfecționat de domnul Băsescu Traian, președintele suspendat și revenit de sub masa verde, al aceleiași Românii.

Pentru mine, cetățeanul român, nu are nicio importanță dacă domnul Dan Diaconescu Direct va achiziționa sau nu acel pachet. Nu are nicio importanță nici dacă cei vreo 3.000 de muncitori de la combinatul respectiv își vor primi sau nu salariile restante, ori dacă vor mai fi salariați sau vor deveni șomeri, în viitorul apropiat. Acestea nu sunt teme naționale.

Nici măcar subiectul Oltchim nu este unul național. Ar fi fost, dacă România ar mai fi avut o industrie integrată, cu valoare strategică, care să fi garantat un spor de securitate economică, sau măcar un ban în plus la bugetul de stat, de pe urma dividentelor de la proprietățile funcționale ale acestui stat. Dar, se întâmplă că această industrie a fost abandonată de mult timp de România, odată cu orice urmă, oricât de rudimentară, de politică de stat în domeniul economic. Astfel încât Oltchim este acum doar un subiect de interes local, pentru o mai mică sau mai mare parte dintre locuitorii vâlceni.

Ce este important, ba chiar esențial pentru mine, cetățeanul român localizat în cu totul altă parte decât Râmnicu Vâlcea, este că am avut, în sfârșit, ocazia să văd cu ochii mei cum este organizată și se desfășoară o licitație de privatizare a unei proprietăți de stat.

De sub umbra groasă a firavului domn Dinaconescu, a răzbătut o informație incredibilă, dacă nu ar fi fost dată vizual și auditiv, în direct, așa cum ne-a obișnuit protagonistul. La mai bine de douăzeci de ani de privatizări și în condițiile în care nu vorbim de o proprietate de stat ca atare, ci doar de acțiuni deținute de România la o întreprindere comercială de producție, am aflat că guvernanții nu știu, nu pot și nu vor să organizeze o licitație între limite minim rezonabile.

Procedurile de licitație, dacă or exista, sunt sumare și lasă loc de improvizație, ba, chiar, și de bunul plac al organizatorilor. Caietul de sarcini, pe care ar trebui să se întemeieze licitația, este alcătuit aiurea și permite tot felul de tertipuri avocățești, după consumarea licitației. Personalul care se ocupă de licitație, începând cu demnitarul de rang înalt care a condus-o, s-au arătat în public total nepregătiți profesional, cu șovăieli și bâlbe de toate felurile, și au compensat această lacună serioasă cu o atitudine total neprofesională și caraghioasă. De undeva din culise, premierul a chibițat sonor activitatea, declarându-și preferințele și nemulțumirile, lăsându-ne să bănuim că asemenea chibițeală nu este făcută în gol, ci va avea consecințe, așa cum și comentriile publice ale domnului Băsescu Traian s-au lăsat, întotdeauna, cu acțiuni concrete ale „instituțiilor statului”.

Dacă așa stau lucrurile cu un biet pachet de acțiuni deținute de stat, la o întreprindere în prag de faliment deliberat, mă întreb cum or fi fost făcute marile licitații, în care s-au privatizat averi considerabile aflate în posesia Țării, în favoarea diferitelor mafii românești sau străine.

Din păcate, nu vom ști niciodată. Pentru că acele licitații s-au făcut nu la umbra cuiva, ci sub legea mafiotă a tăcerii.