miercuri, 3 octombrie 2012

Rațiuni externe pentru România

La sfârșitul săptămânii trecute, bulgarul Sergei Stanișev, fost prim-ministru și președintele Partidului Socialist Bulgar, a devenit Președintele Permanent al Partidului Socialiștilor Europeni. Potrivit agenției de știri sofiote Novinite.com, în noua sa calitate europeană, domnul Stanișev intenționează să se implice activ în campania electorală din această toamnă din România, în favoarea domnului Victor Ponta și a partidului pe care acesta îl prezidează.



Tot săptămâna trecută, doi miniștri francezi, cel de interne și cel al afacerilor europene, socialiști de-ai domnului președinte François Gérard Georges Nicolas Hollande, au făcut o vizită la București, unde au încheiat un acord cu Guvernul Ponta, pentru lansarea unui program-pilot de legare de glie, în România, a vreo 80 de membri ai etniei roma, sau țigani, cum mai sunt cunoscuți aceștia în Țară și, mai ales, în Franța, de unde tot sunt alungați, foarte ne-europenește, de altfel, iar ei se tot întorc.
În rest, Europa și Lumea nu s-au arătat interesate de România, săptămâna trecută. Această relaxare de știri de pe-afară le-a dat timp și spațiu multor analiști aborigeni ca să gloseze, în continuare, pe tema rațiunilor externe ce justifică acceptarea reîntoarcerii domnului Băsescu Traian în fotoliul prezidențial.
Dacă ar fi să ne alăturăm acestor analiști, am fi doar o voce în plus, fără să aducem nimic nou, din punct de vedere al informațiilor. La mai bine de o lună de la reinstalare, nimeni nu știe, sau nu spune, cum au ajuns domnii Barosso și Obama, precum și doamnele Merkel și Reding să îl susțină pe domnul Băsescu, atât de discreționar și împotriva voinței populare autohtone, cea exprimată foarte vocal, prin vot la referendumul de demitere. Menționez că l-am așezat pe domnul Obama, președintele american, după domnul Barosso, comisarul șef european, exclusiv pe considerente de ordine alfabetică. Deși nu s-a pronunțat personal în speța Băsescu, domnul Obama apare aici pentru că ambasadorul său la București, precum și funcționarul din Departamentul de Stat al guvernului său, ce a vizitat România pentru a demonstra această susținere, au afirmat că ei vorbesc oficial, deci, în numele șefului administrației americane.
Chiar și fără informații, sau dovezi ori declarații, putem totuși fi de acord că există o anumită atitudine sau un anumit comportament al guvernelor străine față de România, în general. Deci, deși nu putem identifica rațiunile externe referitoare la lipirea cu superglue a domnului Băsescu de Palatul Cotroceni, putem vorbi de rațiunile externe ale acestei atitudini ori ale acestui comportament.
În ochii Occidentului, România este un stat european atipic și, oarecum, complicat. Ocupând șase la sută din suprafața Uniunii Europene și având o populație de peste patru la sută din euro-cetățeni, România se situează pe locul șapte în UE. Numai că poporul acesta produce anual un produs intern brut ce situează România pe locul 17 în aceeași UE.
Nici unul dintre statele europene nu are interesul ca România să progreseze în așa fel încât să ocupe locul șapte și la produsul intern brut. Europenii nu au acest interes, pentru că România ar trebui să le ia din resursele lor și să le ocupe și piețele lor, pentru a se situa pe locul pe care îl merită. În același timp, nici unul dintre statele europene nu are interesul ca România să fie un focar de probleme, ce s-ar putea revărsa și asupra lor, interesul lor fiind ca, oricare ar fi problemele cu care se confruntă românii, acestea să fie menținute între granițele Țării, la fel ca o supă cloclotind sub capac.
Acestea nu sunt atitudini specifice relației cu România. Toate statele europene sunt într-o competiție acerbă între ele, interesul fiecăruia fiind opus intereselor celorlalți. De aceea, periodic, în Uniunea Europeană au loc tot felul de „războaie”, cum sunt cele ale vinului, peștelui sau merelor. Deci, fiecare stat european are interesul ca oricare alte state europene să nu progreseze pe seama resurselor și piețelor sale, la fel cum fiecare stat european are interesul ca, oricare ar fi problemele altor state, acestea să fie ținute acolo și să nu ajungă să îl afecteze și pe el. De aceea state precum Grecia, Portugalia sau chiar Spania nu sunt lăsate să se scufunde cu totul, dar nici nu s-a făcut nimic pentru a se preveni situația financiară dezastruoasă în care se află ele.
Ce face România să fie atipică în Europa este că românii sunt de acord să nu progreseze și să nu exporte niciuna dintre problemele interne, astfel încât să nu afecteze niciun alt stat european, în niciun fel.
Cum s-a ajuns aici?
Fără să fie o conspirație, ori o agresiune, concomitent cu sprijinul acordat României pentru a atinge țintele instituționale și politice propuse pentru aderare și integrare în UE, restul Europei, în concert cu Statele Unite, au acționat pentru descurajarea românilor în câteva trăsături specifice oricărei națiuni articulate.
Idealul național, identitatea, incluziunea și inițiativa națională sunt câmpurile în care se cultivă voința națiunii pentru a parcurge un anumit drum, spre un anumit obiectiv. Frunctele acestei voințe hrănesc apoi domeniile educației naționale, culturii, economiei, securității și apărării, protecției sociale și altora care fac parte din marele domeniu public.
Putem recunoaște că Occidentul nu i-a încurajat niciodată pe români să își formuleze un ideal național. În locul acestuia, prin ridicarea la rang de religie a economiei libere de piață, s-a propus un fel de obiectiv mercantil, de atingere a unei anumite bunăstări individuale, indiferent prin ce mijloace. Multe dintre aceste mijloace au presupus îmbogățirea unora dintre români pe seama altora dintre români, ceea ce a descurajat orice emulație și omogenizare a unei idei naționale.
Dacă românii am fi avut un ideal național, atunci am fi înțeles și condițiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru atingerea lui, cum ar fi unitatea națională, nu numai cea teritorială, dar și cea în cuget și efort comun. Am fi identificat și necesarul de educație pentru fiecare participant la atingerea acelui ideal. Cum am fi știut și ce economie trebuie încurajată cu banul public.
La rândul ei, identitatea națională a românilor a fost și este tot timpul obiectul unei bulversări concertate. De la punerea semnului egal între români și romi, până la separarea românilor în moldoveni, ardeleni, olteni sau chiar în clujeni, ieșeni ori bucureșteni, am asistat la demersuri de toate felurile pentru ca poporul român să fie confuz în ceea ce privește propria sa personalitate. Chiar și încurajarea aspirațiilor megalomanice ale primordialității strămoșilor românilor între toate națiile Europei servește mai mult scopului de negare a propriei identități decât celui de consolidare a ei.
Valorile culturale de identitate au fost abandonate atât în Țară, cât și în străinătate. În artele vizuale au fost preferate originalitățile pseudo-moderniste, mai ales de Institutul Cultural Român. În muzică, maneaua de sorgine orientală a sugrumat orice dezvoltare a românismului. Moda și arhitectura sunt „de fițe”, adică țin de o subcultură de mahala, îmbogățită peste noapte. Literatura românescă, ce dezvăluie tipologii și dă repere, nu mai face parte din viața de zi cu zi a nației, cum se întâmpla cu alte generații sau cum se întâmplă la alte nații.
Incluziunea dă forță oricărei națiuni. Incluziunea arată că nu există cetățeni de mâna a doua sau a treia, toți fiind la fel de importanți pentru colectivitate, indiferent de sex, de rasă, de vârstă, de inteligență, de capacitate fizică, ori de nivel de dezvoltare și bunăstare individuală. Astfel, având toți membrii săi înrolați la același ideal național, societatea respectivă este mai puternică. La noi, dezbinarea între oameni este sport național. Cei care muncesc sunt asmuțiți asupra celor care au muncit, cei bolnavi sau cu dizabilități sunt plasați sub prezumția de înșelătorie, proștii sunt opuși celor șmecheri și așa mai departe. Parabola cu să moară și capra vecinului este prezentată ca și când ar fi definitorie pentru români, deși, în imensa lor majoritate, aceștia sunt altruiști și chiar devin eroi cu naturalețe.
Cât despre inițiativa națională, ea definește, în planul acțional, un popor articulat și conștient de valoarea sa. Când este prezentă, inițiativa națională înlocuiește așteptarea populației ca să vină străinii să spună nației respective ce și cum să facă. Prin asemenea inițiativă, se identfică și se aplică soluții proprii la problemele de dezvoltare, ori la crizele de orice fel. Guvernul unui popor cu inițiativă nu practică argumente de tipul „așa ne cere Fondul Monetar Internațional”, ori „așa ne-au impus comisarii europeni”.
Dacă luăm în calcul aceste trăsături și le suprapunem peste acțiunile unora dintre conducătorii români, vedem cu ușurință cum aceștia sunt în deplin acord cu străinii care descurajează formularea unuia sau mai multor idealuri naționale, așa cum descurajează consolidarea identității naționale, ori realizarea incluziunii sau manifestarea inițiativei naționale în România. Ba, mai mult chiar, devin campionii acestor străini în promovarea unor atitudini păguboase printre români.
Cu asemenea considerații în gând, oare mai trebuie să căutăm informații și date privind rațiunile externe de promovare și sprijinire din afară a acestor conducători români, în frunte cu domnul Băsescu Traian?




Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro

2 comentarii:

  1. Când vă citesc textele, deși disecațí chestiuni grave, eu le savurez puțín câte puțín, pentru că, intențíonat sau nu, le presărați cu un umor, să-i zicem ardelenesc, ( ardelenii pe care îi știu eu nu au haz prea des) drept care „ vizualizez„ situațiile.
    Bunăoară, în clipa asta, zăresc , șerpuitoare, o dâră de superglue, pe un fotoliu prețios..se prelinge așa, pe furiș către vecinele ei, ceva mai scunde.
    Și mai văd, de data asta, fără să zâmbesc, chiar simt un nod în gât, cum ceaunul nostru balcanizat, de atâta folosire, și-a cam pierdut calitățile, supa s-a răcit și, pentru că i s-au tooot adăugat ingrediente din grădina dâmbovițeană, ca să se mai lungească, este refuzată chiar și de către maidanezii năpârliți de atâta arșiță.
    Nici s-o guste, nu se mai opresc.

    Ce se întâmplă cu noi?
    Chiar ne rostogolim? nu ne mai oprește niciun „ciot„?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Când este vorba de umorul ardelenesc, pe mine mă duce gândul la Coșbuc. În rest, cred că noi, ardelenii, avem umor, doar că ne este greu să ne manifestăm, când ne ia o jumătate de oră să ne prindem de o poantă și o zi întreagă să răspundem la o ironie.

      Cât despre ce se întâmplă cu noi, răspunsul scurt este că se întâmplă numai ce vrem noi să se întâmple. Numai că nu știm asta, sau nu ne pasă...

      Ștergere