joi, 26 noiembrie 2020

O interpretare shakespeariana in romaneste pe scena cartii de lectura

 Acum câtăva vreme, a apărut la Editura Polirom, din Iași, cărțulia Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi: Sonete – Romeo și Julieta.

 

La modul consistent, de studiu sistematic și serios, eu am habar despre Shakespeare cam cu trei ani înainte de a se naște autorul interpretării publicate de Polirom. La vremea respectivă, mă pregăteam pentru admiterea la facultate, la Teoria artei, unde cunoașterea literaturii engleze, la nivel deja universitar, era o mare șansă de a fi acceptat. Nu a fost să fie să mai ajung la concursul de admitere, dar am rămas cu studiul deja parcurs, precum și cu completările de cunoaștere aferente. Abia zece ani mai târziu, m-am aflat pe băncile amfiteatrelor de la Limba și Literatura Engleză, din strada Pitar Moș, în București, unde am constatat că ceea ce știam deja era în deplină concordanță cu programa universitară pe care o parcurgeam ca student întârziat.

 

Spun astea despre mine, într-un text despre o carte de-a lui Adrian Papahagi, doar pentru a stabili de la început că chiar știu despre ce vorbesc eu aici. În plus, autorul pomenit mi-a făcut onoarea să mă bage episodic în seamă, când m-a indexat ca „soldățel pe timp de pace”, care afișam „obrăznicia” de a ieși din anonimat și de a „administra lecții savanților”. Asta, doar pentru că aș fi vrut să „fac pe deșteptul, dar am dovedit doar că sunt cam prostuț”.

 

Și această precizare este obligatorie, pentru cei care ar crede că orice observație critică sau defavorabilă autorului referențiat aici ar fi doar o replică la opinia domniei sale despre mine. 

 

Pe când nu este așa. Chiar dacă nu am publicat nimic în domeniul teoriei literaturii, pentru a-mi valida ideile, tezele și opiniile printre egali, eu sunt după toate criteriile perfect calificat să mă pronunț asupra oricărui fapt literar publicat sub orice formă, în limbile română și/sau engleză, având o licență universitară în acest sens, obținută cu nota 10. Iar între criteriile acestea se află și cel de onestitate metodologică. 

 

Adică, nu aș fi onest din punct de vedere metodologic cu eventualul meu cititor, dacă nu l-aș convinge de la început că fac hermeneutică, adică vorbesc despre un fapt literar, cum este și cărțulia menționată la început, într-un context bine definit, separat evident de umorile, ranchiunele și predispozițiile mele, mai ascunse ori mai evidente, de a plăti polițe autorului cărțuliei. Sau, dacă nu aleg să fac hermeneutică, cititorul meu trebuie să fie cu sinceritate convins că mă refer exclusiv la textul de discutat, indiferent de opinia mea despre autor sau despre contextul în care a fost publicată cărțulia lui. De altfel, îi zic cărțulie doar din cauza dimensiunilor ei reduse și ca format, și ca număr de pagini, fără nicio intenție peiorativă.

 

Sau, aș putea propune o discuție hermeneutică, după care aș putea face și o sumă de observații despre text, separat de context.

 

În oricare dintre cele trei variante, aș oferi un exemplu despre cum se face o critică literară, atunci când criticul nu are nimic de împărțit cu autorul de criticat literar, ci doar ceva de împărtășit cu cititorul autorului. Adică, aș putea să îi ofer cititorului meu argumente credibile și convingătoare fie despre ideea de a nu lua în seamă opusul supus criticii, fie de a-l lua în seamă. Pentru că, în esență, asta este menirea oricărei critici literare, chiar și cea sub formă de recenzie de carte, adică menirea de a orienta un eventual cititor al subiectului criticii, dacă merită sau nu să citească textul respectiv. Eventual, cu nuanțe.

 

Acestea fiind spuse, vă propun să trecem la treabă. 

 

Contextual vorbind, domnul Adrian Papahagi și Editura Polirom fac un gest de cultură prin abordarea subiectului Shakespeare, sub forma unei intenționate serii „care își propune să analizeze întreaga operă dramatică și lirică a lui Shakespeare”. 

 

Mie îmi este clar că, din cultura românească, o asemenea analiză lipsește cu durere. Dacă identitatea națională românească va fi vreodată definită cultural ca aparținând universului civilizației de tip euro-atlantic, atunci Shakespeare ar trebui să ocupe un loc strategic în conștiința identitară românească. Pentru aceasta, traducerile din Shakespeare, împreună cu analizele în română ale operei sale sunt de importanță materială neîndoielnică. Fără nici cea mai mică ezitare, între a traduce analize făcute în alte limbi, din alte culturi naționale și între a publica analize originale, făcute de români credibili că știu ce scriu, vor fi întotdeauna de preferat producțiile românești. Cu mențiunea explicită că, în domeniul criticii shakespeariene, nu există exclusivitate mutuală. Adică, nicio producție critică nu va înlocui vreodată nicio altă producție critică, ci doar o va completa sau complementariza. Iar în absența vădită a acestui tip de literatură în limba română, orice tentativă, oricât de modestă, trebuie încurajată și salutată cu sinceritate.

 

Așa că, fără a deschide cartea procurată prin poștă, în condiții de pandemie, putem spune de la început un sincer Bravo! apariției editoriale de la Iași. 

 

Adrian Papahagi este de lăudat că s-a angajat la o asemenea întreprindere, de popularizare a operei Bardului, cum este cunoscut Shakespeare, de 400 de ani încoace. Așa cum este de lăudat pentru conferințele filmate și difuzate pe canalul său YouTube, ținute într-o engleză acceptabilă, despre Shakespeare, cel mai probabil în folosul cursanților/studenților săi, dar cu accesibilitate populară. Laudă care vine din însuși gestul de a oferi publicului o asemenea discuție.

 

Hermeneutic vorbind, ar trebui acum să speculăm ce a vrut să spună autorul în textul său. Dar nu o să facem asta, deoarece nicio speculație nu poate ține loc de adevăr. Așa că tot ce putem spune despre intenția autorului este ceea ce spune autorul însuși, prin textul său și ceea ce poate afla oricine citește acel text. 

 

Adrian Papahagi îl interpretează pe Shakespeare. Cum ar face-o un actor, ori un regizor. Care nu are nicio obligație metodologică sau deontologică să știe ceva despre oricare alte interpretări, de până la el. Decât dacă își propune vreo abordare deliberat separată, ori în opoziție față de oricare dintre interpretările cunoscute. Așa cum nu ar avea vreo obligație de niciun fel de a ști ceva despre analizele sau despre opera critică a altora, pe subiectul ales de el, regizorul sau actorul.

 

Desigur, o asemenea abordare a operei shakespeariene sub formă de interpretare trebuie privită cu două rezerve. Prima este legată de publicul consumator. De ce ar fi interesat cineva de o anumită interpretare shakespeariană? Iar a doua rezervă ar fi legată de nivelul intelectual al interpretului. De ce ar alege un erudit, un savant chiar, să interpreteze o bucată literară, în loc să îi facă exegeza, critica sau analiza?

 

Răspunsul la fiecare dintre aceste două rezerve se află la autorul însuși. Pentru prima, dacă autorul este o vedetă, care și-a construit un piedestal din interpretarea altor opere literare, piedestal la care se uită un număr suficient de mare de public interesat, atunci o nouă interpretare este perfect justificată. Așa a fost cazul cu numeroși regizori și actori, care l-au interpretat pe Shakespeare în fel și chip. Dar asta doar după ce și-au asigurat un public doritor să consume orice fel și orice chip de interpretare. 

 

Eu nu îl cunosc pe domnul Adrian Papahagi ca pe o asemenea vedetă, dar asta este doar vina mea. Lista cu cele 17 filmulețe despre Shakespeare, de pe YouTube, are 170 de vizualizări, la sfârșitul lunii noiembrie 2020, iar fiecare dintre acestea 17 are o audiență de la câteva sute, la puțin peste 5.000. Deci, din datele statistice oferite de rețeaua YouTube, nu ar rezulta că domnia sa ar fi vreo vedetă la care să se înghesuie lumea să îi vadă interpretarea. Probabil că tirajul masiv în care va fi distribuită cartea de față îmi va invalida cu vigoare prezumția asta de non-vedetă, care nu ar avea de ce să justifice o interpretare a Sonetelor, în paralel cu piesa Romeo și Julieta.

 

Cea de-a doua rezervă este și mai bulversantă. Dacă domnul Papahagi are un curs despre Shakespeare, la Universitatea din Cluj, unde este angajat ca profesor (conferențiar universitar), atunci publicarea unei interpretări pe bucăți a operei Bardului nu poate fi legată de școală, deoarece nivelul unei interpretări este sub cel al unui curs universitar. Asta, ca să nu mai zicem nimic despre vreun nivel de exegeză sau de erudiție savantă.

 

Toate astea de mai sus sunt observații contextuale. Astfel, indiferent de conținutul cărții de față, ele nu au cum să își schimbe valabilitatea, pentru că nu au vreo legătură cu acel conținut.

 

Conținut pe care îl putem discuta separat. La o primă lectură, vom constata că suntem în fața unei compilații de note de lectură. Este ca și când autorul ar fi citit o parte oarecare din literatura critică despre Sonete și despre Romeo și Julieta, și-ar fi făcut fișe pe măsură ce citea, ar fi comparat acele fișe cu textul propriu-zis al Sonetelor și al piesei alese, după care gata. Simpla lor compilare ar fi produsul finit, trimis spre tipărire și publicare Editurii Polirom din Iași.

 

Astfel încât, după o primă lectură, tot ce ne rămâne nouă de discutat este dacă acea literatură fișată de domnul Papahagi este într-adevăr relevantă pentru oricine știe câte ceva despre Shakespeare, dacă nu cumva a fost lăsat în afara studiului vreun autor de exegeză universal recunoscut ca fiind relevant pentru orice discuție, chiar și pentru una sub formă de interpretare, ori dacă nu cumva, din autorii conspectați, interpretul nostru a ales mai degrabă idei periferice, în defavoarea ideilor centrale, care i-au făcut pe autorii conspectați relevanți în domeniu. 

 

Din fericire, o asemenea discuție nu își are locul și nici rostul aici, sau oriunde altundeva. Deoarece, cum spuneam, orice interpret are deplina liberate de a ignora orice vrea el, din oricare alte interpretări. Și nici nu are vreo obligație de rigurozitate științifică sau academică, atâta vreme cât interpretarea nu poate substitui o eventuală exegeză adevărată și semnificativă.

 

La o a doua lectură a cărții Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi: Sonete (și) Romeo și Julieta, am putea descoperi segmente sau sclipiri care ne-ar atrage atenția. Ceea ce este firesc, pentru că vorbim totuși despre Shakespeare, autorul renascentist englez care este astăzi la fel de actual ca pe vremea Reginei Elisabeta I. 

 

Am reușit să scriu acest text fără să mă refer măcar o singură dată la comparația dintre așteptări și satisfacerea lor. Pentru că acesta este un subiect rezervat cunoscătorilor operei lui William Shakespeare și nu își găsește locul într-un comentariu despre o carte cu o interpretare oarecare despre Shakespeare. Altfel ar fi fost cazul, dacă domnul Adrian Papahagi ar fi ales să publice ceva serios, exegetic, hermeneutic, comentabil din perspectiva cuiva care are habar despre ceea ce citește pe tema Shakespeare.

 

Dar nu. Pentru o lucrare tipărită, de popularizare a lui Shakespeare între românii încă suficient de dezorientați cultural și în plină criză națională de identitate, gestul lui Adrian Papahagi de a scrie o interpretare a unor bucăți din Shakespeare și gestul Editurii Polirom, din Iași, de a publica această interpretare, cu promisiunea că vor mai fi și altele, până la integrala operei shakespeariene, sunt două gesturi lăudabile în sine, indiferent de conținut.