joi, 31 decembrie 2020

Apărarea națională nu se face cu mercenari

 Mercenarii sunt profesioniști ai mânuirii armamentelor sofisticate, mânuire pe care au deprins-o printr-o formare specifică, complexă și de lungă durată. Așa că simpla dorință de aventură și de punere în pericol a propriei vieți nu poate constitui o condiție suficientă pentru ca cineva să devină mercenar. Ar fi nevoie de ani de antrenament, exerciții și experiență în teatrele de operații militare, pentru ca cineva să se califice ca mercenar.

Fără îndoială că tot profesioniști ai mânuirii armamentelor sofisticate sunt și militarii de carieră, cei care sunt încorporați în serviciul permanent al unei națiuni. Și ei deprind meseria armelor tot prin ani buni de studiu, antrenamente și exerciții, și își perfecționează deprinderile specifice prin experiența de carieră militară, inclusiv în teatrele de operații militare. 

Diferența dintre ei și mercenari tocmai asta este: militarii din serviciul permanent al unei națiuni sunt încorporați (commissioned, în engleza NATO), adică incluși în corpul militarilor activi sau de rezervă, pe când mercenarii sunt angajați de oricine le dă salariul, pe perioada contractului de angajare.

Militarii încorporați sunt supuși prevederilor constituționale și legilor de organizare și planificare a puterii militare din națiunea respectivă, legi care includ și codurile pentru diferitele categorii de militari, sunt privați de câteva drepturi și libertăți, tocmai pentru a putea îndeplini prevederile consituționale și legale, pe când mercenarii sunt supuși doar contractului de muncă și beneficiază de toate drepturile și libertățile instituite legal, ca oricare cetățean. 

Angajatorul militarilor încorporați pe durată lungă, de minim 25 de ani, este în exclusivitate statul, pe când angajatorul mercenarilor, de obicei pe durata cât este nevoie de ei, adică pe durata unei misiuni, este oricine investește în forța de muncă specifică mânuirii armelor sofisticate. Investiție pentru profit, desigur.

De aici mai apare o diferență între mercenari și militari. Profitul de pe urma militarilor încorporați pe durată lungă este încasat de națiunea respectivă, sub formă de putere militară, care poartă numele generic de apărarea națională, pe când profitul de pe urma mercenarilor este încasat de angajatorul oricare ar fi el, sub forma unui avantaj material, dobândit de pe urma învingerii adversarului, ca rezultat al misiunii pentru care au fost angajați mercenarii. Mai concret, de pe urma militarilor care o servesc, națiunea rămâne cu apărarea națională, chiar dacă militarii nu trag nici măcar un singur foc în apărarea ei, pe când, de pe urma mercenarilor, angajatorul lor se alege cu un profit material doar dacă mercenarii au luptat cu succes în misiunea pentru care au fost plătiți.

Și mai este un aspect. Meseria armelor este una plină de pericole la adresa sănătății și chiar a vieții meseriașului atât pentru militari cât și pentru mercenari. Diferența dintre ei este că mercenarul se angajează să presteze această meserie doar după ce apreciază dacă merită să o practice sau nu (adică dacă cîștigul de pe urma practicării ei este mai mare decât cea mai grea pierdere pe care ar putea-o suferi în misiune), pe când militarul jură să își servească națiunea chiar cu prețul vieții sale, indiferent de conținutul concret al oricărei misiuni pe care o va primi pe timpul cât este încorporat.

Din cele spuse aici și din cele nespuse, dar de același fel cu acestea, poate rezulta că un stat care cheltuiește pentru apărarea sa națională cam 2 la sută din banii munciți de cetățenii săi, ar ieși mai bine dacă ar angaja mercenari, decât dacă ar ține o armată permanentă, formată din militari încorporați pe durată lungă, de peste 25 de ani. Pentru că s-ar putea să nu fie nevoie de vreo intervenție militară a statului respectiv niciodată, sau poate doar o dată pe generație, situație în care mercenarii angajați special pentru acea intervenție vor fi plătiți doar pe timpul ei, în rest, banii bugetați pentru apărarea națională putând fi cheltuiți pe altceva.

Doar că apelul unui stat la mercenari înseamnă abandonarea completă a funcției statului de apărare națională, deoarece apărarea națională nu se face cu mercenari. 

Apărarea națională, ca funcție a oricărui stat, înseamnă mult mai mult decât obținerea victoriei într-o confruntare armată. 

Înseamnă constituirea unei puteri militare, dimenisonată astfel încât să învingă un inamic anume, după o pregătire specifică a forțelor permanente, dar și astfel încât să descurajeze orice inamic căruia i-ar trece prin minte să amenințe militar națiunea aceea. Mai înseamnă constituirea unei puteri militare pentru exercitarea voinței statului respectiv în comunitatea de state ale Lumii, ale continentului și ale regiunii în care se află geografic acel stat. Și mai înseamnă posibilitatea statului de a-și spori securitatea națională prin participarea cu o parte din puterea sa militară la o alianță militară și la unul sau mai multe sisteme de parteneriate și de coaliții de voință. În plus față de toate astea, puterea militară permanentă a oricărui stat este absolut necesară pentru gestionarea oricăror crise internaționale, care necesită o rezolvare prin mijloace militare. 

Cu excepția confruntării armate directe și cu condiția ca mercenarii să fie disponibili și doritori să se angajeze în acea confruntare armată, de partea statului nostru, toate celelalte aspecte definitorii ale apărării naționale, amintite sumar în paragraful anterior, nu pot fi făcute cu mercenari. 

În plus, existența unei puteri militare permanente, în sistemul de apărare națională, facilitează și intervenția armatei pentru înlăturarea efectelor dezastrelor naturale sau făcute de mâna omului, pentru intervenții în situații neprevăzute, cu caracter umanitar. 

Orice stat care optează pentru îndeplinirea funcției sale de apărare națională își va dimensiona puterea militară astfel încât funcția să fie îndeplinită cu bine și în totalitate, dar fără excese de putere, care înseamnă costuri suplimentare. Costuri ale resurselor umane, materiale și financiare. Îndeplinirea cu bine și în totalitate a funcției de apărare națională înseamnă foarte simplu garantarea și la o adică obținerea succesului sau, după caz, a victoriei, în fiecare dintre misiunile strategice corespunzătoare fiecărui aspect definitoriu de mai sus.

Este deci o artă a guvernării domeniului apărării naționale dimensionarea corectă a puterii militare a unui stat, pe o durată de timp strategică, de o generație și mai mult. Fără îndoială, știința poate contribui la fel de mult la succesul dimensionării, dar partea creativă, inovativă a demersului este determinantă, în condițiile în care, în materia păcii și războiului, lucrurile se schimbă cu rapiditate și doar cei cu viziune pot prezenta garanții de succes.

Să aplici o asemenea artă unei forțe armate compusă din mercenari este exact ca și când i-ai cere unui artist plastic să îți facă o operă de artă din paie, operă care să dăinuie peste timp, dar să fie expusă afară, unde bate un vânt puternic. 

Adică, niciun planificator strategic militar nu va lua în serios cererea vreunui guvern național de a concepe o putere militară permanentă, care să fie suficientă dar nu în exces, pentru îndeplinirea tuturor misiunilor strategice, rezultate din componentele funcției de apărare națională și care putere militară permanentă să fie formată din mercenari. 

În primul rând, nu ai cum să planifici nici strategic și nici tactic cheful a zeci de mii de mercenari, în funcție dacă vor ei să rămână angajați 25 de ani sau mai mult, ori dacă nu cumva vor să își schimbe angajatorul sau chiar meseria, după doi-trei ani de activitate în serviciul statului nostru. 

În al doilea rând, nu există o piață națională sau internațională pe care să se poată tranzacționa o forță de muncă de mercenari. Ceea ce înseamnă că salariile lor nu pot fi rezultatul echilibrării cererii și ofertei, ci vor fi întotdeauna salarii de monopol. Monopol deținut de mercenari, care îi vor spune angajatorului pentru ce sumă sunt dispuși să meargă în misiune și în ce condiții. Altfel, nu are decât să meargă el, angajatorul, să își rezolve singur misiunea! Așa că niciun planificator militar serios nu se va apuca să planifice necunoscutul din anul fiscal următor.

În al treilea rând, în meseria armelor, menținerea calificării dobândite la un moment dat de orice profesionist presupune o pregătire continuă, ceea ce înseamnă costuri suplimentare serioase. Care pot ajunge să tripleze costurile cu salariile mercenarilor. Adică, menținerea calificării mercenarilor prin cheltuieli de pregătire personală înseamnă costuri ce vor fi îngropate imediat ce mercenarul calificat și pregătit prin cheltuirea acelor costuri părăsește forța, pentru o altă meserie ori pentru un alt angajator decât statul nostru. Orice planificator știe că nu există așa ceva ca planificarea costurilor îngropate.

De aceea, rămâne cum am spus deja: apărarea națională nu se face cu mercenari.

Dar cu cine se face totuși apărarea națională? 

Aici nu mai avem un răspuns unic. Așa cum nu există nici un model unic de succes, nici în istoria și nici în geografia politică a omenirii. Spectrul de exemple este unul relativ larg. La o extremă găsim armata totală, formată din fiecare cetățean care este capabil să îndeplinească o misiune, armată specifică războiului total și îndeplinirii misiunilor  strategice de apărare națională, mai puțin cea de participare la alianțe și coaliții de voință (armatele totale nu sunt destinate decât pentru misiuni pe teritoriul național), iar la cealaltă extremă găsim armata de profesioniști, încorporați și/sau neîncorporați,  după caz, armată potrivită pentru întregul spectru de misiuni strategice, cu singura condiție ca profesionistul să nu fie angajat pur și simplu, de vreo agenție de muncă guvernamentală, ci să fie în serviciul națiunii, prin încorporare.

Să mai notăm că orice stat îndeplinește mai multe funcții ale sale, altele decât funcția de apărare națională. Unele dintre aceste funcții sunt nespecifice, adică sunt valabile pentru orice stat (cum este funcția administrativă sau cea de justiție), indiferent de natura politică a acestuia sau de tipul de economie, alte funcții sunt specifice statului democratic/totalitar, unitar/federal, cu economie de piață/cu economie centralizată, statului industrializat/agrar/post-industrial și așa mai departe. 

De multe ori și în multe locuri, statele au ales să își îndeplinească aceste funcții la fel cum fac cu funcția de apărare națională: angajează pe termen lung, sub jurământ și de multe ori în uniformă, persoane care intră astfel în diferite corpuri profesionale, fiecare cu codurile sale, cum sunt forțele de ordine publică, poșta, infrastructura de transport (mai ales transportul feroviar sau de aviație) și de comunicații de stat și altele asemenea. Așa că, de multe ori, acest tip de angajare a fost poreclit „militarizare”. Când natura economiei s-a schimbat, cum a fost din industrial în post-industrial, unele dintre aceste funcții specifice au încetat să mai fie funcții ale statului. Alele au dispărut ca funcții ale statului pe măsură ce statele s-au democratizat și s-au integrat în familii de state mai mari. Ceea ce a dus la procesul invers, cel de „demilitarizare” a personalului angajat în agențiile și întreprinderile din domeniile corespunzătoare acelor funcții.

„Demilitarizare” ce a constituit o problemă de opinie publică. Problemă dată de confuziile firești între purtătorii de uniforme și depunătorii de jurământ către stat, față de toți ceilalți cetățeni, dar și de oricare alți purtători de unifrome și depunători de jurământ către stat, față de militari. 

Prea puțini înțeleg, inclusiv dintre militari, că caracteristica unică a milităriei în serviciul națiunii nu este dată nici de uniformă, nici de jurământ, ci de încorporare, corpurile militarilor fiind cu totul altele decât cele ale altora în uniformă și sub jurământ. 

Deoarece orice stat care se respectă și-a luat suficiente garanții că militarii săi încorporați pe termen lung nu vor mai face altceva decât să participe la constituirea puterii militare planificate strategic, pentru toate misiunile de apărare națională și atât.

Militari ce nu pot participa la nicio formă de asociere voluntară, nici măcar în sindicate profesionale, militari ce nu pot fi și controlați democratic dar și controlori, adică nu pot fi și militari și politicieni în același timp, care nu pot să își dea singuri misiuni de război, nu pot să mai fie angajați și în altă parte, pentru venituri suplimentare și așa mai departe. Toate astea ca forme de garantare a dependenței reciproce a statului de militari și a militarilor de stat.

Cum ziceam, aceste garanții nu se regăsesc la alte categorii de angajați la stat pentru simplul faptă că alte categorii de angajați la stat nu sunt încorporați în structuri de putere militară. 

În schimb, toată lumea ar vrea să primească o pensie militară de stat. Sau, dacă nu pot să o primescă, deși au purtat uniformă de ceferist, de exemplu, sau deși au depus un jurământ de polițist, de exemplu (deși ăsta nu e un exemplu bun, deoarece polițiștii s-au aranjat prin lege să se militarizeze la pensie), atunci măcar nici militari-militari să nu mai primească o asemenea pensie, că ce mare lucru au făcut ei, pe timpul serviciului militar activ, de lungă durată?!?

Asta, în condițiile în care pensia militară de stat este doar încă una dintre garanțiile luate de stat că militarii încoporați pe termen lung vor servi exclusiv națiunea, în cadrul sistemului național de apărare și nu vor fi simpli mercenari, angajați după cheful lor, atâta vreme cât le convine raportul dintre soldă și vicisitudinile sau chiar pericolele serviciului militar activ.

Garanție pe care statul nu are de ce să o ia față de nicio altă categorie de lucrători la stat, oricât de în uniformă și cu jurământ ar fi ei.





duminică, 6 decembrie 2020

Note de alegator indolent

 La 30 de ani de democrație românească, publicului votant îi sunt încă neclare mai multe aspecte definitorii ale oricărei democrații, chiar și ale uneia șchioape sau edificate după ureche. Aspecte pe care le putem discuta aici, într-o ordine cu totul întâmplătoare.

În primul rând, publicului nu îi este clar ce caută el în afacerea cu voturi. Așa că improvizează, ghicește sau pur și simplu se distrează, ca să nu zicem că râde ca proasta despre locul său, al publicului, în sistemul electoral românesc. Deși Constituția României este foarte clară în privința asta, publicului nu i s-a explicat nicidoată, prin niciunul dintre canalele consacrate de educare publică, că el este suveranul în statul România, nu i s-a explicat nici ce înseamnă să fii suveran, atât ca drepturi cât și mai ales ca responsabilitate, dar nici că el își exercită suveranitatea prin reprezentanții săi ALEȘI. 

Fără însușirea unitară și universală a acestui înțeles, cel al calității de public suveran în stat, publicul s-a împărțit în segmente, în funcție de imaginarul fiecăruia, prin care și-a redactat intim răspunsul la întrebarea ce caută el, publicul, în afacerea cu voturi. 

Astfel, avem un segment majoritar de public, format din cei care sunt convinși că votează pentru ca să le fie mai bine lor, celor care votează într-un anumit fel. Mai binele fiind de cele mai multe ori reprezentat de ceea ce le va da statul guvernat de aleșii lor. Dar populația acestui segment nu se referă la bunurile publice pe care statul este obligat să le ofere cetățenilor spre consum nelimitat și neîngrădit, că nu are habar această populație segmentată ce e ăla „bun public”. Când se gândesc la ce vor primi de la statul condus de aleșii lor, membrii acestui segment de public au în minte slujbe la stat cât mai multe, cu creșteri salariale cât mai mari și cu pensii cât mai generoase. Plus alocații, gratuități și indemnizații. Nimic altceva. Nu școală publică, în care orice copil să se alfabetizeze, nu sănătate publică, în care orice bolnav să se facă bine, nu ordine publică, în care orice ins să se simtă și să trăiască în siguranță personală, nu apărare națională, în care orice ins să se simtă și să fie efectiv liber, demn și decent, nu mediu natural, în care fiecare să poată respira sănătos, nu cultură națională, din care să se poată înfrupta fiecare intelect în parte, nimic din toate astea și din altele la fel, cărora li se zice că ar fi bunuri publice. Doar creșteri de venituri de la stat și scutiri sau tăieri de taxe și impozite la stat sunt avute în vedere. Atât.

Evident că acest segment majoritar de public nu este nici unitar și nici uniform. El se divide în sub-segmente de cele mai multe ori opozabile, în funcție de preferințele electorale ale fiecăruia. Unii votează un partid care le-ar da lor mai mult, deoarece ei lucrează la stat oricum, alții votează alt partid care le-ar da lor mai mult, deoarece ei nu lucrează la stat, dar ar vrea și ei să primească de la stat cât mai mult ori mai multe. Și mai sunt alții care votează alt partid, deoarece acel partid le-a promis că va lua de la unii și va da la ceilalți.

Avem apoi un alt segment de public, semnificativ ca mărime, dar nu chiar majoritar, format din cei care sunt convinși că ori cu ei ori fără ei statul va fi guvernat la fel de rău pentru cetățean. Sau sunt lipsiți de orice convingere, alta decât că ei nu contează în nicio ecuație de putere politică în stat. Ei își văd de viața lor profesională și de acasă, fără să le pese că statul este guvernat într-un fel sau în altul. De fapt, membrii acestui segment au aceeași reprezentare despre stat ca și cei din primul segment: un stat care le dă cetățenilor altceva decât bunuri publice. Dar, cum cei din segmentul ăsta nu se așteaptă de la stat să le dea direct lor nimic, nici salarii, nici alocații, nici scutiri, nu vor ieși vreodată să voteze. 

Ei nu știu de ce și-ar însuși vreun rol electoral, care nu are nicio justificare personală, nu pare să fie al lor și de pe urma căruia nu au niciun avantaj, ci doar derajul de a se deplasa la urne și de a se interesa cu cine să voteze.

Și mai este un segment modest al celor care, printr-o metodă sau alta, ori printr-o împrejuare sau alta au ajuns la înțelegerea individuală a rolului publicului într-un stat democratic și implicit înțeleg ce e ăla un vot și la ce folosește el. Aceștia suferă că înțelegerea lor este doar individuală și nu colectivă. 

Și mai suferă cei din acest ultim segment de faptul că sunt minoritari în înțelegere. Adică, ei nu vor putea influența niciodată rezultatul unor alegeri generale, în funcție de cunoașterea la care au ajuns. Așa că ei au o atitudine față de vot împărțită. Pe de o parte sunt cei care merg totuși la vot, chiar dacă știu cu siguranță care va fi rezultatul acestuia, decis de majoritatea aceea ce alege partidul care i-ar da cel mai mult din partrea statului. Pe de cealaltă parte sunt cei care ar merge la vot, dar nu au cu cine să voteze, în condițiile în care nu există nicio ofertă electorală pentru ei.

Absența vreunei asemenea oferte electorale este ușor de explicat, în condițiile în care nimeni nu se apucă să facă vreun partid politic în România, care să își propună să guverneze bine pentru public, în sensul să producă bunuri publice de o cât mai bună calitate, în toate domeniile și pe toate dimenisunile statului. De ce nu e nimeni? Din simplul fapt că doar o minoritate aproape nesemnificativă electoral are asemenea așteptări din partea guvernanților aleși, prin care publicul suveran își exercită suveranitatea. Ar fi deci ca și când ai alege un cal castrat, în trei picioare, să fie câștigător la o cursă de armăsari. Sau, atfel spus, așa cum cu o floare nu se face primăvară, tot așa cu un partid minoritar nu se face buna guvernare.

Asta este deci situația națională, rezultată din simplul fapt că publicului românesc nu îi este clar ce caută el în afacerea cu voturi.

În al doilea rând, publicului național îi este neclar ce e aia politică, cu pluralul politici. La fel ca în cazul absenței educației privind conceptul de popor suveran, publicului național i se refuză înțelesul conceptului de politică, cu pluralul politici. Dar, mai grav decât atât, în spațiul public există un efort de instituționalizare a unei întregi game de mistificări privind acest concept. 

Fără cunoașterea colectivă a conceptului de politici, sau cu segmente serioase din public afectate de o cunoaștere eronată, mistificată a acestui concept, este practic imposibil ca, la nivel național, să se ajungă la o percepție a democrației ca fiind acel sistem de guvernare în care suveranul este poporul în întregul său, iar acesta ALEGE care dintre multitudinile de oferte de politici publice sunt cele mai potrivite pentru el, prin intermediul votului.

În această privință, minuscula minoritate a celor care au dobândit o cunoaștere individuală a conceptului de politică nu numai că nu poate genera vreo înțelegere (ca să nu zicem cunoaștere) generală a acestui concept, dar este ea însăși izolată de o neîncredere generală, a imensei majorități a publicului, că ceea ce înțeleg puținii minoritari prin politică, cu pluralul politici, ar fi ceva de folos pentru întregul publicului național.

Ceea ce duce cu necesitate la o ofertă de politici din partea partidelor politice practic inexistentă, în România. Situație evidențiată în aceste alegeri generale prin totala inexistență a programelor politice, la toate partidele. Cele sincere pur și simplu nu au zis nimic despre așa ceva, iar cele predispuse mistificărilor au prezentat altceva ca fiind politici. Altceva fiind liste de promisiuni electorale, de cele mai multe ori. Din acelea necesare pentru ca segmentul majoritar de public, cel care merge la vot ca să îi aleagă pe cei care le-ar da mai mult decât ceilalți, din averea comună a statului, să îi aleagă pe ei și nu pe ceilalți.

În al treilea rând (în ordinea prezentării, desigur, și nu în ordinea vreunui clasament al importanței), publicului național îi este neclar ce este ăla un stat, așa cum este statul România, și la ce i-ar folosi lui dacă ar ști. Ceea ce este absolut firesc, în condițiile neclarității naționale a înțelesului de public suveran și a conceptului de politici. 

S-ar putea să găsim în interioriul publicului național mai mulți indivizi care să știe ce e ăla un stat, la nivel teoretic. Să știe care sunt funcțiile statului, precum și rolul său pe scena vieții națiunii, pe de o parte, și pe scena internațională, pe de cealaltă parte. Dar nu sunt indicii de niciun fel că știința lor individuală contribuie în vreun fel la cunoașterea colectivă a ideii de stat.

De ce această neclaritate conceptională ar trebui menționată aici? Din simplul fapt că funcțiile statului sunt îndeplinite de aparatul de stat condus de guvernanții ALEȘI în alegeri generale. Așa că un public căruia îi sunt clare și conceptul și noțiunile legate de stat va înțelege că o consecință a alegerilor pe care el le face din patru în patru ani va fi cu necesitate funcționarea mai performantă sau mai slabă a statului România. 

Cu cât este mai funcțional un stat, cu atât acesta, prin aparatul său permanent și sub conducerea și supravegherea aleșilor guvernanți, va putea să implementeze mai bine politicile publice, dar și să profite de oportunitățile interne și mai ales internaționale, anticipate sau întâmplătoare, pe durata unui ciclu electoral. La fel cum statul mai funcțional va putea să contracareze sau să descurajeze mai bine amenințările și riscurile identificare și manifestate din extern, ori să rezolve vulnerabilitățile interne, decât un stat mai puțin funcțional.

În al patrulea rând, publicului național îi este neclar ce înseamnă guvernarea unui stat. Cel mai profund neînțeles este cel al guvernării statului prin vot. Mintea colectivă a națiunii române nu a pătruns încă înțelesul guvernării prin decizii luate de suveran. Nu știe această minte că decizia presupune un proces cu o etapă de clarificare, apoi una de fundamentare a deciziei, apoi votul, urmat de implementarea deciziei pe durata unui mandat, suprapusă cu etapa de control al implementării deciziei asumate prin ALEGERI. 

Imensa majoritate a publicului românesc național este convinsă că alegerile sunt expresia unui chef de moment, consolidat prin adiționarea chefurilor individuale ale fiecărui participant la vot și cu acceptul tacit al celor care nu votează. Nici vorbă de decizie aici. Rezultatul alegerilor este doar un scor, în imaginarul colectiv național românesc. Scor obținut ca la fotbal ori ca la orice activitate potrivită pentru pariuri. Așa cum nu se poate vorbi de vreo decizie în cazul rezultatului unei partide de fotbal, ori al unui campionat de fotbal, tot așa nu se poate vorbi de vreo decizie colectivă, în cazul alegerilor generale.

Consecința cea mai serioasă a acestei situații de neclaritate conceptuală națională este că, în mintea colectivă a neamului, nimeni nu poate fi vinovat pentru o decizie proastă, rezultată din alegeri. Așa a fost să fie! Sau, la rigoare, unele segmente de public aleg să le reproșeze celorlalte segmente de public rezultatul prost al alegerilor. Fie pentru că au ales rău, fie pentru că au ales să stea acasă. 

Plecând de la această consecință serioasă, vom înțelege mai bine și faptul consemnat alegeri după alegeri, de 30 de ani încoace, în care, în loc să se treacă la etapa finală din procesul de decizie națională prin vot, cea a controlului implementării deciziei, se trece fie la acuze reciproce, fie la apeluri la alegeri anticipate, fie la justificarea proastei guvernări pe seama proastei decizii rezultate din alegerile generale. 

Dacă aceste patru neclarități naționale românești sunt adevărate și dacă este la fel de adevărat că există o gândire și o decizie colectivă a publicului național, atunci putem vorbi despre indolență electorală doar la alegătorii care nu au asemenea neclarități individuale, dar nu le pasă că ceilalți nu sunt ca ei, la fel de clari în înțelegerea noțiunilor de suveranitate, vot, bunuri publice, stat, guvernare și altele nemenționate aici. 

Și mai putem vorbi de ipocrizie, din partea celor cărora le sunt la fel de clare aceste noțiuni, dar pretind ori se prefac la fel de neștiutori ca ceilalți, cei care chiar nu au habar despre ele.

Așa cum putem vorbi despre cinism din partea celor care profită de pe urma faptului că, la nivelul minții naționale, există și persistă aceste neclarități.



joi, 3 decembrie 2020

Un român despre America

Interesul meu legitim, ca român, este să urmăresc procesul electoral american de alegere a Președintelui Statelor Unite ale Americii astfel încât să mă asigur că președintele celei mai puternice democrații și economii mondiale va fi cine vrea demosul american să fie.

Cum bine știu din civilizația românească*, din una dintre cele mai puțin puternice democrații și economii mondiale, în materia electorală nu pot exista automatisme. Din simplul fapt că singurul determinant al rezultatului oricăror alegeri trebuie să fie voința suveranului, care, în cazul democrațiilor, este mulțimea cetățenilor acelei națiuni.

În cazul de față, din America îmi parvin două atitudini ale americanilor care contează: una cum că alegerile sunt perfecte, din punct de vedere conceptual și funcțional (am putea spune mai mult ca perfecte, dacă nu am ști că în gramatică asta înseamnă altceva), electoratul a vorbit răspicat și a decis că președintele-ales ar fi domnul Joe Biden, iar cealaltă cum că alegerile sunt o farsă, nu peste tot, ci doar în statele în care organizatorii scrutinului și-au dorit neapărat victoria domnului Biden.

Acestea sunt atitudini exprimate de unii și de ceilalți și nu pot ține loc de sursă de informații.

Eu, ca român care nu am de ce să țin cu unul sau cu celălalt dintre candidați și nici nu pot avea vreun cuvânt de spus în campania electorală americană (nici măcar în valoare de un singur dolar), sunt obligat de onestitatea culturii mele generale și de specialitate să îmi bazez siguranța că Președintele Statelor Unite va fi cel decis de suveranul american, adică de națiunea americană, nu pe atitudinea unuia sau a celuilalt, ci pe informații provenite doar din surse credibile.

Sunt mai multe seturi de informații din asemenea surse credibile. Sunt informații constituționale și legale, așa cum sunt informații tehnice și procedurale, sau informații de stare și situații concrete.

Așa cum sunt și multe surse de dezinformare. Și despre ce ar scrie în legislație, și despre care ar fi procedurile, și despre ce se întâmplă de fapt, și despre ce ar trebui să înțelegem din ceea ce aflăm că se întâmplă.

Deci, ca român interesat de subiect în mod legitim, trebuie să îmi validez mai întâi sursele de informații. Să le creditez ca fiind credibile pe unele și să le dezavuez ca fiind ostile informării mele corecte, pe celelalte.

Ceea ce nu e ușor, vă asigur. Sunt mai multe obstacole de trecut.

Dacă aș nutri vreo dorință ca să aflu că Trump are dreptate, ori, din contră, că Biden are dreptate să se considere deja câștigător în alegeri, atunci mi-aș căuta și valida sursele doar până dau peste cea care îmi va satisface dorința nutrită și aș invalida orice altă sursă. Ceea ce ar fi o problemă evidentă. Sau un obstacol pe care ar trebui să îl trec prin onestitate. Adică, prin renunțarea la dorința de a avea un câștigător anume.

Dacă aș nutri vreo dorință de rău Americii în general, atunci mi-aș căuta și valida doar sursele care îmi vor confirma că sistemul american de vot este corupt, că indiferent de votul cetățeanului ce vrea oligarhul contează în America și nu aș mai căuta și valida mai departe, deoarece am obținut deja deplina satisfacție: Ați văzut?!? Am avut dreptate să condamn America aia că nu este decât o fațadă de democrație! Desigur, America nefiind așa ceva, adică o fațadă de democrație, ar fi un mare obstacol ura mea în înțelegerea corectă și completă a fenomenului alegerii președintelui, la care asistăm în perioada asta. Soluția de a trece peste obstacol fiind evidentă: renunțarea la ura irațională.

Ar mai fi obstacolul de limbă, dacă nu ar fi vorba despre mine personal. Și mai este un obstacol serios, cel al obișnuinței de a folosi surse verificate în trecut ca având valoare informativă, fără vreo altă validare a lor în prezent. Cum ar fi principalele agenții de știri, ori principalele ziare sau principalele canale de televiziune. Aici trebuie să trec peste obstacolul ridicat de multe dintre acestea, care, în materia Trump, s-au trasformat de o bună bucată de vreme încoace în oficine de anti-propagadă.

Inițial, am crezut despre CNN, New York Times sau Washington Post, printre altele, că doar din orgoliu sau din verticalitate rigidă sunt ele evident și virulent anti-Trump. Și mi-am zis că nu renunț la ele ca surse de informare, pe oricare alt subiect decât Trump. Dar iată că, după alegeri, niciuna dintre aceste publicații nu vede că ar fi vreo problemă în sistemul electoral american. Care ar fi perfect, după ele. Când este evident că nu e perfect, ci că are probleme, ca orice sistem gândit și mânuit de om.

Ori, dacă CNN, New York Times, Washington Post și altele îmi spun mie că nu e nicio problemă, că orice aud eu despre defecțiunile inerente sau deliberate ale sistemului electoral american sunt doar minciuni ale lui Trump, atunci eu descopăr că și pe alte subiecte decât Trump aceste surse de informare devin dezinformatoare sau încearcă să mă mintă cu nerușinare.

Un asemenea obstacol al nerușinării mediatice se trece ca orice altul, prin dezabonare, scoatere din grilă, ignorarea mesajelor și așa mai departe. În niciun caz nu e nevoie să combat în vreun fel dezinformarea practicată de ele.

Norocul este că intenetul ne oferă acces instantaneu la surse nebăuite. Trebuie doar să le credităm cu o anumită credibilitate. Cum ar fi specialiștii în tehnologia informațiilor și în sisteme mari informatice, cu studii și doctorate la MIT sau în alte școli de prestigiu mondial, cu firme de succes, care mă conving că ceea ce spun ei este bazat pe știință, mai ales pe știința matematică. Specialiști pe care îi pot valida cu creionul în mână, cum se zice.

Și mai sunt cetățeni onești, de orice formație intelectuală sau profesională, care mă conving că nu au vreun interes electoral sau material să mă informeze eronat despre ce se întâmplă în sistemul electoral american. Oameni cu nume și prenume, cu familie și copii acasă, care se uită la ei, pe internet sau chiar la televizor. Sau, categoria în care am cea mai mare încredere: veteranii americani.

Din toate aceste surse credibile sau în care am investit încredere că sunt oneste cel puțin, mi s-a conturat o imagine de loc idilică a alegerilor americane pentru Președintele Statelor Unite ale Americii.

Ceea ce nu e o surpriză. Când vine vorba despe politică, în America și oriunde altundeva în Lume, onestitatea și corectitudinea vin târziu în lista de priorități, dacă nu cumva sunt uitate pe dinafară.

Așa că, de când sunt alegeri americane, decizia populară este doar aproximată de cei care organizează alegerile și niciodată precisă în întregime. Sistemele de vot au fost și sunt concepute cu toleranță la eroare. Nu mare, dar totuși o toleranță de 1 sau puțin sub 1 la sută (de aceea se și renumără voturile, când diferența dintre candidați este mai mică decât eroarea acceptată din proiectare).

Ce a intervenit în plus, în alegerile din noiembrie trecut, a fost votul prin corespondență în volum de zeci de milioane de buletine de vot.

Acest tip de vot a fost introdus evident cu erori majore în sistemul electoral. Toate intenționate, deoarece nimeni nu poate fi atât de prost încât să nu își dea seama că sunt obligatorii niște garanții că votul este dat de un alegător legitim și legal, și că votul exprimă exact și fără dubii voința exclusivă a acelui alegător, ca membru al publicului suveran.

Așa că, în toate locurile din statele așa-zise în cumpănă, unde Trump a acumulat voturi în plus față de Biden, prin votul în prezență fizică, Trump a fost surclasat de Biden atunci când s-au adăugat voturile obținute prin corespondență.

Voturi a căror sursă este ori incertă, ori imposibil de verificat, ori chiar falsă/ilegală/ilegitimă de-a dreptul (cum sunt morții de mai mulți ani, sau cei care au trimis de mai multe ori câte un singur buletin de vot). Voturi care au fost manipulate cu lejeritate, dacă nu chiar cu neglijență și fără aplicarea măsurilor de supervizare impuse de sistem, până când au ajuns pe masa numărătorului de voturi.

După care, în multe locuri din Statele Unite, aceste voturi prin corespondență, multe greu dacă nu imposibil de validat din perspectiva legitimității și legalității, au fost procesate la fel de fără vreo supraveghere privind respectarea procedurilor standard. Sau, dacă un supraveghetor ar fi sesizat vreo problemă de numărare, aceasta a fost trecută întotdeauna cu vederea și niciodată raportată și înregistrată în vreun jurnal al numărării. Astfel încât orice operator a avut posibilitea să introducă voturi provenind de la Moș Crăciun, de exemplu.

Din aceste disfuncții nu ar putea rezulta că vreunul dintre cei doi candidați ar fi fost faultat de sistem, iar celălalt favorizat.

Doar că Trump s-a opus vehement introducerii votului prin corespondență în forma asta necontrolabilă (în condițiile în care exista deja practica și tradiția votului prin corespondență ca absent de la alegeri, care presupunea o altă procedură, verificată și verificabilă), pe când Biden și mai ales șefa sa de la Partidul Democrat au insistat cu tărie să fie introdus la scară națională acest vot prin corespondență. Așa că nu este nicio surpriză că Trump a câștigat votul prin prezență, inclusiv prin prezență anterioară zilei de 3 noiembrie și prin solicitare de absenteism, și a pierdut spectaculos la votul prin corespondență, cel fără control riguros.

Dar surse credibile cel puțin pentru mine au semnalat și serioase probleme la numărarea voturilor, indiferent de proveniență, și mai ales la contabilizarea acestora.

Numărare și contabilizare ce s-au efectuat, în peste 1.600 de tinuturi/ circumscripții electorale, cu mașini de numărat contractate și operate de o firmă canadiană, care a folosit tehnologie chinezească și soft venezuelean. Companie a cărei credibilitate a fost infirmată în Texas, de exemplu, dar a cărei slabe performanțe au fost documentate de mulți ani, de când aceasta este pe piață (2001).

Doar că specialiștii au semnalat și guvernanții au ignorat problemele conceptuale și de realizare fizică ale mașinilor de vot ale acestei companii.

Cum de a fost posibilă o asemenea situație, în trecut? Simplu! Deoarece politicienii care intrau în competiție între ei acceptau la final rezultatele oferite de aceste mașini, fără să îi intereseze calitatea și credibilitatea acelor rezultate.

Acum, prezența lui Donald Trump în alegerile pentru Președintele Statelor Unite ale Americii a ridicat cel puțin trei probleme serioase.

1. Trump nu este politician. Politica nu este pentru el nici o sursă de venituri, nici un mod de viață, nici măcar un ideal personal. Ca urmare, el nu poate fi nici strunit de vreun partid care îi oferă șansa de a candida și nici controlat de sponsorii care îi finanțează campania. Astfel că practic nu are cine să vină să îi spună lui Trump „cedează, că oricum nu ai cheltuit în campanie banii tăi și oricum îți vom găsi noi ceva să faci până la alegerile viitoare!”

2. Trump nu are o agendă personală sau de clan/grup/gașcă/mob. Nici măcar una singură dintre promisiunile sale electorale de acum patru ani, ori de anul acesta, nu a avut caracter de familie/clan/gașcă/mob. Ca urmare, i s-au urcat în cap și marii finanțatori, mai ales cei ce și-au migrat capitalul în China, dar și marii finanțiști, sau chiar marii reprezentanți ai noilor tehnologii. Nu mai vorbim despre sindicate, ori despre tot felul de lobby-uri. Dintre aceștia, mulți sunt și patroni de presă, ori sunt în gașcă cu patronii de presă, ori fac chiar ei înșiși presa nouă, internaută. Așa că niciunul dintre aceștia nu a avut trecere la Trump, când i-au transmis public să cedeze alegerile.

3. Trump nu are nimic de pierdut prin pierderea alegerilor prezidențiale de anul acesta. Din contră. Ca orice alt președinte sortant, va fi mai câștigat după președinție. Dar, mai mult decât oricare alt președinte, Trump este ceva deosebit. Prestigiul său de antreprenor a crescut imens, așa că, spre deosebire de Obama, de exemplu, care „și-a tras” vreo 70 de milioane de dolari din cărți și conferințe, ori din alte donații, Trump va beneficia după președinție de un nume care valora înainte de a ajunge președinte vreo 3-4 miliarde, iar acum cel puțin de zece ori mai mult.

Așa că Trump nu cedează. Nu recunoaște înfrângerea sa în alegeri. Ceea ce duce la discutarea caracterului corect și cinstit al sistemului electoral american.

Nu este cert că această discuție i-ar fi favorabilă lui Trump, în sensul că ar schimba rezultatul alegerilor. Pentru că una este să dovedești că sute de mii ori milioane de voturi au fost tratate incorect sau chiar ilegal și alta este să dovedești că toate acele voturi l-au favorizat pe Biden și implicit l-au defavorizat pe Trump. Ca să nu mai vorbim despre dovedirea unor procente alocate unuia sau altuia, de mașinile de numărare a voturilor, în faza de „temperare” a rezultatelor, fază pe care sistemul luat de la venezueleni o permite.

Dar discuția în sine va clarifica câteva lucruri. Dintre care cel mai urgent și mai grav este dacă și în ce măsură voința națiunii americane populată de publicul suveran este reflectată în rezultatul oficial și definitiv al alegerilor prezidențiale.

În plus, privind de la mine, din România, simpla punere în discuție a sistemului de vot american este un gest democratic și patriotic în același timp. Deoarece rezultatul discuției nu poate decât să întărească încrederea publicului mondial în acest sistem. Așa cum orice încercare de ascundere a problemelor, inclusiv a celor minore sau punctuale, va maximiza neîncrederea inerentă.

______________________
* Nu trebuie să citesc nimic, nu trebuie să studiez niciun filosof al umanului social, nu trebuie să călătoresc nicăieri și nici să mă uit la vreun documentar ori film artistic, ca să nu mai zic nimic despre vreun model teoretic explicativ propriu, pentru a-mi da seama de asta.
Este suficient să trăiesc în România un număr rezonabil de cicluri electorale, pentru a-mi da seama că singurul determinant al rezultatului oricărui scrutin electoral este suveranul. Așa a fost și pe timpul comuniștilor, când au fost aleși doar cei pe care îi voiau comuniștii din vârful ierarhiei să fie, așa este și acum, când suveranul spune și aleșii sunt aleși, indiferent de cât de inepți, decrepiți chiar, ori doar impostori și subinteligenți ar fi aleșii ăștia.



joi, 26 noiembrie 2020

O interpretare shakespeariana in romaneste pe scena cartii de lectura

 Acum câtăva vreme, a apărut la Editura Polirom, din Iași, cărțulia Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi: Sonete – Romeo și Julieta.

 

La modul consistent, de studiu sistematic și serios, eu am habar despre Shakespeare cam cu trei ani înainte de a se naște autorul interpretării publicate de Polirom. La vremea respectivă, mă pregăteam pentru admiterea la facultate, la Teoria artei, unde cunoașterea literaturii engleze, la nivel deja universitar, era o mare șansă de a fi acceptat. Nu a fost să fie să mai ajung la concursul de admitere, dar am rămas cu studiul deja parcurs, precum și cu completările de cunoaștere aferente. Abia zece ani mai târziu, m-am aflat pe băncile amfiteatrelor de la Limba și Literatura Engleză, din strada Pitar Moș, în București, unde am constatat că ceea ce știam deja era în deplină concordanță cu programa universitară pe care o parcurgeam ca student întârziat.

 

Spun astea despre mine, într-un text despre o carte de-a lui Adrian Papahagi, doar pentru a stabili de la început că chiar știu despre ce vorbesc eu aici. În plus, autorul pomenit mi-a făcut onoarea să mă bage episodic în seamă, când m-a indexat ca „soldățel pe timp de pace”, care afișam „obrăznicia” de a ieși din anonimat și de a „administra lecții savanților”. Asta, doar pentru că aș fi vrut să „fac pe deșteptul, dar am dovedit doar că sunt cam prostuț”.

 

Și această precizare este obligatorie, pentru cei care ar crede că orice observație critică sau defavorabilă autorului referențiat aici ar fi doar o replică la opinia domniei sale despre mine. 

 

Pe când nu este așa. Chiar dacă nu am publicat nimic în domeniul teoriei literaturii, pentru a-mi valida ideile, tezele și opiniile printre egali, eu sunt după toate criteriile perfect calificat să mă pronunț asupra oricărui fapt literar publicat sub orice formă, în limbile română și/sau engleză, având o licență universitară în acest sens, obținută cu nota 10. Iar între criteriile acestea se află și cel de onestitate metodologică. 

 

Adică, nu aș fi onest din punct de vedere metodologic cu eventualul meu cititor, dacă nu l-aș convinge de la început că fac hermeneutică, adică vorbesc despre un fapt literar, cum este și cărțulia menționată la început, într-un context bine definit, separat evident de umorile, ranchiunele și predispozițiile mele, mai ascunse ori mai evidente, de a plăti polițe autorului cărțuliei. Sau, dacă nu aleg să fac hermeneutică, cititorul meu trebuie să fie cu sinceritate convins că mă refer exclusiv la textul de discutat, indiferent de opinia mea despre autor sau despre contextul în care a fost publicată cărțulia lui. De altfel, îi zic cărțulie doar din cauza dimensiunilor ei reduse și ca format, și ca număr de pagini, fără nicio intenție peiorativă.

 

Sau, aș putea propune o discuție hermeneutică, după care aș putea face și o sumă de observații despre text, separat de context.

 

În oricare dintre cele trei variante, aș oferi un exemplu despre cum se face o critică literară, atunci când criticul nu are nimic de împărțit cu autorul de criticat literar, ci doar ceva de împărtășit cu cititorul autorului. Adică, aș putea să îi ofer cititorului meu argumente credibile și convingătoare fie despre ideea de a nu lua în seamă opusul supus criticii, fie de a-l lua în seamă. Pentru că, în esență, asta este menirea oricărei critici literare, chiar și cea sub formă de recenzie de carte, adică menirea de a orienta un eventual cititor al subiectului criticii, dacă merită sau nu să citească textul respectiv. Eventual, cu nuanțe.

 

Acestea fiind spuse, vă propun să trecem la treabă. 

 

Contextual vorbind, domnul Adrian Papahagi și Editura Polirom fac un gest de cultură prin abordarea subiectului Shakespeare, sub forma unei intenționate serii „care își propune să analizeze întreaga operă dramatică și lirică a lui Shakespeare”. 

 

Mie îmi este clar că, din cultura românească, o asemenea analiză lipsește cu durere. Dacă identitatea națională românească va fi vreodată definită cultural ca aparținând universului civilizației de tip euro-atlantic, atunci Shakespeare ar trebui să ocupe un loc strategic în conștiința identitară românească. Pentru aceasta, traducerile din Shakespeare, împreună cu analizele în română ale operei sale sunt de importanță materială neîndoielnică. Fără nici cea mai mică ezitare, între a traduce analize făcute în alte limbi, din alte culturi naționale și între a publica analize originale, făcute de români credibili că știu ce scriu, vor fi întotdeauna de preferat producțiile românești. Cu mențiunea explicită că, în domeniul criticii shakespeariene, nu există exclusivitate mutuală. Adică, nicio producție critică nu va înlocui vreodată nicio altă producție critică, ci doar o va completa sau complementariza. Iar în absența vădită a acestui tip de literatură în limba română, orice tentativă, oricât de modestă, trebuie încurajată și salutată cu sinceritate.

 

Așa că, fără a deschide cartea procurată prin poștă, în condiții de pandemie, putem spune de la început un sincer Bravo! apariției editoriale de la Iași. 

 

Adrian Papahagi este de lăudat că s-a angajat la o asemenea întreprindere, de popularizare a operei Bardului, cum este cunoscut Shakespeare, de 400 de ani încoace. Așa cum este de lăudat pentru conferințele filmate și difuzate pe canalul său YouTube, ținute într-o engleză acceptabilă, despre Shakespeare, cel mai probabil în folosul cursanților/studenților săi, dar cu accesibilitate populară. Laudă care vine din însuși gestul de a oferi publicului o asemenea discuție.

 

Hermeneutic vorbind, ar trebui acum să speculăm ce a vrut să spună autorul în textul său. Dar nu o să facem asta, deoarece nicio speculație nu poate ține loc de adevăr. Așa că tot ce putem spune despre intenția autorului este ceea ce spune autorul însuși, prin textul său și ceea ce poate afla oricine citește acel text. 

 

Adrian Papahagi îl interpretează pe Shakespeare. Cum ar face-o un actor, ori un regizor. Care nu are nicio obligație metodologică sau deontologică să știe ceva despre oricare alte interpretări, de până la el. Decât dacă își propune vreo abordare deliberat separată, ori în opoziție față de oricare dintre interpretările cunoscute. Așa cum nu ar avea vreo obligație de niciun fel de a ști ceva despre analizele sau despre opera critică a altora, pe subiectul ales de el, regizorul sau actorul.

 

Desigur, o asemenea abordare a operei shakespeariene sub formă de interpretare trebuie privită cu două rezerve. Prima este legată de publicul consumator. De ce ar fi interesat cineva de o anumită interpretare shakespeariană? Iar a doua rezervă ar fi legată de nivelul intelectual al interpretului. De ce ar alege un erudit, un savant chiar, să interpreteze o bucată literară, în loc să îi facă exegeza, critica sau analiza?

 

Răspunsul la fiecare dintre aceste două rezerve se află la autorul însuși. Pentru prima, dacă autorul este o vedetă, care și-a construit un piedestal din interpretarea altor opere literare, piedestal la care se uită un număr suficient de mare de public interesat, atunci o nouă interpretare este perfect justificată. Așa a fost cazul cu numeroși regizori și actori, care l-au interpretat pe Shakespeare în fel și chip. Dar asta doar după ce și-au asigurat un public doritor să consume orice fel și orice chip de interpretare. 

 

Eu nu îl cunosc pe domnul Adrian Papahagi ca pe o asemenea vedetă, dar asta este doar vina mea. Lista cu cele 17 filmulețe despre Shakespeare, de pe YouTube, are 170 de vizualizări, la sfârșitul lunii noiembrie 2020, iar fiecare dintre acestea 17 are o audiență de la câteva sute, la puțin peste 5.000. Deci, din datele statistice oferite de rețeaua YouTube, nu ar rezulta că domnia sa ar fi vreo vedetă la care să se înghesuie lumea să îi vadă interpretarea. Probabil că tirajul masiv în care va fi distribuită cartea de față îmi va invalida cu vigoare prezumția asta de non-vedetă, care nu ar avea de ce să justifice o interpretare a Sonetelor, în paralel cu piesa Romeo și Julieta.

 

Cea de-a doua rezervă este și mai bulversantă. Dacă domnul Papahagi are un curs despre Shakespeare, la Universitatea din Cluj, unde este angajat ca profesor (conferențiar universitar), atunci publicarea unei interpretări pe bucăți a operei Bardului nu poate fi legată de școală, deoarece nivelul unei interpretări este sub cel al unui curs universitar. Asta, ca să nu mai zicem nimic despre vreun nivel de exegeză sau de erudiție savantă.

 

Toate astea de mai sus sunt observații contextuale. Astfel, indiferent de conținutul cărții de față, ele nu au cum să își schimbe valabilitatea, pentru că nu au vreo legătură cu acel conținut.

 

Conținut pe care îl putem discuta separat. La o primă lectură, vom constata că suntem în fața unei compilații de note de lectură. Este ca și când autorul ar fi citit o parte oarecare din literatura critică despre Sonete și despre Romeo și Julieta, și-ar fi făcut fișe pe măsură ce citea, ar fi comparat acele fișe cu textul propriu-zis al Sonetelor și al piesei alese, după care gata. Simpla lor compilare ar fi produsul finit, trimis spre tipărire și publicare Editurii Polirom din Iași.

 

Astfel încât, după o primă lectură, tot ce ne rămâne nouă de discutat este dacă acea literatură fișată de domnul Papahagi este într-adevăr relevantă pentru oricine știe câte ceva despre Shakespeare, dacă nu cumva a fost lăsat în afara studiului vreun autor de exegeză universal recunoscut ca fiind relevant pentru orice discuție, chiar și pentru una sub formă de interpretare, ori dacă nu cumva, din autorii conspectați, interpretul nostru a ales mai degrabă idei periferice, în defavoarea ideilor centrale, care i-au făcut pe autorii conspectați relevanți în domeniu. 

 

Din fericire, o asemenea discuție nu își are locul și nici rostul aici, sau oriunde altundeva. Deoarece, cum spuneam, orice interpret are deplina liberate de a ignora orice vrea el, din oricare alte interpretări. Și nici nu are vreo obligație de rigurozitate științifică sau academică, atâta vreme cât interpretarea nu poate substitui o eventuală exegeză adevărată și semnificativă.

 

La o a doua lectură a cărții Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi: Sonete (și) Romeo și Julieta, am putea descoperi segmente sau sclipiri care ne-ar atrage atenția. Ceea ce este firesc, pentru că vorbim totuși despre Shakespeare, autorul renascentist englez care este astăzi la fel de actual ca pe vremea Reginei Elisabeta I. 

 

Am reușit să scriu acest text fără să mă refer măcar o singură dată la comparația dintre așteptări și satisfacerea lor. Pentru că acesta este un subiect rezervat cunoscătorilor operei lui William Shakespeare și nu își găsește locul într-un comentariu despre o carte cu o interpretare oarecare despre Shakespeare. Altfel ar fi fost cazul, dacă domnul Adrian Papahagi ar fi ales să publice ceva serios, exegetic, hermeneutic, comentabil din perspectiva cuiva care are habar despre ceea ce citește pe tema Shakespeare.

 

Dar nu. Pentru o lucrare tipărită, de popularizare a lui Shakespeare între românii încă suficient de dezorientați cultural și în plină criză națională de identitate, gestul lui Adrian Papahagi de a scrie o interpretare a unor bucăți din Shakespeare și gestul Editurii Polirom, din Iași, de a publica această interpretare, cu promisiunea că vor mai fi și altele, până la integrala operei shakespeariene, sunt două gesturi lăudabile în sine, indiferent de conținut.