Note de alegator indolent

 La 30 de ani de democrație românească, publicului votant îi sunt încă neclare mai multe aspecte definitorii ale oricărei democrații, chiar și ale uneia șchioape sau edificate după ureche. Aspecte pe care le putem discuta aici, într-o ordine cu totul întâmplătoare.

În primul rând, publicului nu îi este clar ce caută el în afacerea cu voturi. Așa că improvizează, ghicește sau pur și simplu se distrează, ca să nu zicem că râde ca proasta despre locul său, al publicului, în sistemul electoral românesc. Deși Constituția României este foarte clară în privința asta, publicului nu i s-a explicat nicidoată, prin niciunul dintre canalele consacrate de educare publică, că el este suveranul în statul România, nu i s-a explicat nici ce înseamnă să fii suveran, atât ca drepturi cât și mai ales ca responsabilitate, dar nici că el își exercită suveranitatea prin reprezentanții săi ALEȘI. 

Fără însușirea unitară și universală a acestui înțeles, cel al calității de public suveran în stat, publicul s-a împărțit în segmente, în funcție de imaginarul fiecăruia, prin care și-a redactat intim răspunsul la întrebarea ce caută el, publicul, în afacerea cu voturi. 

Astfel, avem un segment majoritar de public, format din cei care sunt convinși că votează pentru ca să le fie mai bine lor, celor care votează într-un anumit fel. Mai binele fiind de cele mai multe ori reprezentat de ceea ce le va da statul guvernat de aleșii lor. Dar populația acestui segment nu se referă la bunurile publice pe care statul este obligat să le ofere cetățenilor spre consum nelimitat și neîngrădit, că nu are habar această populație segmentată ce e ăla „bun public”. Când se gândesc la ce vor primi de la statul condus de aleșii lor, membrii acestui segment de public au în minte slujbe la stat cât mai multe, cu creșteri salariale cât mai mari și cu pensii cât mai generoase. Plus alocații, gratuități și indemnizații. Nimic altceva. Nu școală publică, în care orice copil să se alfabetizeze, nu sănătate publică, în care orice bolnav să se facă bine, nu ordine publică, în care orice ins să se simtă și să trăiască în siguranță personală, nu apărare națională, în care orice ins să se simtă și să fie efectiv liber, demn și decent, nu mediu natural, în care fiecare să poată respira sănătos, nu cultură națională, din care să se poată înfrupta fiecare intelect în parte, nimic din toate astea și din altele la fel, cărora li se zice că ar fi bunuri publice. Doar creșteri de venituri de la stat și scutiri sau tăieri de taxe și impozite la stat sunt avute în vedere. Atât.

Evident că acest segment majoritar de public nu este nici unitar și nici uniform. El se divide în sub-segmente de cele mai multe ori opozabile, în funcție de preferințele electorale ale fiecăruia. Unii votează un partid care le-ar da lor mai mult, deoarece ei lucrează la stat oricum, alții votează alt partid care le-ar da lor mai mult, deoarece ei nu lucrează la stat, dar ar vrea și ei să primească de la stat cât mai mult ori mai multe. Și mai sunt alții care votează alt partid, deoarece acel partid le-a promis că va lua de la unii și va da la ceilalți.

Avem apoi un alt segment de public, semnificativ ca mărime, dar nu chiar majoritar, format din cei care sunt convinși că ori cu ei ori fără ei statul va fi guvernat la fel de rău pentru cetățean. Sau sunt lipsiți de orice convingere, alta decât că ei nu contează în nicio ecuație de putere politică în stat. Ei își văd de viața lor profesională și de acasă, fără să le pese că statul este guvernat într-un fel sau în altul. De fapt, membrii acestui segment au aceeași reprezentare despre stat ca și cei din primul segment: un stat care le dă cetățenilor altceva decât bunuri publice. Dar, cum cei din segmentul ăsta nu se așteaptă de la stat să le dea direct lor nimic, nici salarii, nici alocații, nici scutiri, nu vor ieși vreodată să voteze. 

Ei nu știu de ce și-ar însuși vreun rol electoral, care nu are nicio justificare personală, nu pare să fie al lor și de pe urma căruia nu au niciun avantaj, ci doar derajul de a se deplasa la urne și de a se interesa cu cine să voteze.

Și mai este un segment modest al celor care, printr-o metodă sau alta, ori printr-o împrejuare sau alta au ajuns la înțelegerea individuală a rolului publicului într-un stat democratic și implicit înțeleg ce e ăla un vot și la ce folosește el. Aceștia suferă că înțelegerea lor este doar individuală și nu colectivă. 

Și mai suferă cei din acest ultim segment de faptul că sunt minoritari în înțelegere. Adică, ei nu vor putea influența niciodată rezultatul unor alegeri generale, în funcție de cunoașterea la care au ajuns. Așa că ei au o atitudine față de vot împărțită. Pe de o parte sunt cei care merg totuși la vot, chiar dacă știu cu siguranță care va fi rezultatul acestuia, decis de majoritatea aceea ce alege partidul care i-ar da cel mai mult din partrea statului. Pe de cealaltă parte sunt cei care ar merge la vot, dar nu au cu cine să voteze, în condițiile în care nu există nicio ofertă electorală pentru ei.

Absența vreunei asemenea oferte electorale este ușor de explicat, în condițiile în care nimeni nu se apucă să facă vreun partid politic în România, care să își propună să guverneze bine pentru public, în sensul să producă bunuri publice de o cât mai bună calitate, în toate domeniile și pe toate dimenisunile statului. De ce nu e nimeni? Din simplul fapt că doar o minoritate aproape nesemnificativă electoral are asemenea așteptări din partea guvernanților aleși, prin care publicul suveran își exercită suveranitatea. Ar fi deci ca și când ai alege un cal castrat, în trei picioare, să fie câștigător la o cursă de armăsari. Sau, atfel spus, așa cum cu o floare nu se face primăvară, tot așa cu un partid minoritar nu se face buna guvernare.

Asta este deci situația națională, rezultată din simplul fapt că publicului românesc nu îi este clar ce caută el în afacerea cu voturi.

În al doilea rând, publicului național îi este neclar ce e aia politică, cu pluralul politici. La fel ca în cazul absenței educației privind conceptul de popor suveran, publicului național i se refuză înțelesul conceptului de politică, cu pluralul politici. Dar, mai grav decât atât, în spațiul public există un efort de instituționalizare a unei întregi game de mistificări privind acest concept. 

Fără cunoașterea colectivă a conceptului de politici, sau cu segmente serioase din public afectate de o cunoaștere eronată, mistificată a acestui concept, este practic imposibil ca, la nivel național, să se ajungă la o percepție a democrației ca fiind acel sistem de guvernare în care suveranul este poporul în întregul său, iar acesta ALEGE care dintre multitudinile de oferte de politici publice sunt cele mai potrivite pentru el, prin intermediul votului.

În această privință, minuscula minoritate a celor care au dobândit o cunoaștere individuală a conceptului de politică nu numai că nu poate genera vreo înțelegere (ca să nu zicem cunoaștere) generală a acestui concept, dar este ea însăși izolată de o neîncredere generală, a imensei majorități a publicului, că ceea ce înțeleg puținii minoritari prin politică, cu pluralul politici, ar fi ceva de folos pentru întregul publicului național.

Ceea ce duce cu necesitate la o ofertă de politici din partea partidelor politice practic inexistentă, în România. Situație evidențiată în aceste alegeri generale prin totala inexistență a programelor politice, la toate partidele. Cele sincere pur și simplu nu au zis nimic despre așa ceva, iar cele predispuse mistificărilor au prezentat altceva ca fiind politici. Altceva fiind liste de promisiuni electorale, de cele mai multe ori. Din acelea necesare pentru ca segmentul majoritar de public, cel care merge la vot ca să îi aleagă pe cei care le-ar da mai mult decât ceilalți, din averea comună a statului, să îi aleagă pe ei și nu pe ceilalți.

În al treilea rând (în ordinea prezentării, desigur, și nu în ordinea vreunui clasament al importanței), publicului național îi este neclar ce este ăla un stat, așa cum este statul România, și la ce i-ar folosi lui dacă ar ști. Ceea ce este absolut firesc, în condițiile neclarității naționale a înțelesului de public suveran și a conceptului de politici. 

S-ar putea să găsim în interioriul publicului național mai mulți indivizi care să știe ce e ăla un stat, la nivel teoretic. Să știe care sunt funcțiile statului, precum și rolul său pe scena vieții națiunii, pe de o parte, și pe scena internațională, pe de cealaltă parte. Dar nu sunt indicii de niciun fel că știința lor individuală contribuie în vreun fel la cunoașterea colectivă a ideii de stat.

De ce această neclaritate conceptională ar trebui menționată aici? Din simplul fapt că funcțiile statului sunt îndeplinite de aparatul de stat condus de guvernanții ALEȘI în alegeri generale. Așa că un public căruia îi sunt clare și conceptul și noțiunile legate de stat va înțelege că o consecință a alegerilor pe care el le face din patru în patru ani va fi cu necesitate funcționarea mai performantă sau mai slabă a statului România. 

Cu cât este mai funcțional un stat, cu atât acesta, prin aparatul său permanent și sub conducerea și supravegherea aleșilor guvernanți, va putea să implementeze mai bine politicile publice, dar și să profite de oportunitățile interne și mai ales internaționale, anticipate sau întâmplătoare, pe durata unui ciclu electoral. La fel cum statul mai funcțional va putea să contracareze sau să descurajeze mai bine amenințările și riscurile identificare și manifestate din extern, ori să rezolve vulnerabilitățile interne, decât un stat mai puțin funcțional.

În al patrulea rând, publicului național îi este neclar ce înseamnă guvernarea unui stat. Cel mai profund neînțeles este cel al guvernării statului prin vot. Mintea colectivă a națiunii române nu a pătruns încă înțelesul guvernării prin decizii luate de suveran. Nu știe această minte că decizia presupune un proces cu o etapă de clarificare, apoi una de fundamentare a deciziei, apoi votul, urmat de implementarea deciziei pe durata unui mandat, suprapusă cu etapa de control al implementării deciziei asumate prin ALEGERI. 

Imensa majoritate a publicului românesc național este convinsă că alegerile sunt expresia unui chef de moment, consolidat prin adiționarea chefurilor individuale ale fiecărui participant la vot și cu acceptul tacit al celor care nu votează. Nici vorbă de decizie aici. Rezultatul alegerilor este doar un scor, în imaginarul colectiv național românesc. Scor obținut ca la fotbal ori ca la orice activitate potrivită pentru pariuri. Așa cum nu se poate vorbi de vreo decizie în cazul rezultatului unei partide de fotbal, ori al unui campionat de fotbal, tot așa nu se poate vorbi de vreo decizie colectivă, în cazul alegerilor generale.

Consecința cea mai serioasă a acestei situații de neclaritate conceptuală națională este că, în mintea colectivă a neamului, nimeni nu poate fi vinovat pentru o decizie proastă, rezultată din alegeri. Așa a fost să fie! Sau, la rigoare, unele segmente de public aleg să le reproșeze celorlalte segmente de public rezultatul prost al alegerilor. Fie pentru că au ales rău, fie pentru că au ales să stea acasă. 

Plecând de la această consecință serioasă, vom înțelege mai bine și faptul consemnat alegeri după alegeri, de 30 de ani încoace, în care, în loc să se treacă la etapa finală din procesul de decizie națională prin vot, cea a controlului implementării deciziei, se trece fie la acuze reciproce, fie la apeluri la alegeri anticipate, fie la justificarea proastei guvernări pe seama proastei decizii rezultate din alegerile generale. 

Dacă aceste patru neclarități naționale românești sunt adevărate și dacă este la fel de adevărat că există o gândire și o decizie colectivă a publicului național, atunci putem vorbi despre indolență electorală doar la alegătorii care nu au asemenea neclarități individuale, dar nu le pasă că ceilalți nu sunt ca ei, la fel de clari în înțelegerea noțiunilor de suveranitate, vot, bunuri publice, stat, guvernare și altele nemenționate aici. 

Și mai putem vorbi de ipocrizie, din partea celor cărora le sunt la fel de clare aceste noțiuni, dar pretind ori se prefac la fel de neștiutori ca ceilalți, cei care chiar nu au habar despre ele.

Așa cum putem vorbi despre cinism din partea celor care profită de pe urma faptului că, la nivelul minții naționale, există și persistă aceste neclarități.