Minciuna stă cu primarele la masă

Din profesor universitar doctor medic chirurg ce fusese, domnul Oprescu de la Primăria Generală a Capitalei a ajuns un fel de contabil, cu ochelarii pe nas și mânecuțe ca să nu își roadă mânecile jiletcii, care buchisește cifre în fața întregii Românii, al cărei popor s-a oprit din ce făcea el la ora șase dupăamiaza, ca să se uite la televior și, indiferent de canalul de „știri”, să afle care este planul de eradicare a câinilor de pe străzile Bucureștilor, în 300 de zile lucrătoare, dacă...

Pentru că, dacă nu..., vor trece 400, ori 500 ori mii de zile lucrătoare și tot vor exista câini pe străzile orașului cu miniștri. În tot cazul, până nu vor trece primele 300 de zile lucrătoare, orice prezumție că vor fi și alte sute după ele este, ca să zic așa, prezumțioasă.

În același timp, trebuie să recunoaștem că avem dreptul să fim prezumțioși, chiar dacă nu l-am cunoaște pe domnul doctor-primar-general, drept ce derivă din însăși substanța foarte neaoșă a „știrii”, care este despre ce plănuiește primarele. Adică, despre nimic. Cel puțin 60 de săptămâni de acum înainte.

Și, totuși, așa general cum este domnia sa și așa cum vorbește, cu ochelarii pe nas și oftând de grija planului său pe 300 de zile, primarele minte. Și minte vârtos.

Să vă explic. Domnul doctor Oprescu nu vorbește de un plan de rezolvare a existenței pe străzile Capitalei a unui număr mare de câini neînsoțiți, ci doar de un plan de exterminare, care nu este sigur, ci condiționat de mai mulți „dacă”.

Ce înseamnă cele 300 de zile lucrătoare? Simplu, înseamnă că, la o capacitate de exterminare de 2.000 câini la fiecare două spătămâni, cât au adăposturile primăriei în momentul de față și la cât îl obligă noua prevedere legală pe primar să aștepte cu câinii capturați în adăpost, înainte să îi ucidă, precum și la o populație canină neînsoțită de peste 65.000 de câini, primarului acesta general i-ar ieși din calculul aritmetic 60 de săptămâni ca să omoare toți cei 60.000 de câini și să plaseze în adopție restul de 5.000.

Numai că numărul acesta de 65.000 nu este real, El este doar o gogoașă umflată de corupția din Primăria Generală a Bucureștilor, prin care corupții pot justifica sumele enorme pe care le fură de la gura câinilor aflați în proprietatea acestei primării.

Dați-mi voie să vă propun o cu totul altă cifră. Conform informării privind infrastructura din București, în Capitală sunt 5.340 de străzi, întinse pe 1.820,8 km. Am inventariat 11 câini aflați pe stardă, neînsoțiți, pe 10 străzi adiacente, dintr-o zonă rezidențială, cu blocuri de locuit și case cu curte, din Cartierul Militari, care au cuprins și o zonă cu magazine și o școală, zonă neafectată de teroarea contra câinilor iscată de „cazul Ionuț”. Am mai invertariat și 13 câini pe o distanță de 3 km din Bulevardul Iuliu Maniu din același Cartier Militari, distanță pe care se află două piețe și un spațiu verde extins, aflat atât în zona blocurilor de locuințe, cât și în mijlocul drumului. Prin extrapolare, în toată Capitala București s-ar afla doar 5.340 : 10 X 11 = 5.870 câini neînsoțiți, sau 1.820 :3 X 13 = 7.887 câini neînsoțiți.

Dacă nu mă credeți, vă invit să faceți același exercițiu. Poate nu vreți să mergeți pe jos, ca mine, atâta distanță. Este suficient să mergeți pe câteva străzi, de mărimi și valoare diferită a traficului și, apoi, să folosiți formula propusă de mine: totalul de 5.340 de străzi de toate mărimile îl împărțiți la numărul de străzi pe care ați făcut inventarierea câinilor neînsoțiți, iar rezultatul îl înmulțiți cu câți câini ați găsit pe acele străzi. Veți vedea că nu ajungeți nici măcar la o cincime din numărul de câini luat în „calcul” de domnul primar general Oprescu, când și-a aprobat propriul plan de exterminare a câinilor de pe străzile Capitalei al cărei edil este.

Așa că domnul Oprescu minte. De ce ar minți domnia sa, vă veți întreba dumneavoastră. Păi, la fel de simplu este răspunsul. Domnul Oprescu minte pentru a putea justifica bugetul ulterior alocat acestei „operații”.

Dar nu numai cu numărul l-am prins cu minciuna la masă pe domnul primar general Oprescu din București. Chiar planul propriuzis este o mare minciună.

Orice om cu capul pe umeri și cu patru clase de școală, care au cuprins și tabla înmulțirii, alături de adunare și scădere, știe că nu se poate stârpi o populație liberă de animale, luând cu porția din ea și așteptând apoi să treacă două săptămâni până să iei porția următoare. Cum domnul Oprescu are mult mai mult de patru clase și știe chiar și tabla împărțirii, singura explicație pentru care a ieșit domnia sa la televizoare să contabilizeze ce va face cu câinii neînsoțiți în viitoarele 60 de săptămâni sau mai mult este ca să mintă.

Din nou, dacă vă întrebați ce interes ar avea domnul Oprescu să mintă despre planul său, răspunsul simplu este ca nu cumva să vină altcineva cu un alt plan, mult mai realist și realizabil, care să ducă la eradicarea problemei în timp de două ori mai scurt și fără uciderea în masă a câinilor atât de cuminți și de naivi încât să se lase prinși de hinghierii primarelui.

Ca planificator profesionist, vă pot garanta că un asemenea plan se poate concepe și realiza în cel mai scurt timp. Din păcate, principiile de planificare de la care trebuie să pornească un asemenea plan sunt inacceptabile pentru domnul primar general, deoarece ele includ scoaterea din procesul de concepere, aprobare și realizare a acestui plan a tuturor angajaților primăriei sale, pentru că aceștia, chiar dacă nu au fost dovediți corupți de nimeni, și-au etalat deja, de-a lungul anilor, totala incompetență de a rezolva această problemă.

Un alt principiu este că un asemenea plan trebuie să adreseze simultan întreaga populație canină de pe străzile Bucureștilor, iar acest lucru trebuie făcut în consonanță cu populația acestui mare oraș. Numai implicarea bucureștenilor poate garanta că acest plan nu va fi confiscat de corupții din administrația centrală și locală, ori că sumele alocate vor ajunge, în totalitate, la câini și vor fi folosite exclusiv pentru rezolvarea durabilă a problemei.

Dar ce bucureșteni știți dumneavoastră gata să se implice în curmarea corupției din propria lor primărie generală? Dacă nu s-au deranjat ei pentru alte probleme majore ale Bucureștilor, de ce s-ar deranja pentru niște amărâți de câini care numai ne încurcă și ne fac de râs în fața străinilor?

Iată și un exemplu de planificare adevărată. Bineînțeles, câinii din filmuleț nu sunt însoțiți, deci s-ar califica pentru abatorul Oprescu

De ce îi era frică domnului Crin Antonescu

Marți seara, domnul Crin Antonescu s-a aflat în studiourile unei televiziuni de partid și de buzunar, invitat fiind în calitate de „președinte al Partidului Național Liberal și co-președinte al USL”. După ce i-a complimentat pe redactorii postului că au și public care îi urmărește, format din personalul său care îi alcătuiește zilnic sinteza de presă, domnul Crin Antonescu a spus că îi este „frică că nu este altă soluție” decât uciderea în masă a câinilor, deoarece s-au înmulțit prea mult, devenind o problemă acută, ce trebuie neapărat rezolvată.

Trebuie să menționăm de la început că nimeni nu știe de nicio înmulțire a câinilor comunitari, în ultimii zece ani, alta decât cea din hârtiile primăriilor care deturnează fonduri publice sub pretextul gestionării unui număr mare de câini, dar care nu au nicio evidență sau registru, ori recensământ al câinilor de pe străzile localităților lor. Adică, nimeni nu poate să spună câți câini erau acum zece, cinci, doi ani, ori chiar ieri, în nicio localitate din România, pentru că acești câini nu au fost niciodată numărați, înregistați, înseriați ori microcipați, luați în evidență și așa mai departe, cum nu există niciun document legal, oficial, privind numărul acestora.

În ceea ce mă privește, ca locuitor al Bucureștilor și vizitator al altor câtorva localități din România, pot depune mărturie, inclusiv sub jurământ, că nu am observat nicio schimbare în populația canină din acele locuri pe unde am trecut de mai multe ori, în ultimii zece ani. Poate au mai dispărut din câini, dar, cu siguranță, nu s-au născut alții. Nici la mine pe stradă nu am văzut nicio creștere a numărului câinilor, nici pe străzile Bucureștilor pe care trec des, unde am ajuns să știu aproape toți câinii, pentru că nu sunt mulți și mai sunt și drăgălași, nici în alte părți pe unde am umblat.

Zicând aceste lucruri, semnalez o problemă extrem de gravă, legată de domnul Crin Antonescu. Domnia sa este președintele Senatului României, pe lângă funcțiile enumerate de gazda emisiunii unde s-a dat pe post, adică este cel ce ia locul președintelui României, oridecâteori acesta nu poate să își exercite funcția, precum și cel ce prezidează una dintre cele două camere ale Parlamentului României, care reprezintă puterea legislativă în stat. În această calitate, este de așteptat ca domnia sa să își formeze opinii și să ia decizii numai în cunoștință de cauză, pe bază de date și informații credibile, verificabile și rezonabile.

Numai că, la emisiunea de marți, domnul Antonescu și-a argumentat decizia de a sprijini legea de masacrare a câinilor României pe nimic, aserțiunea domniei sale, că această decizie se bazează pe faptul că s-au înmulțit câinii în mod periculos, nefiind susținută de nicio cifră oficială și de nimeni credibil și serios.

O asemenea situație este îngrijorătoare, în primul rând, pentru iubitorii de câini, atât de blamați de propaganda isterică din aceste zile, care încurajează uciderea animalelor nevinovate în masă, pentru că arată cu câtă superficialitate s-a luat decizia de masacru, la cel mai înalt nivel de demnitate publică.

Dar aceeași situație este îngrijorătoare pentru orice cetățean român, care se poate gândi că demnitarul numărul doi al Țării ia și alte decizii ce ne influențează sau chiar ne condiționează viața, bazate tot așa, pe nimic.

Există doar două explicații posibile ale acestei situații.

Una ar fi că domnul Crin Antonescu este construit psihic la fel ca destul de mulți alți oameni, care iau decizii în mod instinctiv și, doar atunci când sunt supuși unui control, caută cele mai plauzibile motive ce ar fi putut duce la respectivele decizii, luate din burtă, nu din minte. Dacă aceata este explicația adevărată, atunci problema nu aparține domnului Antonescu, care nu are de ce să fie blamat pentru cum este domnia sa construit psihic, ci celor care l-au ales sau l-au numit în funcțiile de partid și în funcția de stat în care poate să ia astfel, adică instinctiv, deciziile.

A doua explicație ar fi că domnul Crin Antonescu are motive serioase care l-au condus la luarea unei decizii atât de grave, doar că nu poate să anunțe public aceste motive. Nefiind vorba de un subiect de securitate națională și nici de desconspirarea unor secrete de stat de importanță deosebită, care ar justifica, într-un fel, mascarea rațiunilor reale în motive inventate, ascunderea lor nu se poate datora decât fenomenului din categoria corupție. Ipoteza aceasta devine interesantă dacă adunăm la ea și certitudinea că noul act legislativ promovat și de domnul Crin Antonescu este un exemplu de manual pentru corupția instituționalizată, adică de legiferare a unei situații prin care corupătorii pot să își însușească cât vor din banul public fără să aibă probleme, iar corupții din administrația publică centrală și locală le pot facilita această însușire sub protecția legii.

Personal, nu am preferință pentru niciuna dintre explicații, mai ales că ele nu sunt mutual exclusive.

Dacia Incorrupta

Dacă sunt unii care mai au îndoieli, dacă sunt alții care se complac în starea lor mentală de negare a realității și, desigur, dacă sunt cei care ascund sau distorsionează intenționat realitatea, mie mi-e foarte clar că România este iremediabil coruptă.

Statul care poartă acest nume este corupt ca evoluție istorică, România venind din statul comunist, edificat într-o jumătate de secol, trecând apoi prin îndelungata tranziție post-comunistă de aproape două decenii și eșunând astăzi în simulacrul de integrare euro-atlantică, toate acestea fiind forme de organizare statală mai mult sau mai puțin corupte, primele două chiar prin definiție, iar a treia prin eșecul de a deveni o formă statală caracterizată prin buna guvernare și, în consecință, respinsă din clubul statelor funcționale și performante economic.

Același stat este corupt și instituțional. Întregul eșafodaj legislativ al României, începând cu Constituția, trecând prin aproape toate legile și terminând cu deciziile Curții Constituționale, este edificat exclusiv pe principii de instituționalizare a corupției, de facilitare a distrugerii avuției naționale în folosul corupătorilor și de protejare legală a corupților. Cutumele și procedurile de guvernare, precum și cele de ordine publică și justiție sunt împotriva cetățeanului onest, care nu poate supraviețui în patria lui decât dacă acceptă și încurajează mita, nepotismul, șantajul, amenințarea și alte forme de corupere a demnitarilor, magistraților și funcționarilor publici.

Statul este corupt și comportamental. Toți reprezentanții săi, începând cu președintele României și terminând cu cel mai mic în grad polițist de frontieră sau vameș pe care îl întâlnim la intrarea în această țară se comportă ca și când reprezintă un stat corupt, de mâna a doua sau chiar a treia, care este folosit de reprezentanții și angajații săi doar pentru avantaje materiale personale sau de grup. Adică, aproape niciun angajat la stat sau demnitar român nu arată că ar cunoaște minimum de reguli de comportare internațională între reprezentanții statelor de rang egal, mai toți fac de rușine România pe timpul îndeplinirii atribuțiilor publice, iar câțiva chiar apelează la străinătate pentru consolidarea poziției lor în Țară, în pofida evidenței că sunt corupți. Minciuna, dezinformarea, manipularea grosolană și tupeul sunt singurele forme de comunicare între stat și cetățean. În relațiile sale cu cetățenii, statul se comportă ca un stat separat de oameni și chiar potrivnic publicului, ori situat deasupra cetățenilor.

Corupția aceasta este consolidată. Nu numai că toți corupții din administația centrală și locală se protejează între ei și sunt protejați atât de legiuitori cît și de magistrați, printr-un sistem complex de încuscriri și nășiri, dar au ajuns să se și reproducă între ei, actualmente a doua generație de corupți prelunând gestionarea oneroasă a României cu pași repezi. Singurele îndepărtări din funcții publice și singurele condamnări pentru corupție s-au petrecut doar ca rezultat al luptelor pentru putere între clanuri de corupți aflate în competiție unele cu altele pentru aceleași resurse ale României, sau ca exprimare a orgoliilor ori ca demonstrații de forță între corupți.

Funcțiile statului și bunurile publice pe care acesta ar trebui să le producă în folosul populației sunt atât de corupte, în sensul că sunt folosite exclusiv pentru avantaje personale sau de grup, încât, practic, statul nici nu mai funcționează coerent, în multe dintre domeniile sale, sau este aproape complet avariat.

Infrastructura de transporturi de toate felurile, în aer, pe pământ sau pe apă a fost iremediabil compromisă, modernizările sau dezvoltările întârziate, iar fondurile imense destinate acestei infrastructuri au fost deturnate spre buzunarele și conturile corupților și corupătorilor naționali și internaționali. Infrastructura de comunicații a fost modernizată doar pentru a facilita controlul mesajelor private între membrii societății.

Educația, sănătatea și ordinea publică au fost subfinanțate cronic, structurile și infrastructura lor sunt căpușate de corupători, astfel încât serviciile oferite de acestea publicului nu acoperă nici măcar minimum de cerințe pentru un stat european de secoulul 20, fără să îndrăznim să ne gândim la secolul 21. Apărarea patriei este dezorganizată și incapabilă de a promova interesele românilor cu mijloace militare, singura garanție de securitate fiind în mâna străinilor din NATO. Diplomația română este debusolată și căpușată cu nepoți.

Singurele structuri ale statului care sunt bine finanțate și funcționează fără probleme sunt serviciile secrete de informații. Numai că acestea nu sunt plasate sub niciun control democratic și servesc exclusiv oligarhia de stat coruptă.

Aceasta este realitatea din România, care mie îmi este foarte clară. La fel de clar îmi este că nu se va schimba nimic în bine din această realitate, pentru că nu se poate.

Nu se cunoaște niciun caz în istoria omenirii, în care un stat corupt chiar și mai puțin decăt este România astăzi să fie reparat din interior. Niciun corupt nu va vrea și nici nu va putea să devină cinstit peste noapte și, apoi, de a doua zi, să purceadă la repararea stricăciunilor permanente cauzate de corupție la locul său de activitate, indiferent dacă acesta este situat mai sus ori mai jos în ierarhia statală. Niciun sistem de justiție corupt nu va putea să proceseze vreun act de corupție altfel decât până acum, adică doar sub forma de luptei între clanuri rivale. Niciun domeniu public corupt, fie el de cultură, sănătate, educație, armată, ordine publică, sau de oricare altă natură, din nicio țară din Lumea asta nu a fost vreodată reparat din interior, cu aceiași oameni care au patronat sau doar au acceptat coruperea lui, ca să nu mai vorbesc de corupții înșiși.

La fel, nu se cunoaște niciun exemplu în istoria omenirii în care un alt stat sau o altă entitate din colectivitatea de actori internaționali să fi intervenit vreodată pentru repararea unui stat corupt, cum este România. Așa cum bine vedem cu ochii noștri, tot ce poate face comunitatea internațională este să izoleze cât poate mai bine un asemenea stat corupt, iar mulți actori statali și non-statali, ori supra-statali nu fac altceva decât să profite de pe urma corupției generalizate din statul respectiv, pentru a-l spolia și pentru a-l slăbi, în așa fel încât acesta să devină o sursă permanentă de îmbogățire pentru ei și un competitor internațional cât mai slab, până la negiljabil.

Deci, singurul viitor pe care îl are România este cel al exacerbării corupției, pînă când aceasta va duce la disoluția completă a statului, la prăbușirea lui. De altfel, după toți indicatorii acceptați în teoria internațională, România este deja în pragul prăbușirii ca stat. Dacă nu ar fi fost anumiți parteneri internaționali care să amâne această prăbușire, pentru că au ei niște intrese proprii ca România să fie în această stare de semidisoluție cât mai mult timp, deja am fi ajuns astăzi să nu mai avem statul România deloc. Dacă acești străini interesați de menținerea României ca stat ar pierde pe loc acest interes, România ar putea dispărea în doi-trei ani de azi înainte.

În aceste condiții, orice român responsabil de soarta sa proprie și de cea a familiei sale, ar trebui să se întrebe care va fi viitorul său și al lor săi. Sunt trei cursuri posibile ale acestui viitor.

Primul și cel mai evident este cursul urmăririi istoriei viitoare a României. Și, atunci, în acel viitor, cei ce nu fac nimic acum și așteaptă ca altcineva din Țară sau din străinătate să le facă lor istoria, vor fi cetățenii unui stat prăbușit. Acel stat nu își va mai îndeplini nicio funcție în favoarea lor, nu îi va mai reprezenta și nu îi va mai proteja. Ei nu vor mai putea beneficia de nicunul dintre bunurile publice pe care un stat este destinat să le ofere cetățenilor săi, cum sunt sănătatea, educația, ordinea publică, cultura și celelalte. Foarte probabil, în absența celor mai elementare norme de organizare socială funcțională, statul prăbușit se va fărâmița în subunități de mărimea potrivită preluării controlului de anumite grupuri mai bine organizate și deținătoare ale unui anumit fel de putere, fie ea solidă sau ideatică.

Al doilea curs al viitorului individual este cel al luării în mâini a propriei soarte. Deja milioane de români au părăsit România și mulți dintre aceștia s-au stabilit permanent în alte state europene sau chiar peste ocean. Unele familii s-au împărțit, câțiva membri lucrând în străinătate, iar ceilalți consumând în România roadele muncii celor de afară. Foarte curând, cei plecați își vor aduce acolo unde au ajuns copiii și părinții, ba chiar și alte rude mai îndepărate, pentru a-i proteja de pericolul prăbușirii României ca stat ulta-corupt.

Cel de-al treilea curs este o utopie. Vorbim despre eventualitatea ca un număr rezonabil de cetățeni să recunoască starea actuală a României corupte și să fie convinși că singurul viitor pe care ea îl are este cel al disoluției ca stat. Și, ca o consecință a acestei recunoașteri și a acestei convingeri să renuțe la România, fără a părăsi acest teritoriu și fără a se separa de ceilalți membri ai publicului. Adică, să formeze un nou stat, doar între ei, cei care știu că asta este singura salvare, un stat liber de corupție, care ar putea primi numele de Dacia Incorrupta.

Despre câini...

Cum este să stai în casă, la televizor sau în fața laptopului, și să îți dai cu părerea despre problemele lumii? Ba, mai mult, să ai și soluții la acele probleme? Și, chiar și mai mult decât atât, soluțiile tale să fie luate în seamă de alții, discutate și, la un moment dat, chiar aplicate? Nu-i așa că te simți bine? Că e plăcut să te știi important sau importantă?

Dar, ce te faci când se vădește ulterior că părerea ta este una proastă, iar soluția ta este una nepractică ori chiar păguboasă, însă alții tot te bagă în seamă, te discută și, la un moment dat, îți aplică soluția aia proastă, nepractică și păguboasă, doar pentru că le convine? Îți pare rău că ai greșit, te mustră conștiința că alți te-au folosit drept pretext ca să își facă ei mendrele, simți vreun pic de responsabilitate pentru necazul sau chiar durerea pe care le-ai pricinuit celor afectați de soluția ta cea păguboasă?

Ori zici că nu e treaba ta să te timți vinovat ori vinovată de ceva, deoarece tu doar ți-ai dat cu părerea, ai avut și tu o idee care ți s-a părut că este bună ca soluție la o problemă ce trenează de atâta timp. Adică, după mintea ta, de aia trena problema aia, pentru că nu găsise nimeni până la tine vreo soluție. Așa că încercarea ta nu are de ce să fie blamată și nici nu poate produce pagube reale. Că e doar o idee!

Aceste întrebări sunt adresate oricărui român care se regăsește în situațiile descrise mai sus și este și cinstit, onest și doritor de bine. Și pun aceste întrebări pentru că eu chiar nu știu răspunsul la ele.

Și nu le pun așa, în general, ci am în minte isteria recentă, iscată în jurul eternei probleme a câinilor comunitari.

Așa cum este formulată de isterici și iscătorii de isterii, problema câinilor comunitari este că ei există. Iar soluția evidentă, promovată atât de cei ce formulează în acest fel problema, cât și de destui români cinstiți, onești și chiar doritori de bine, este să nu mai existe câinii comunitari. Sau, în general, să nu mai existe câini. Și, pentru a nu fi doar o discuție teoretică, rezolvarea problemei este chiar mai bine formulată de toți acești inteligenți găsitori de soluții, în sensul ca să fie uciși toți câinii, ca să nu mai existe nici acum și nici în viitor.

Ce ne facem însă dacă problema a fost formulată greșit, fie intenționat, fie din prostie? Acceptăm o nouă discuție despre problemă, sau ne apărăm cu dinții și cu ghiarele soluția noastră, chiar dacă este dată la o problemă falsă? Adică, ne facem că nu știm că nu se poate găsi nicio rezolvare corectă la o problemă greșită, ori redevenim raționali?

Pentru că este mai mult decât evident că, formulată așa, în sensul că există câini pe străzi, problema este falsă. Ca să fie bine formulată, ar trebui să știm și să spunem de ce este o problemă că există câini pe stradă. Și, dintr-o dată, constatăm că, răspunzând la acest de ce, soluțiile sunt cu totul altele. De exemplu, dacă zicem că nu mai trebuie să fie câini pe stradă pentru că mușcă oamenii, soluția este să ținem câinii sub control, ca să nu mai muște. Iar controlul este, bineînțeles, de mai multe feluri, care nu se exclud unele pe altele, dar care nu implică moartea animalelor. Implică însă o activitate de ordine publică coerentă și permanentă, inclusiv poliția animalelor. Ori, dacă zicem că nu mai trebuie să fie câini pe străzi pentru că sunt purtători de boli transmisibile, soluția evidentă este să vaccinăm acei câini, pentru a nu mai fi periculoși ca vectori de agenți patogeni. Dacă problema este că se înmuțesc necontrolat și strică echilibrul ecologic, soluția este să îi sterilizăm. Și așa mai departe.

Chiar și când zicem că este o problemă că sunt câini pe străzi pentru că ne facem de râs, deoarece, în alte orașe civilizate ale Lumii, asemenea câini nu sunt văzuți pe stradă, soluția pentru îndepărtarea câinilor români din văzul lumii nu este uciderea lor în masă, ci aplicarea acelorași soluții ca în orașele civilizate unde nu vedem asemenea câini, adică adopția și ținerea sub control a populației canine.

Numai că, pentru rezolvarea oricăreia dintre aceste formulări mai exacte ale problemei câinilor comunitari trebuie îndeplinite două condiții, care absentează în momentul de față, în mod intenționat, din România, dar sunt obligatorii în orice stat civilizat pe de planeta Pământ.. Una este asumarea unui proprietar ușor identificabil al fiecărui câine comunitar, iar cealaltă este evidența strictă a acestor câini.

Adică, trebuie recunoscut că orice câine este cu stăpân, fie el o persoană fizică sau o instituție publică, cum este primăria. Sau, dacă se acceptă, comunitatea locală. De exemplu, la țară, fiecare știe al cui este fiecare câine din sat, chiar dacă ei nu stau numai în curți, legați în lanuțuri, ci se mai strâng și ei și se mai duc și pe câmp sau prin pădure. Iar acel stăpân trebuie să aibă grijă de proprietatea sa vie, sub toate aspectele. Desigur, în aceste condiții, distrugerea proprietăii nu are cum să fie un aspect al grijii proprietarului.

Nu mai vorbim de importanța cunoașterii numărului de exemplare canine, atât a celor ținute în casă, cât și a celor lăsate în curte sau chiar pe stradă. Fără o asemenea evidență, nici nu putem începe să discutăm nicio măsură, indiferent de natura acesteia. Cum nu putem să alocăm nicio resursă umană sau financiară pentru gestionarea unei populații căreia nu îi cunoaștem mărimea exactă.

La modul general, nu pot exista câini fără stăpân. Subspecia canis lupus familiaris, din care fac parte toate rasele de câini, se caracterizează prin faptul că aceste animale trăiesc printre oameni, în modul cel mai natural cu putință, așa cum peștii trăiesc în apă, de exemplu. Și tot ca peștii care, atunci când apa devine nocivă, din poluare sau alte cauze, în loc să se mute în alt mediu mai propice, ei suferă și mor, și câinii, când mediul creat de oameni devine unul nociv, poluat fizic și moral, ei doar suferă și mor, în loc să își găsească alt mediu fără oameni în care să trăiască. Continuând comparația, așa cum apa poate exista fără pești, tot așa și oamenii pot trăi fără câini, deși invers nu se poate, adică peștii nu pot trăi fără apă și nici câinii nu pot trăi fără oameni.

Veți spune că, la câte distrugeri s-a dedat omul, la câte specii și subspecii a făcut el să dispară de pe fața Pământului, ce mai contează dispariția lui canis lupus familiaris din România? Ce să ne mai încurcăm cu recensăminte de animale, cu evidențe, cu acte de proprietate, cu vaccinuri, sterilizări și alte complicații, inclusiv cu adăposturi care consumă mai mult pentru un câine decât consumă un internat pentru un copil fără părinți?

Din păcate pentru cei care gândiți așa, nu se poate cum vreți voi. Pentru că, mă repet, câinele este singurul animal care se definește exclusiv în raport cu omul. Iar printre oameni, în general, și printre români, în special, suntem mulți cei care ne asumăm răspunderea de a trăi împreună cu câinii, ca o valoare existențială moștenită din bătrâni. În plus, mulți dintre noi știm și că traiul alături de câini este unul energizat pozitiv, spiritualizat în bine. Adică, acești câini ne fac viața mai frumoasă, noi simțindu-ne mai bine ca receptori ai dragostei și prieteniei emanate de aceste animale.

Și, mai există o condiție obligatorie pentru a putea formula corect problemele legate de câini, în general, și de câinii comunitari, în particular, în România, în scopul identificării soluțiilor reale, fezabile și durabile. Vorbim aici despre condiția de eradicare a corupției masive, instituționalizate și agresive ce controlează, cu mână forte, domeniul public al câinilor. Această corupție este ușor identificabilă la nivelul primăriilor, autorităților sanitar-veterinare, agențiilor de ordine publică, organelor de justiție, autorităților centrale și, de curând, și la nivelul Parlamentului.

Aceștia păstoresc nu numai deturnarea banului public de la menirea sa de a rezolva cu costuri mici și efecte mari problema câinilor de pe străzile României, prin acumularea lui în conturile de partid sau în buzunarele proprii, ci și manipularea opiniei publicului privind aceiași problemă, în scopul îndreptării lui pe piste false, spre ținte false și pentru sprijinirea unor soluții false, toate însă foarte folositoare corupților, deoarece își camumflează astfel faptele reprobabile și își crează condițiile pentru continuarea jafului din avuția publică fără să fie deranjați de nimeni și de nimic.

Szobi Czeh spune același lucru ca articolul acesta, dar cu niște cuvinte foarte potrivite

Infractorul în flagrant public

Cam 120.000 de români, majoritatea dintre ei de la oraș, se uită noaptea devreme la televizor ca să îl vadă și să îl asculte pe domnul Radu Banciu, un ins de 43 de ani, din Târgu Mureș, școlit la Facultatea de Litere a Universității din Cluj Napoca. Ceea ce, pentru postul de televiziune ce îi găzuiește emisiunea, adică la B1, constituie cel mai mare succes de audiență din fiecare zi și din toate timpurile.

Așa că nici nu s-a pus problema ca postul de televiziune respectiv să îi închidă domnului Banciu gura, atunci când aceasta a defecalizat ideea că „ei” ar răsplăti cu 250 de lei pe oricine le-ar aduce câte o piele de câine jupuit de viu, „cum se face la foci, cum se face la șerpi”.

Domnul Banciu chiar a detaliat tehnologia de jupuire de viu a animalului, insistând asupra efectelor ulterioare scoaterii blănii în câteva secunde, gesticulând edificator cum „animalul se mai zbate, așa, de câteva ori” după care „dă ortul popii, fiecare cum i-o suna ceasul, câte zile o avea de trăit. Asta nu-i problema noastră” conchide teleastul, susținând că „ei” nu vor câinele mort sau viu, vor doar „blana să se așeze pe ea”. Apoi le atrage atenția „co-naționalilor” lor de „etnie romă” că pot intra în „cășile și curțile” oamenilor și să le ia câinii pentru jupuire de viu, pentru că „ei” vor cumpăra orice piele de câine, indiferent de ce rasă sau origine ar avea ea. În emisiunea următoare, același domn a explicat, cu lux de amănunte, că este convins că doar uciderea pe stradă, de cine apucă și prin orice mijloace, a câinilor comunitari ar putea să ne scape de acest flagel și să ne prevină să ajungem „să călcăm pe ei pe stradă”.

Este greu să îl combați pe acest domn. Nu pentru că ar avea, în vreun fel, dreptate, deoarece, evident, nu are. Este greu pentru că nu poți ajunge cu argumentele tale la publicul lui, mai ales dacă aceste argumente sunt scrise. Și mai este greu pentru că argumentele tale nu au cum să fie din categoria „pamflet”, cum și-a etichetat domnul Banciu producția împroșcată pe ecran.

În schimb, este ușor să întrebăm câțiva angajați de-ai noștri, de-ai publicului civilizat, onest și spălat al României, de ce nu au făcut nimic cu acest domn și cu postul lui de televiziune, în cele trei zile care au trecut de la săvârșirea infracțiunii de instigare publică și până la scrierea acestor rânduri?

Practic, domnul Banciu de la B1 a săvârșit fapta de a îndemna publicul prin grai și prin mijlocirea televiziunii de a nu respecta legile și de a săvârși infracțiunile de efracție, tâlhărie și uciderea cu cruzime și fără motiv a animalelor, infracțiuni prevăzute și pedepsite de Codul penal și Legea nr. 9/2008. Totodată, postul de televiziune B1 este direct asociat la săvârșirea acestei infracțiuni de instigare publică, infractorul prins în flagrant folosind tot timpul numele de „noi”, oridecâteori a îndemnat la jupuirea de vii a câinilor și de intrare prin efracție în casele și curțile românilor pentru același scop de jupuire de vii a câinlor aflați în acele proprietăți. Nici pe timpul săvârșirii infracțiunii, nici după aceea, postul de televiziune B1 nu a negat nicicum asocierea sa la săvârșirea acestei infracțiuni.

În calitate de angajatori și plătitori ai salariilor și indemnizațiilor demnitarilor și magistraților, suntem foarte îndreptățiți să îl întrebăm pe procurorul general al României de ce subordonații domniei sale nu s-au sesizat până acum de săvârșirea acestei infracțiuni, atât de domnul Banciu Radu, cât și de postul de televiziune B1, în condițiile în care ea nici nu s-ar fi putut săvârși altfel decât în public, adică în văzul respectivilor subordonați. Cu alte cuvinte, procurorii au de a face cu un flagrant văzut de toată lumea, pe care l-au ignorat cu seninătate.

Dacă procurorii ăștia nu știu despre ce vorbim noi aici, poate se uită peste Art. 324 Cod penal, să se lămurească despre ce e vorba, inclusiv cu faptul că instigarea nu trebuie să fie urmată de fapta instigatului, pentru ca instigatorul să fie procesat și pedepsit cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Apoi, pot să meargă la înregistrara emisiunii, la pagina de internet http://inregistrari.b1.ro/view-20_Sep-2013-lumea_lui_banciu-85.html și să se convingă de săvârșirea infracțiunii, între minutele 11.29 – 14.06.

Sau, poate că domnul procuror general al României și subordonații săi așteaptă ca noi, publicul civilizat, onest, plătitor de taxe și spălat să luăm exemplu de la domnul Banciu și postul său de televiziune și să ne facem singuri dreptate, chiar dacă am încălca astfel legile țării, legi pe care procurorii se pare că nu vor să le apere și să le aplice, în acest caz flagrant.

Este posibil ca printre noi să se găsească cineva dispus să ofere o sumă pentru pielea domnului Banciu, cu condiția ca acesta, la despărțirea de ea, să se zbată așa, de câteva ori, după care să trăiască câte zile o mai avea. Problema este că pielea domniei sale valorează mai puțin decât o ceapă degerată, fiind foarte groasă și tăbăcită, mai ales în dreptul obrajilor, precum și cam cheală, în rest. Așa că, mai degrabă, nimeni nu ar vrea să primească această piele, nici dacă ar fi plătit pentru asta.

Romania 2020

Când vorbim de un viitor de doar șapte ani, nu facem chiar futurologie, adică nu aplicăm o știință, ci doar ne dăm cu părerea, credibilitatea previziunilor noastre nerezultând din aplicarea legilor și principiilor științei respective, ci dintr-o metodologie verificată în alte exerciții de acest fel. În cazul României, pe termenul scurt de șapte ani, putem să considerăm că tendințele din trecut, adică istorice, precum și comportamentul colectiv predictibil al diferitelor segmente ale publicului românesc sunt indicii suficient de credibile pentru a prefigura cum va arăta Țara noastră peste câțiva ani.

Înainte de a ne apuca de lucru, mai trebuie să stabilim cum vom face analiza. Adică, vom avea o abordare holistică, atotcuprinzătoare, sau una secvențială, pe felii de realitate? Vom interpreta toate aspectele conextual sau contextul internațional va fi doar o secvență în discuția noastră? Părerea mea este că, deși e mai corect să facem o analiză holistică și conextuală, prezentarea secvențială a rezultatelor este mult mai ușor de făcut și de recepționat. Astfel, vom pune câteva întrebări despre viitorul apropiat și vom da răspunsurile pe care ni le sugerează analiza mai profundă.

Prima și cea mai presantă întrebare ar fi cum o vom duce noi, românii de pe stradă, peste șapte ani? Răspunsul evident ar fi că depinde de ceea ce înțelegem prin mai bine.

Dacă prin mai bine înțelegem mai mulți bani în buzunarele noastre, va trebui să înțelegem mai întâi despre ce fel de bani voribm aici? Cel mai probabil, ca număr, vor fi mai mulți bani, chiar dacă, între timp, leul va dispărea și va fi înlocuit cu euro. Asta nu înseamnă că vom putea cumpăra mai multe lucruri cu acei mai mulți bani decât cu cât avem astăzi. Tendința actuală, de menținere a creșterii veniturilor sub rata de inflație a monedei naționale se va păstra și în viitorul previzibil, pentru simplul motiv că nu există nicio presiune populară pe guvernanți și patroni pentru a recunoaște, prin prețul muncii, creșterea productivității.

Și nu numai de creșterea productivității vorbim noi aici, ci și de recunoașterea valorii adevărate a muncii. Situația actuală, în care, pentru aceeași cantitate și calitate a muncii, românii sunt plătiți de câteva ori mai puțin decât alți europeni se va continua și în următorii șapte ani. Și credem că așa vor sta lucrurile pentru că, dacă ar fi fost să se schimbe în bine, s-ar fi schimbat până acum. De șase ani ne tot așteptăm ca, odată cu experiența milioanelor de români care sunt plătiți în alte state europene cu alte salarii, mult mai mari, pentru aceeași muncă, să se recunoască și în România că o oră de muncă făcută în exact aceleași condiții și cu exact aceleași rezultate ar trebui să fie plătită, dacă nu exact la fel, cel puțin la un preț al muncii apropiat de cel din celelalte state. Dar nu a fost așa.

Semnalul creșterii salariale pe bază de valoarea reală a muncii ar fi trebuit să fie dat de administrația publică, dar aceasta nu este capabilă să facă o asemenea revoluție din simplul motiv că nu are banii necesari pentru mărirea de salarii. Sunt multiple cauzele care duc la lipsa de bani publici pentru plata mai adevărată de valoare a muncii în sectorul public al economiei.

Una dintre cauze este că munca în acest sector nu este măsurată corespunzător, pentru a putea fi apoi prețuită și plătită corespunzător. Sunt prea mulți cei angajați nu pentru a munci, ci doar pentru a lua un salariu de la stat, pentru a se încuraja o eventuală măsurare a muncii fiecăruia. De altfel,  nimeni nu vrea să știe nici despre câtă muncă reală ar fi nevoie în fiecare dintre elementele sectorului public. Ceea ce este natural pentru elementele birocratice din sector, iar așa ceva se petrece peste tot în lume. Dar aceeași evitare a discuției despre cantitatea și calitatea muncii se întâmplă și în educație, în sănătate, în ordinea publică, în justiție, în armată și așa mai departe, deși aceste segmente produc bunuri publice măsurabile atât cantitativ, cât și ca nivel de satisfacție a consumatorului public, așa că ar fi ușor de stabilit valorile necesare prețuirii muncii.

O altă cauză este că nu există și nici nu vor exista presiuni pentru schimbarea situației în sectorul public. Fiind un sector economic cu venituri garantate până la pensionare, lucrătorii din acest sector preferă salarii mai mici, dar sigure, în locul unora mai mari, dar supuse controlului de eficacitate. Iar publicul din afara sectorului nu este educat să ceară bunuri publice de mai bună calitate și, în consecință, să fie dispus să plătească mai mult pentru ele.

Așa că, și peste șapte ani, învățământul, sănătatea, apărarea națională, ordinea publică, justiția, administrația publică centrală și locală vor fi populate cu personal prost plătit, care, în consecință, va munci puțin și prost pentru bunurile publice produse de aceste domenii.

Cât despre banii necesari unei eventuale creșteri a veniturilor în sectorul public, încă de pe acum sunt identificate surse suplimentare de venit la bugetul de stat în valoare de aproape 20 de miliarde de euro anual. Asta ar însemna că, investite în sectorul public, aceste venituri suplimentare ar trebui să crească valoarea bunurilor publice produse de guvern cu peste zece lei pe zi pentru fiecare locuitor al României. Sau, dacă o parte, să zicem de 40 la sută, ar fi distribută în salariile bugetarilor, acestea ar putea crește, în medie, cu 1.500 de lei pe lună, chiar din luna următoare începerii încasării acestor venituri suplimentare. Vorbim aici de evaziunea fiscală. Din păcate, ne așteptăm ca, în următorii șapte ani, să nu se facă apel la această sursă de venituri bugetare. Adică, să nu se schimbe nimic în bine în domeniul combaterii evaziunii fiscale.

O asemenea creștere salarială bugetară ar face o presiune enormă asupra sectorului privat, unde patronii ar fi nevoiți să plătească munca de care beneficiază de la angajați cu salarii mai apropiate de valoarea adevărată a acestei munci. Ceea ce ar aduce și mai multe venituri la bugetul de stat, creând atât o spirală crescătoare a veniturilor fiecărui cetățean român cât și o sporire a calității bunurilor publice de care acest cetățean beneficiază.

Și, asta, numai din eradicarea evaziunii fiscale. Alte surse de venituri la stat, care să se reflecte pozitiv în calitatea vieții locuitorilor României, rămase încă neexplorate sunt corupția generalizată și instituționalizată, precum și contrabanda.

În următorii șapte ani ne așteptăm să plătim, în continuare, foarte mult din banul public pe afaceri de corupție la nivel înalt și local. Corupția din domeiul infrastructurii este cea mai evidentă cu ochiul liber. Numai că și celelalte domenii, cum sunt educația, sănătatea și celelalte sunt bolnave de aceeași corupție, care se manifestă în căpușări, contracte oneroase, calitatea inacceptabilă a produselor sau, pur și simplu, în plăți fără nicio justificare. Dacă s-ar eradica complet corupția de la noi, fiecare locuitor ar beneficia, în plus, de servicii de la stat de cel puțin 15 lei pe zi, iar veniturile bugetarilor ar mai putea crește, în medie, cu încă vreo 1.000 lei pe lună. Vestea proastă este că așa ceva nu o să se întâmple. Ne așteptăm să regăsim aceeași situație de astăzi și peste șapte ani, pentru că sistemul corupt nu se poate repara din interior, iar din exterior nu există nicio preocupare pentru repararea lui.

Vestea bună este că nu poate fi mai rău decât este astăzi, în sensul că s-a atins deja limita maximă a suportabilității sistemului de stat pentru finanțarea corupției instituționalizate. Orice încercare de suplimentare a veniturilor oneroase va duce la prăbușirea întregului sistem, respectiv la prăbușirea statului. Modul în care se comportă atât guvernanții cât și publicul activ față de corupție indică o grijă naturală pentru salvarea sistemului în forma actuală.

Desigur, noi ne-am fi dorit o îmbunătățire, o curmare sau, cel puțin, o diminuare a corupției generalizate de la noi. Numai că tot noi, cetățenii de pe stradă, nu vrem să facem nimic pentru a ne satisface această dorință. Nu sunt semne că, în următorii șapte ani, atitudinea majorității cinstite a românilor față de corupție se va schimba în vreun fel. Dacă astăzi subiectul corupției este adus doar adiacent în discuția publică și doar în contextul unor aspecte punctuale și chiar periferice, cum sunt Afacerea Roșia Montană sau Afacerea Maidanezul, în următorii ani deabia putem spera ca același subiect să devină unul dintre primele trei pe agenda reală de preocupări ale publicului. Dar fără să fie urmat de vreo acțiune publică de combatere a ei.

Concluzionând răspunsul la prima noastră întrebare, un român al anului 2020, locuitor al acestor meleaguri, nu va trăi nici mai bine, dar nici mai rău decăt astăzi, din punct de vedere al banilor de care dispune sau al serviciilor publice de care beneficiază. Per total, însă, o parte a populației va fi mai săracă. Vreo cinci la sută dintre cei activi și angajați în muncă la stat sau la privat vor fi, în termeni de putere de cumpărare, mai săraci decât astăzi cu cel puțin 10 procente. Din toate punctele de vedere, cam 20 la sută din pensionari vor fi mai săraci, iar o treime dintre tinerii ce vor începe să muncească în următorii șapte ani nu vor putea să o facă în România, cel puțin din punct de vedere legal și fiscal.

Alte întrebări despre viitorul apropiat al României, cum ar fi capacitatea statului român de a reacționa la condițiile și evenimentele internaționale, pornind de la intrarea în Spațiul Schengen și terminând cu eventualele războaie în care ar putea fi implicată țara noastră, într-un alt episod al previziunilor.

Oameni si câini

Ca priceput în acțiuni militare psihologice ce sunt, vă pot mărtuirsi că actuala isterie iscată pe tema câinilor este un pretext mediatic scăpat de sub control. În cazul încă neelucidat al morții lui Ionuț Anghel, de patru ani, bunica acestuia a introdus tema uciderii copilului de unul sau mai mulți câini, cel mai probabil pentru a se disculpa ori pentru a ascunde gestul său iresponsabil de a-l lăsa pe Ionuț, împreună cu fratele său mai mare cu doi ani, nesupravegheați cu orele, într-un mic parc ce se învecinează cu terenuri virane.

Acest caz, inclusiv contextul câinilor ucigași, a fost ca o mană cerească pentru actuala guvernare, confruntată cu primele proteste masive îndreptate împotriva politicii sale legate de Afacerea Roșia Montană, unul dintre cele mai vizibile și populare cazuri de corupție instituționalizată și proastă guvernare din ultimile două decenii. Presa aservită conducerii de partid și de stat, precum și cea favorabilă guvernării au făcut tot posibilul pentru a exacerba tema pericolului pe care îl reprezintă câinii lăsați de capul lor pe străzi.

Primarul general al Bucureștilor a preluat din zbor subiectul și l-a confiscat pentru imaginea sa proprie, smiorcăindu-se la televizor de mila copilului mort în circumstanțe nici până astăzi elucidate, gândindu-se, cu voce tare, că și el e bunic. Ca primar general ce este și, probabil, ca jucător de poker la cacialma, s-a apucat să supraliciteze, tot public, grija sa pentru oamenii amenințați de câinii străzii, adormită în ultimii cinci ani, de când este edilul șef al Capitalei, dar resuscitată de moartea crudă a micuțului Ionuț, inventând un referendum local, în care voia să întrebe bucureștenii dacă să respecte sau nu legile în vigoare.

Momentul a fost considerat prielnic și de aleșii neamului, adică de parlamentari, mai ales că șeful lor și al guvernului era deja băgat în corzi de demostrațiile masive împotriva sa și a politcii sale. În paranteză fie spus, sintagma aleșii neamului nu mai este exactă pentru indicarea membrilor Parlamentului României, în condițiile în care apoape un sfert dintre ei sunt parlamentari fără să fie aleși, ajungând acolo printr-o chichiță legală tot de ei inventată. Acești aleși și nealeși au dat peste cap procesul de legiferare parlamentar și au trecut o lege care instituționalizează corupția în primării și administrațiile locale, sub pretextul uciderii în masă a câinilor.

Vorbindu-se zi de zi despre subiectul Maidanezul, celălalt subiect, cel al proastei guvernări și chiar al corupției la vârful statului, care face posibilă Afacerea Roșia Montană, a fost cât de cât atenuat, în atenția publicului. Până aici, am putea spune că pretextul mediatic al uciderii lui Ionuț pentru reintroducerea în atenția publicului și discutarea pe larg și neobosit a problemei câinilor fără stăpân a funcționat perfect, în favoarea conducătorilor Țării.

Numai că acest pretext a fost scăpat de sub control. De aceea, într-un alt articol (Arta manpulării după ureche), am opinat că toată acțiunea propagandistică a fost făcută de diletanți și nu de profesioniști. Ceea ce este firesc, deoarece și guvernarea României se întâmplă după același model, al improvizației și diletantismului.

Profesioniștii ar fi știut că nu deschizi un subiect mediatic de maximă sensibilitate fără să ai pregătită, încă de la început, și închiderea lui. Ori, subiectul Maidanezul este unul deschis prin definiție. Adică, nimeni din adminstrația publică centrală sau locală nu va vrea niciodată ca acest subiect să fie închis, adică rezolvat, deoarece el este aducător de sume semnificative la bugetul de partid și la cel personal, fără grija că ar putea fi prinși cei ce mânuiesc acești bani publici.

Tot profesioniștii ar fi știut că o campanie mediatică trebuie deschisă, condusă și închisă de inițiator, nu numai iscată și apoi lăsată să se dezvolte cum poate. Ori, în cazul Maidanezul, mijloacele de informare în masă au fost doar incitate la subiect, cu scopul de a ocupa timpul sau spațiul redacțional cu acesta, în detrimentul celuilalt subiect major al zilei, Roșia Montană. Mai departe, fiecare redacție a trebuit să se descurce cum a crezut de cuviință. Dacă, pe subiectul Afacerii Roșia Montană, cei plătiți din greu de promotorii afacerii au putut compensa pierderile de audiență prin încasările de publicitate pro-RMGC, pe subiectul Maidanezul nimeni nu a venit să compenseze venitul redacțiilor care trebuiau să zică, de dimineața până seara, despre un caz fără elemente concrete, cel al lui Ionuț, și o problemă fără rezolvare, cea a maidanezilor.

Aproape în mod natural, acest subiect al câinilor printre oameni s-a transformat într-un non-subiect și a căpătat o turnură isterică violentă. Pentru că, în mod evident, orice non subiect de presă nu are cum să fie unul rațional, ci numai unul emoțional. Iar isteria aceasta a adus audiența pe care altfel posturile de televiziune și celelalte mijloace mediatice o sacrificaseră pe altarul propagandei pro-guvernamentale.

Chiar și în afara cadrului mediatic, scăparea de sub control a pretextului a exacerbat tot ce este mai vulgar, mai urât și mai jegos în societatea românească, ea însăși destul de primitivă și de neigienizată, altfel. Toți dereglații, dezaxații, devianții și impotenții s-au trezit că se pot manifesta în public, fără nicio jenă sau constrângere, de unde, până atunci, își satifăceau fanteziile rușinoase în baie sau prin cotloane ascunse. Așa au ajuns unii să se ia de oamenii normali ieșiți cu câini pe stradă sau chiar direct de câinii de pe stradă. Iar, dacă se arătau așa jegoși la suflet și la minte și pe ecranul televizorului, atunci audiența postului creștea fără niciun efort redacțional.

Ca în orice acțiune de masă scăptată de sub control, sunt mulți cei care prind momentul, sau profită de împrejurare pentru a-și satisface unul sau mai multe puncte de pe agenda proprie. Iar cînd zic asta, mă gândesc nu numai la indivizi, ci și la organizații din țară și din străinătate.

Toți neprietenii României au prins momentul să arate cu degetul spre cel mai înapoiat popor din Europa, cum ne înjurăm noi unul pe altul pe o temă ce ar trebui să fie de consens național, cum nu știm noi să definim o problemă și nici să îi găsim o soluție civilizată și durabilă, cum avem noi mai mulți bolnavi cu nervii la mia de locuitori decât oricare altă țară euro-atlantică, cum la noi corupția face legea și așa mai departe.

Toți dușmanii românilor au profitat de situația creată și au încurajat dezbinarea între noi, creând chiar tabere opuse artificial, cum ar fi iubitorii de câini contra iubitorilor de copii, apărărtorii drepturilor animalelor contra apărătorii drepturilor oamenilor sau promotorii vieții contra promotorilor morții.

Partea bună a situației este că, în aceste condiții, am putut vedea și noi, cei ce sutem și iubitori de câini și iubitori de oameni și copiii lor, și apărători ai drepturilor animalelor și ai drepturilor omului, și promotori ai vieții fără moarte, cine ne sunt dușmanii și inamicii dintre noi, sau cine este bolnav sau deviant dintre noi. Partea proastă este că nu ne pricepem ce să facem cu aceste informații. Nu știm ce să facem cu dușmanii și neprietenii dintre noi, cum nu știm nici care ar fi leacul pentru bolnavii cu capul și devianții ce sunt printre noi.

Iar partea și mai proastă este că statul constituit din demnitarii, funcționarii, aleșii care populează instituțiile publice nu ne este de niciun folos în a rezolva problema dușmanilor și neprietenilor dintre noi, a bolnavilor și devianților, România pe care aceștia o „conduc” și o „administrează” arătând exact ca un sat fără câini.

Pe teme similare:

De cine ne e frică
Nu câinii omoară copii în România
Patria murdară

Arta manipulării după ureche

Solutii fără probleme

Mara și legea

Caninii civilizatiei

De cine ne e frică

De trei săptămâni, Ionuț a devenit un nume comun, numind copilul ucis și mâncat de câinii străzii. Tot de atâtea săptămâni, foarte mulți dintre copiii ce trec pe stradă însoțiți de părinți sau de bunici tresar și se bagă în picioarele adulților de lângă ei, a protecție, de cum văd un cățel, chiar dacă este unul mic și în lesă, controlat ferm de stăpân.

De curând, Cancan.ro a difuzat un filmuleț făcut cu camerele de supraveghere video a Parcului Tei, unde s-ar fi peterecut drama mâncării lui Ionuț de câinii cei răi și fără stăpân, adică fără să fie cineva responsabil pentru ei și faptele lor. În acel filmuleț, fratele mai mare cu doi ani al lui Ionuț nu are nicio tresărire că lângă el se află un câine, la căteva minute după ce, se pretinde, ar fi fost martor la uciderea frățiorului de alți câini.

De fapt, întregul filmuleț este o revelație privind gradul abject de manipulare a opiniei publice la care s-au pretat autoritățile centrale și locale românești, care au născocit, au instrumentat și au folosit ca pretext pentru adoptarea unei legi anti-viață cazul neelucidat câtuși de puțin al lui Ionuț.

Din film rezultă că, pentru două ore, cei doi frați au fost complet nesupraveghiați, atât pe aleile parcului unde ar fi trebuit să fie cu bunica lor, cât și în afara acestuia. Mai rezultă și că fratele mai mare nu avea deloc grijă de Ionuț, separându-se de el atât în parcul respectiv, cât și în afara parcului, deși nu se vede în film pe unde or fi umblat fiecare. Vedem doar că fratele victimei este adus înapoi în parc de un adult, copilul neavând deloc habar unde ar putea fi frățiorul mai mic sau ce s-ar fi putut întâmpla cu el. Și neavând nici cea mai mică problemă cu câinii, după cum se ne putem da singuri seama.

Din aceste dovezi, cel mai caraghios și mai de blamat iese medicul care, zice el, ar fi făcut investigația criminalistică a cadavrului victimei, medic ce tocmai declara că cea mai clară dovadă prelevată de el a fost declarația fratelui mai mare al lui Ionuț, care ar fi zis că mai mulți câini fără stăpân l-ar fi mușcat și ucis pe cel mic. Așa că medicul zice că nu a mai avut de ce să inventarieze toate rănile de pe cadavru, să constate dacă au fost ele provocate de mușcături sau de altceva, să vadă dacă aceste mușcături au fost cauzate de o singură fiară sau de mai multe, să precizeze care dintre ele ar fi putut aduce moartea prin hemoragie externă și care nu, să ia mulaje după respectivele răni, pentru a putea reconstitui forma dinților ucigași, să preleveze acidul dezoxiribonucleic care poartă însemnele individuale ale atacatorului și multe alte sarcini de serviciu, obligatorii în astfel de cazuri. Nu, domnul medic s-a mulțumit cu proba că așa a zis ăl mare dintre cei doi frați de patru și șase ani. Care frate, iată ce ne spun imaginile că știa. Sau, mai corect, că nu avea habar.

Dacă medicul patolog este de blamat și de arătat cu degetul pentru cât de ticălos și de cretin este, bunica și părinții lui Ionuț sunt de-a dreptul de condamnat. Și nu de o condamnare morală vorbesc eu aici, ci de una foarte penală. Pentru că Dumnezeu și statul român le-a încredințat ființa lui Ionuț pentru protecție, iar ei nu i-au acordat acea protecție. Nici nu mai contează amănuntele, cum ar fi ce căutau bunica și copiii în parcul acela, ori ce a făcut femeia timp de două ore, singură pe acolo, citind o carte sau plecată la vreun film?

În tot cazul, în lumina acestor adevăruri vizibile, eu aș crede că, mai degrabă, copiii ar trebui să se sperie pe stradă nu de căței, nici măcar de câinii mai mari, ci de bunicii și bunicile ce îi însoțesc, ori de părinții ce i-au lăsat singuri cu aceștia, dacă ar fi să întorc raționamentul pe baza căruia legiuitorii de toată rușinea ai României s-au repezit să condamne la moarte, in corpore, toți câinii pentru nedovedita faptă a unuia dintre ei.

Pe teme similare:

Nu câinii omoară copii în România
Oameni și câini

Patria murdară

Arta manipulării după ureche

Solutii fără probleme

Mara și legea

Caninii civilizatiei

O galerie a ticăloșilor

Să tragem apa

Acum 37 de ani am devenit comandantul unui pluton de soldați. Aceia și cei ce le-au urmat în satisfacerea stagiului militar, cum i se zicea serviciului militar obligatoriu de atunci, făceau nu numai instrucție armată, dar învățau și multe alte aspecte ale vieții sociale.

Majoritatea dintre ei experimentau, pentru prima dată, folosirea instalațiilor sanitare cu apă curentă și situate în interiorul aceleiași clădiri în care dormeau. Unii dintre ei aveau ocazia, pentru prima dată în viața lor, să își facă patul. Și asta nu pentru că, până la armată, aveau pe altcineva care să le facă patul, ci pentru că nu avuseseră un pat al lor până atunci. Și acestea sunt doar două exemple. Mulți dintre soldați învățau în armată să mânânce cu tacâmuri, iar câțiva învățau abia atunci rostul lenjeriei intime curate. Eu am avut doar un singur soldat pe care a trebuit să îl învăț să scrie și să citească dar, înaintea mea, alfabetizarea era o activitate curentă în armată.

Ideea este că soldații de acum aproape patru decenii reflectau nivelul de civilizație a publicului din rândul căruia proveneau. Eu nu aveam nevoie de statistici și studii sociologice ca să îmi dau seama, așa tânăr locotenent cum eram pe atunci, că publicul român era, în mare parte, străin de civilizația apei curente sau a instalației sanitare din casă. Era ca și când renașterea românească nu ajunsese încă să redescopere peste tot civilizația latino-romană, ce dăinuise și pe aceste meleaguri, cu termele și apeductele ei.

Această străinătate avea consecințe directe în faptul că, necunoscând și nerecunoscând beneficiile apei curente, cei străini de asta nici nu dădeau importanță unei asemenea facilități de viețuire în comun. Astfel, pentru ei nu era nicio problemă dacă instalațiile sanitare se stricau, se înfundau, dădeau pe afară, ori dacă țevile de apă sau de scurgere se spărgeau. Desigur, o problemă era doar pentru cei ce erau deranjați de lipsa de igienă și de negarea accesului la acele instalații. Dar nici aceștia nu făceau mare lucru pentru a remedia situația sau pentru a face astfel încât să nu se mai tot întâmple situația. Trebuia să vină comandantul de companie, care era și administatorul șef al avuției imobile și mobile pe care soldații o foloseau pentru trăit și instrucție, și să ia măsuri de remediere a înfundărilor și de educare a înfundătorilor.

Dacă acea companie nu avea un comandant gospodar, adică un bun administrator, atunci se întâmpla ca instalațiile sanitare ale soldaților să stea defecte până când cineva, nu conta cine, nu mai suporta și chema instalatorul, ori punea mâna și le repara. Că nu era, de fapt, mare lucru și nicio inginerie spațială. Dacă acea companie avea un comandant gospodar, atunci el era ca un conducător providențial pentru mica societate formată din compania de infanterie, pentru că îi făcea viața mai bună acestei mici societăți.

Nu știu care mai este situația în zilele acestea cu publicul român neștiutor și nepăsător de civilizația apei curente. Am văzut unele statistici care spun că jumătate dintre cetățenii români viețuiesc și astăzi cu apă de la fântână și cu latrina fără apă, din fundul curții. Dar eu nu mai am încredere în statisticile românești de când sunt ele folosite pentru justificarea cheltuirii banului public în scopuri personale sau de partid, stabilite de demnitarii noștri.

De fapt, nu contează câți sunt întârziați cu renașterea românească, ci contează că sunt. Aceștia nu vor face niciodată niciun efort pentru a avea apă curentă și canalizare în casa lor. Dacă primăria le va aduce țevile la poartă, poate vor accepta să își tragă apă în casă, mai ales dacă și vecinii fac același lucru și nu e frumos să nu fii în rândul lumii. Adică, dacă au parte de un primar providențial, încet-încet vor învăța să folosească apa curentă și vor începe să aprecieze beneficiile ei. Dacă nu, merge și așa, cu găleata și latrina.

Nu este câtuși de puțin greu să extrapolăm aceeași mentalitate la alte beneficii ale civilizației occidentale, sau, mai corect spus, ale civilizației renascentiste. Cei ce nu cunosc și nu recunosc aceste beneficii nu vor fi deranjați deloc dacă nu au parte de ele, sau au parte de unele corupte sau nefuncționale. Totul depinde de vreun conducător providențial să le aducă acasă asemenea beneficii sau să îi ia cu arcanul și să îi ducă pe cetățeni acolo unde le-ar fi mai bine. Dacă nu, merge viața socială în România și așa, fără beneficiile civilizației renascentiste.

În ceea ce mă privește, sunt trei beneficii cu care m-am obișnuit cât am viețuit prin alte țări și care îmi lipsesc foarte tare în România. Acestea sunt buna guvernare, lipsa corupției și respectarea demnității mele.

Buna guvernare îmi este necesară nu numai pentru că presupune o mai bună distribuire a avuției naționale și o producție mai profitabilă a bunurilor publice pe care statul le generează în folosul cetățenilor săi. Buna guvernare mai înseamnă și că eu am ocazia să mă implic în toate deciziile și în toate actele guvernării. Și mai am și instrumente de control și de tragere de ureche a guvernanților, nu numai a celor aleși de mine, dar și a celor numiți pe funcții între ei.

Lipsa corupției îmi dă o mai mare predictibilitate privind viitorul meu și al Țării mele. Corupția înseamnă, înainte de toate, că agenda de guvernare este dictată de corupători, în mod ascuns, fără ca publicul să știe care este asta ori să aibă vreun cuvânt de spus despre punctele agendei. Ceea ce se promite publicului, chiar dacă se regăsește apoi în programul de guvernare, nu va fi niciodată pe agenda de lucru a guvernului corupt, care va avea cu totul alte preocupări și priorități.

Dar lipsa corupției îmi dă și o predictibilitate de zi cu zi. Când am o problemă de administrație publică, știu de la început cum va fi ea rezolvată și în cât timp, și nu trebuie să mă interesez pe cine cunosc eu în minister ori la primărie, sau cât mai costă o aprobare ori o rezolvare a problemei, la bursa neagră a corupției. Când am o problemă de justiție, știu că, dacă am dreptate mi se va da dreptate, și nu trebuie să îmi aleg avocatul în funcție de contactele pe care le-ar avea cu judecătorii și nu trebuie să mă intereseze cât costă o decizie favorabilă în curtea de justiție. Mai știu, cu anticipație, cum se vor comporta polițistul, procurorul, agentul fiscal și alți agenți publici cu care aș putea intra în contact direct, precum și cum se vor comporta demnitarul, parlamentarul, primarul sau alți membri ai administrației publice, pe care îi văd la televizor sau la tribună.

Cât despre respectarea demnității mele, în România asta îmi lipsește zi de zi. Nu numai că părerea mea nu contează pentru nimeni, ori că mi se schimbă statutul social din condeiul unui contabil, fără să fiu protejat de nimeni, dar sunt jignit și înjurat la fiecare pas. De la portarul unei instituții de stat și până la premier sau la președintele de Țară, toată lumea mă tratează cu dispreț, indiferent dacă eu mă manifestez favorabil ori defavorabil guvernării. Desigur, mi-aș putea cumpăra această demnitate, fiecare dintre cei ce mă disprețuiesc acum având propriul său tarif, cunoscut de toată lumea. Numai că, indiferent cât de mare ar fi tariful lor, eu tot cred că astfel m-aș înjosi.

Se pare însă că eu fac parte dintr-o infimă minoritate românească, ce cunoaște și prețuiește valoarea unor beneficii ca cele amintite mai sus. Românii care nu cunosc această valoare ne privesc doar ca pe niște curiozități, în cel mai bun caz, ori ca pe agenți perturbatori, aflați, cu siguranță, în slujba unor dușmani ai poporului, care atentează la dreptul acestuia de a se ușura unde vrea el, nu unde îi spun alții, care nu înțeleg particularitățile civilizației românești și tradiția noastră ancestrală.

Dacă au trecut generații fără să ajungem să explicăm tuturor românilor și să îi convingem de beneficiile civilizației apei curente, cum aș putea spera că am avea succes explicând și convingând acelorași români beneficiile civilizației bunei guvernări? Ca să nu mai vorbesc de lipsa corupției, deoarece nimeni nu știe ce e aia corupție în România. Ori, ce rost ar mai avea să deschidem discuția despre respectarea demnității fiecăruia, când înjurătura și expedierea cu superioritate a interlocutorului constituie forma majoritară de dialog românesc?

Și, totuși, ar trebui să lansăm îndemnul: haideți, odată, să tragem apa!

Prima zi

Luni, 16 septembrie 2013, este prima zi de școală, în România. Este ca și când o mică națiune își începe anul calendaristic la o cu totul altă dată decât celelalte națiuni. Și tot ca într-o mică națiune, în această zi se adună împreună cu mic, cu mare, puștani și bătrâni, înțelepți și săraci cu duhul, pentru a sărbători un nou început de an.

Orice sărbătoare de început este o sărbătoare a speranței, a deciziilor de a face mai bine, în noul an, ceea ce am făcut mai prost în anul ce tocmai s-a încheiat. Este și o sărbătoare a emoției iscate în așteptarea surprizelor plăcute, ce ne sunt pregătite de alții, fără știrea sau chiar fără închipuirea noastră.

Le urez tuturor cetățenilor din națiunea Școala Românească să aibă parte în această zi de toată speranța și de toate emoțiile bune pe care le pot nutri! Și le mai urez să ia cele mai bune decizii pentru ei și pentru ceilalți membri ai comunității și să ajungă să le vadă materializate până la sfârșitul anului!

După aceste urări sincere și de bun augur, trebuie să spun totuși că Școala Românească este unul dintre cele mai corupte sisteme sociale din România. Mai mult chiar, având în vedere că absoarbe mai multe resurse, comparativ cu alte sisteme, cum ar fi cele de sănătate, securitate, ordine publică, administrație, ba chiar și al transporturilor, am putea spune că este cel mai corupt sistem social din România.

Școala Românească este coruptă în întregul ei și pe componentele sale principale sau secundare. Și este coruptă de multă vreme. Doar că, de vreo cinci ani încoace, de când proasta guvernare națională se vede mai ușor, din lipsă de fonduri datorate așa-zisei crize financiare, și corupția din școli se vede și, mai ales, se simte mai tare.

Desigur, sunt foarte mulți locuitorii de bună credință în această națiune virtuală a Școlii. Nici nu s-ar putea astfel, pentru că toți cei ce viețuiesc în Școală doar cu scopul de a preda și de a învăța, fac asta cu pasiune, plăcerea predării și învățării ținând loc de bunăstarea materială, la care niciun cetățean cinstit al Școlii nici nu visează să aibă parte.

Asta nu înseamnă că nu sunt enorm de mulți profitori de pe urma Școlii, care o corup după nevoile lor personale sau de grup.

Avem mafia construcțiilor școlare, care absoarbe fonduri imense, dar care nu ajung nici măcar să garanteze avizele de funcționare a clădirilor în care se întâmplă educația, la începutul anului școlar. Anul acesta, enorm de multe școli vor începe anul fără asemenea avize. Profesorii cinstiți și copiii onești ridică din umeri și se bucură că au, totuși, o școală la care să meargă, chiar în aceste condiții. Celorlalți, din afara Școlii Românești, nici nu le pasă.

Mai avem mafia programelor școlare, care favorizează exclusiv mafia manualelor școlare și pe cea a dotărilor cu echipamente de clasă și laborator. Mafioții ce patronează aceste mafii s-au organizat în structuri de famiglie, au propriile lor ierarhii, cu nași și veri de alianță în toate elementele structurii de învățământ românesc, de la minister, inspectorate și până la unitățile școlare. Ei stabilesc ce să învețe elevii, cu scopul exclusiv de a cheltui banul public pe acele manuale și echipamente pe care tot ei le produc sau le importă, la prețurile stabilite tot de ei. Profesorii cinstiți și copiii onești ridică din umeri și se bucură că au, totuși, o programă, manuale și echipamente după care ori cu care să învețe, chiar în aceste condiții. Celorlalți, din afara Școlii Românești, nici nu le pasă.

Aceste mafii nu s-ar simți în siguranță dacă n-ar exista și mafia evaluatorilor. Mafioții din acest domeniu patronează puzderia de așa-zise teste naționale și examene a căror singură menire este să ascundă cât de puțină școală se face în România și, mai ales, să ascundă cine se face vinovat pentru asta. Formula mafiotă este că de vină pentru eșecurile la teste și examene sunt copii care le pică, iar meritul pentru cei care le trec revine Școlii, respectiv mafioților din minister, inspectorate și unități școlare. Deși realitatea este exact pe dos, cei ce trec aceste teste și examene pregătindu-se acasă, deci fără meritul școlii, pentru asta. Profesorii cinstiți și copiii onești ridică din umeri și se bucură că au, totuși, niște diplome și rezultate care să arate cât de bine au muncit ei, chiar în aceste condiții. Celorlalți, din afara Școlii Românești, nici nu le pasă.

Deși, dacă este să mă întrebați pe mine, ar trebui să le pese. Pentru că Școala Românească nu este, de fapt, o națiune de sine stătătoare. Ea există exclusiv pentru a forma cetățeni națiunii mai mari, care este cea română.