Nu câinii omoară copii în România

Nu câinii omoară copii sau oameni în România, ci oamenii care lasă câinii să se descurce singuri ca să își găsească de mâncare și apă, precum și cei care îi abandonează pe câinii mari sau pe puii de câine pe stradă, împreună, desigur, cu cei ce ar trebui să rezolve problema câinilor vagabonzi dar nu o fac, deoarece, atâta timp cât presistă, problema aceasta este aducătoare de bani pentru ei și familiile lor.

Acești oameni sunt singurii criminali de copii sfâșiați de câini pe străzi sau tăpșane. Câinii sunt făcuți de mama natură să muște. Indiferent de mărime, rasă, educație și mediu, câinii mușcă, fie în joacă, fie serios. De aceea, sunt reguli clare privind protejarea oamenilor de câini. De aceea posesorul de câini trebuie să își poarte protejatul cu lesă, indiferent de mărime și cu botniță, dacă acest protejat face parte din categoria câinilor care au o mușcătură periculoasă. De aceea câinii se lasă în libertate doar în spații controlate.

În cazul câinilor comunitari, stăpânul lor este comunitatea. Adică oamenii între care trăiesc acești câini. Desigur, nu fiecare locuitor al cartierului sau orașului este obligat să aibă personal grijă de câinii comunitari, ci primarul care îl reprezintă pe acel locuitor și care cheltuiește banul public plătit pentru aceasta de fiecare locuitor al urbei. Dacă primarul nu poate să îi poarte pe toți câinii comunitari cu lesă și să le pună botniță celor cu mușcătura mai cruntă, el este totuși obligat prin aceiași lege să creeze un mediu controlat în care să lase în libertate câinii comunitari.

Eu nu pot să accept nicio discuție serioasă despre niciun caz concret în care este implicat un câine comunitar și o ființă umană care nu începe de la câteva elemente clare și ușor de arătat. În primul rând, vreau să știu care este bugetul respectivei comunități pentru animalele străzii. Apoi vreau să știu cum a fost el cheltuit până la incidentul despre care ar trebui să vorbim. Mai trebuie să aflu dacă există o evidență clară a tuturor acestor animale ale străzii și dacă ele sunt ținute sub control de cei ce răspund de ele, conform regulilor scrise și nescrise.

Dacă aflu că bugetul pentru câini există, indiferent de mărimea lui, dar că el este cheltuit pentru altceva decât pentru asigurarea controlului câinilor comunitari, în orice proporție, chiar și numai unu la sută, atunci nici nu are rost să vorbim despre câinele care a mușcat un om, ci despre primarul care a făcut posibilă această mușcătură și despre locuitorii care i-au zis ori i-au dat de înțeles primarului că bine face să lase câinii să muște oamenii, votându-l și răsvotându-l.

Asta, într-o discuție rațională. Pentru că, într-o discuție viscerală, în care unii cu ochii roșii, scoși din orbite, urlă că să moară toți câinii iar alții, cu ochii în lacrimi oftează de mila câinilor fără stăpân, eu unul nu mă bag. Pot însă să le spun primilor că, până la omorârea câinilor să vadă cine este vinovat de orice caz de mușcătură, ca să nu mai vorbim de moarte prin mușcătură. Să vadă cine a furat din banul public destinat câinelui ce a mușcat și cine l-a lăsat sau l-a încurajat pe hoț să fure. Să vadă cine nu respectă legea și regulile nescrise ale conviețuirii oamenilor cu câinii. Apoi, dacă tot mai cred că soluția este să moară toți câinii străzii, să ia domniile lor o măciucă și să îi omoare ei, personal, pe toți. Nu să îi pună pe alții să facă treaba asta, iar ei doar să se uite, ca la un film ce le dă fiori pe șira spinării de plăcere. Așa s-ar mai ostoi și ei și le-ar mai trece roșala din ochi și le-ar mai intra ochii aceia înapoi în orbite.

Celor care plâng de mila câinilor și nu știu asta, le spun că soluția este adopția câinilor străzii. Sau, presarea autorităților locale să își facă datoria pentru care sunt alese în fruntea obștii. Sau, și una și alta.

Se zice că, în București, ar fi 50.000 de câini comunitari. Nu cred această cifră, în condițiile în care nu există un registru de evidență a lor. Aleșii neamului au scos, intenționat din lege obligativitatea unui asemenea registru, tocmai pentru a nu se putea număra câinii și a se face calculul cheltuirii banului public pentru fiecare câine. Însă, indiferent dacă cifra vehiculată este mai mare sau mai mică, ar rezulta un câine la vreo 50 de cetățeni ai Capitalei. În condițiile în care, pe mine mă costă întreținerea unui câine de curte în jur de 500 de lei anual, ar însemna că, pentru ținerea sub control a câinilor străzii din București, locuitorii Capitalei ar trebui să dea, fiecare, zece lei anual. Probabil că ei plătesc mult mai mult. Numai că nu se vede.