Arta manipulării după ureche

S-a întâmplat că opoziția publică la acțiunea arogantă a premierului Ponta Victor de promovare a afacerii Roșia Montană Gold Corporation prin sistemul de legiferare convertit în promovarea corupției instituționalizate să fie o surpriză de proporții pentru guvernanții români.

Ei pregătiseră atât de bine totul, începând cu includerea afacerii pe lista de priorități a Guvernului Ponta și demararea în forță a unei campanii publicitare de promovare a ei și terminând cu înscrierea pe statul de plată al lui Gabriel Resources Ltd. a tuturor politicienilor care nu fuseseră încă achiziționați, la recomandarea publică a aceluiași domn Ponta.

Singurul lucru pe care nu îl luaseră ei în calcul a fost declanșarea unor proteste de stradă. Când acestea s-au produs, acum o săptămână, bieții guvernanți au avut un șoc. Disperați, nu au găsit altă explicație posibilă decât că protestatarii sunt, de fapt, activiști aflați în solda dușmanilor lor politici și nu numai. Iar singura reacție publică a fost să interzică posturilor de televiziune înregimentate în armata de propagandă a puterii politice să anunțe ori să „acopere” protestele.

Aproape prea frumos ca să fie adevărat, s-a întâmplat ca un copil bucureștean să piară în condiții tragice, mușcat de un câine, sau de mai mulți. Imediat, toate aceste televiziuni de propagandă s-au repezit asupra acestui nou subiect, cu un elan incredibil, astfel încât să nu mai rămână nicio secundă de emisie ce ar fi putut face vreo referire la protestele din stradă. Așa a devenit subiectul mediatic „Maidanezul” unul național și exclusiv.

Numai că ce ai putea să spui, cinci zile la rând, 24 de ore pe zi, despre subiectul copilului ucis de câine? Mai nimic, în condițiile în care oficialitățile nu au anunțat niciun amănunt despre cazul propiuzis.

Nici acum, după o săptămână, publicul habar nu are ce s-a întâmplat, de fapt. Se pare că doi frați se jucau într-un parc, fără supravegherea buncii ce era cu ei acolo. Este drept că bunica respectivă a fost intervievată și ziua și noaptea, de toată lumea. Dar ce informații credibile ar fi putut ea să ofere opiniei publice? Apoi, copiii au dispărut pentru mult timp. Când a apărut numai cel mai mare, bunica se pare că l-ar fi căutat pe cel mic, de patru ani. După îndelungi căutări, se pare că a fost găsit cadravul copilașului, departe de locul unde ar fi trebuit să fie, ascuns pe un teren accidentat și mușcat de câini. Venit cu multe ore mai târziu, medicul legist a preluat cadavrul pentru autopsie și a proclamat moartea prin hemoragie externă. Atât.

Nu știe acest medic nici câte mușcături suferise victima. A spus ceva de „peste o sută”, ceea ce este mai degrabă confuz decât lămuritor. Oare o fi numărat până la o sută și, văzând că nu a terminat de numărat mușcăturile a zis că sunt mai mult decât o sută? Sau s-a uitat așa, în general și, cu ochiul format de câte mușcături de câini a văzut el pe cadavre de copii, a apreciat că sunt mai mult de o sută? Apoi, este neclar dacă vorbim de atât de multe mușcături, sau de atât de multe răni prin mușcătură, ceea ce este cu totul altceva, în condițiile în care o singură mușcătură poate provoca cel puțin patru răni, dar și peste zece.

Deci, despre cazul propiuzis nu au fost multe de spus. Și, atunci, propagandiștii din televiziuni, autointitulați jurnaliști, s-au apucat să facă propagandă, să manipuleze opinia publică, în sensul trezirii și menținerii simpatiei pentru victima nevinovată și familia acestei victime și al emulării urii dezlănțuite față de câinii maidanezi din București și față de oricine ar îndrăzni să le ia apărarea.

Problema este că acești propagandiști nu sunt școliți corespunzător nici ca jurnaliști, nici ca manipulatori. Ei și ele sunt doar niște bieți pseudo-profesioniști, formați după ureche.

După ureche, au înțeles ei că a pune un nume victimei și a-i da o imagine este o rețetă de succes mediatic, dacă scopul este cel de captare a atenției și de trezire a simpatiei. Așa a apărut pe ecrane Ionuț, copilul cu ochi nevinovat de frumoși și părul cârlionțat. Prin contrast, eu mă întreb numai dacă știe cineva cum îl cheamă pe copilul de cinci ani ce murise tăiat de propriul său tată, cu fierăstrăul mecanic, numit popular drujbă, cu doar două săptămâni mai înainte, în localitatea Bărgăuani din județul Neamț? Știe cineva cum arăta el la față, când trăia?

Vă răspund tot eu. Nimeni nu știe asemenea amănunte, pentru că, la vremea crimei oribile din Neamț, agenda de „informare” publică era ocupată cu vizitele domnului președinte Băsescu Traian pe coclaurile Patriei și cu vacanța în America a premierului Ponta, vacanță promovată de același președinte, împreună cu bona, se pare.

Tot după ureche și tot pentru trezirea simpatiei, propagandiștii au pus îndelung accentul pe drama părinților victimei mușcate de câini, în special a tatălui. Bineînțeles, pentru aceasta și-au mobilizat carele de reportaj în fața locuinței familiei lovite de nenorocirea pierderii copilului cel mic. Orice încercare, oricât de timidă, de a obiectiva cât de cât relatarea reportericească sau discuția despre implicațiile sociale ale cazului a fost tăiată cu emfază de aceiași teleaști și susținătorii lor cu replica „puneți-vă în locul tatălui lui Ionuț!”

Dacă teleaștii noștri ar fi mers la școală atunci când a fost vremea lor, ar fi aflat că un argument rațional se poate combate, credibil și eficient, doar cu un alt argument rațional și niciodată cu unul emoțional. Chiar dacă cel ce ar trebui convins nu este câtuși de puțin inteligent, va face totuși instinctiv diferența dintre rațional și emoțional. Mai mult chiar, cu cât acesta este mai prost, cu atât nu va reuși să compare două subiecte de naturi diferite.

Asta înseamnă că manipularea după ureche nu produce efecte. Cei care au simțit simpatie pentru Ionuț și compasiune pentru familia acestuia au ajus să simtă asta indiferent de intrumentarul folosit de televiziuni. Eventual, dacă au avut nevoie să își ancoreze acest simțământ într-o justificare oarecare, au acceptat informația manipulată oferită de televiziunile respective, cum este numele sau imaginea copilului, ori amănunte despre drama sufletească a părinților.

Cum nici subiectul „Ionuț mușcat de câine” nu poate fi ținut prea mult în atenția publică, s-a inventat, cu totul artificial, subiectul adiacent al câinilor fără stăpân.

La televizor, „problema” câinilor fără stăpân a apărut din senin, ca și când acești câini nu ar fi pe străzile Bucureștilor de mai bine de 30 de ani, de când cu demolările în masă ale locuințelor cu curte și câini de curte, pentru noul cartier al lui Ceaușescu și pentru imensa Casă a Poporului, confiscată acum de Parlament în folos propriu. În lipsă de material pentru umplut spațiul de emisie, dar cu grijă ca nu cumva să încapă în acel spațiu vreun subiect de interes real și presant pentru cetățean, propagandiștii din televiziuni au descoperit că, în medie, 50 de oameni sunt mușcați, zilnic, de câini, ceea ce li s-a părut mult și au făcut o știre din asta. De fapt, cifrele astea arată că doar un câine la 1200 de câini mușcă un om pe zi. Și nici atunci grav. Nu știm, însă, câți oameni sunt mușcați, tot zilnic, de alți oameni, pentru că asta ar fi fost, cu adevărat, o știre onestă, în condițiile în care nu ar trebui să mai fie o știre că de aceea a creat omul câinele din sub-specia biologică canis lupus familiaris, acum câteva mii de ani, tocmai ca să muște.

Nici măcar atunci când câteva zeci de cetățeni îngrijorați de soarta oamenilor mușcați de câini au ieșit să protesteze, televiziunile de propagandă nu au reușit să relateze corect știrea, deși aceleași televiziuni se împăunează cu meritul că ele ar fi scos acei oameni în stradă sau, mă rog, în parc. În loc să spună că protestatarii protestează împotriva guvernanților locali, în frunte cu primarul general profesor doctor medic chirurg Oprescu, care nu și-au făcut datoria de a gestiona corect, profesional și etic problema câinilor fără stăpân din București, cel mai probabil deturnând sau chiar furând fondurile alocate câinilor, televiziunile au anunțat că protestatarii protestează „împotriva maidanezilor”, bătându-și astfel joc de acei cetățeni preocupați de problemă, prezentându-i ca pe niște idioți care nu știu că maidanezii nu se sinchisesc de protestul lor, pentru că nu se uită la televizor, deoarece nu au.

Într-o contorsiune surprinzătoare de argumente, similară cu cea despre opoziția dintre rațional și sentimental, propagandiștii mediatici nu mai contenesc să explice că iubitorii de câini nu pot iubi copiii (adică, ori câini, ori copii, amândoi deodată nu se poate) și că aceștia sunt, irefutabil, niște perdanți ori izolați social, care nu reușesc să trezească decât simpatia animalelor. Sau, pe un palier instituțional, propagandiștii proclamă că de vină pentru existența maidanezilor sunt organizațiile neguvernamentale ce se ocupă de aceste animale, atunci când oficialitățile nu o fac, ori o fac prost și corupt. Asemenea teze nu sunt menite să convingă pe nimeni de adevărul spuselor propagandiștilor, ci să închidă gura, încă înainte de a fi spus ceva, celor ce ar putea să îi contrazică. Pe modelul că „tu îndrăznești să vorbești, tu care ești iubitor de câini, ca ăia care l-au mușcat pe Ionuț?!?”

Făcută la televizor, propaganda apelează și la imagini. Cele mai frecvente sunt imaginile cu câini fioroși, cu un rânjet sinistru și un lătrat violent. Până acum, n-a reușit nimeni să aibă vreo imagine, nici măcar vreuna statică, cu un câine care mușcă un om. Ceea ce este de mirare, cu atâtea telefoane mobile deștepte (smart) și atât de mulți activiști împotriva câinilor. Dacă ar fi apărut o asemenea imagine, ar fi constatat toată lumea că un câine care atacă hotărât nu latră și nici nu rânjește, tot așa cum un câine care latră nu mușcă. Rânjetul și lătratul sunt forme de reacție defensivă și sunt practicate de câinii care se apără. Dar, ce mai contează adevărul? Este imaginea cu câinele rânjit una șocantă? Este! Adică, este exact ce urmăresc teleaștii propagandiști, respectiv să creeze emoții nu să transmită informații.

Însă și pretenția de activism prin ațâțarea opiniei publice împotriva patrupezilor mușcători este exagerată și provine tot din diletantismul teleaștilor urechiști. Indiferent de „campania” lor, în București, ca și în întreaga țară există suficient de mulți dezaxați, care ar ajunge la orgasm imaginându-și cum s-ar tăvăli în chinuri un câine otrăvit sau omorât în alt fel, numai violent să fie. Exacerbarea subiectului la televizor nu a făcut decât să le dea prilejul să se manifeste fără rușine. Desigur, acești dezaxați nu demonstrează pașnic, prin parcuri, și nici nu se strâng împreună, în locuri publice. Ei însă sunt cei ce trec pe lângă o doamnă cu câinele în lesă și o scuipă, sunt cei ce se răcoresc înjurând oamenii în rețelele de socializare și, din când în când, mai scapă și pe ecranul televizorului, gemând cu pasiune negativă „să piară toți câinii!”

Așa că această campanie de televiziune, inventată ca nu cumva să se vorbească de faptele guvernanților referitoare la distrugerea naturii, istoriei și demnității oamenilor de la Roșia Montană, nu a creat nimic, ci doar a scos la lumină ce este mai urât și mai scârbos în unii dintre semenii noștri.

Asta nu înseamnă că, odată scăpați la lumina zilei, concetățeniii ăștia nu vor deveni violenți, nu numai verbal ci și în gesturi. Și, dacă se întămplă că vor fi întâmpinați cu o violență similară, nu este imposibil să se ajungă la conflicte. Ceea ce ar fi foarte pe placul propagandiștilor despre care vorbim aici. Atunci vor avea de relatat despre știri pe care se pot lăuda că le-au creat tot ei, deși, la școala de jurnalism, ar fi învățat că teleaștii doar relatează despre evenimente, nu le iscă ei înșiși. Iar la școala de manipulare a opiniei publice ar fi învățat că succesul în manipulare este să îi convingi pe ceilalți să facă ce vrei tu, fără să știe asta și nu doar să dai frâu liber pornirilor animalice ale unora dintre membrii societății, pentru că niciun om normal nu ar vrea așa ceva.