Apărarea națională nu se face cu mercenari

 Mercenarii sunt profesioniști ai mânuirii armamentelor sofisticate, mânuire pe care au deprins-o printr-o formare specifică, complexă și de lungă durată. Așa că simpla dorință de aventură și de punere în pericol a propriei vieți nu poate constitui o condiție suficientă pentru ca cineva să devină mercenar. Ar fi nevoie de ani de antrenament, exerciții și experiență în teatrele de operații militare, pentru ca cineva să se califice ca mercenar.

Fără îndoială că tot profesioniști ai mânuirii armamentelor sofisticate sunt și militarii de carieră, cei care sunt încorporați în serviciul permanent al unei națiuni. Și ei deprind meseria armelor tot prin ani buni de studiu, antrenamente și exerciții, și își perfecționează deprinderile specifice prin experiența de carieră militară, inclusiv în teatrele de operații militare. 

Diferența dintre ei și mercenari tocmai asta este: militarii din serviciul permanent al unei națiuni sunt încorporați (commissioned, în engleza NATO), adică incluși în corpul militarilor activi sau de rezervă, pe când mercenarii sunt angajați de oricine le dă salariul, pe perioada contractului de angajare.

Militarii încorporați sunt supuși prevederilor constituționale și legilor de organizare și planificare a puterii militare din națiunea respectivă, legi care includ și codurile pentru diferitele categorii de militari, sunt privați de câteva drepturi și libertăți, tocmai pentru a putea îndeplini prevederile consituționale și legale, pe când mercenarii sunt supuși doar contractului de muncă și beneficiază de toate drepturile și libertățile instituite legal, ca oricare cetățean. 

Angajatorul militarilor încorporați pe durată lungă, de minim 25 de ani, este în exclusivitate statul, pe când angajatorul mercenarilor, de obicei pe durata cât este nevoie de ei, adică pe durata unei misiuni, este oricine investește în forța de muncă specifică mânuirii armelor sofisticate. Investiție pentru profit, desigur.

De aici mai apare o diferență între mercenari și militari. Profitul de pe urma militarilor încorporați pe durată lungă este încasat de națiunea respectivă, sub formă de putere militară, care poartă numele generic de apărarea națională, pe când profitul de pe urma mercenarilor este încasat de angajatorul oricare ar fi el, sub forma unui avantaj material, dobândit de pe urma învingerii adversarului, ca rezultat al misiunii pentru care au fost angajați mercenarii. Mai concret, de pe urma militarilor care o servesc, națiunea rămâne cu apărarea națională, chiar dacă militarii nu trag nici măcar un singur foc în apărarea ei, pe când, de pe urma mercenarilor, angajatorul lor se alege cu un profit material doar dacă mercenarii au luptat cu succes în misiunea pentru care au fost plătiți.

Și mai este un aspect. Meseria armelor este una plină de pericole la adresa sănătății și chiar a vieții meseriașului atât pentru militari cât și pentru mercenari. Diferența dintre ei este că mercenarul se angajează să presteze această meserie doar după ce apreciază dacă merită să o practice sau nu (adică dacă cîștigul de pe urma practicării ei este mai mare decât cea mai grea pierdere pe care ar putea-o suferi în misiune), pe când militarul jură să își servească națiunea chiar cu prețul vieții sale, indiferent de conținutul concret al oricărei misiuni pe care o va primi pe timpul cât este încorporat.

Din cele spuse aici și din cele nespuse, dar de același fel cu acestea, poate rezulta că un stat care cheltuiește pentru apărarea sa națională cam 2 la sută din banii munciți de cetățenii săi, ar ieși mai bine dacă ar angaja mercenari, decât dacă ar ține o armată permanentă, formată din militari încorporați pe durată lungă, de peste 25 de ani. Pentru că s-ar putea să nu fie nevoie de vreo intervenție militară a statului respectiv niciodată, sau poate doar o dată pe generație, situație în care mercenarii angajați special pentru acea intervenție vor fi plătiți doar pe timpul ei, în rest, banii bugetați pentru apărarea națională putând fi cheltuiți pe altceva.

Doar că apelul unui stat la mercenari înseamnă abandonarea completă a funcției statului de apărare națională, deoarece apărarea națională nu se face cu mercenari. 

Apărarea națională, ca funcție a oricărui stat, înseamnă mult mai mult decât obținerea victoriei într-o confruntare armată. 

Înseamnă constituirea unei puteri militare, dimenisonată astfel încât să învingă un inamic anume, după o pregătire specifică a forțelor permanente, dar și astfel încât să descurajeze orice inamic căruia i-ar trece prin minte să amenințe militar națiunea aceea. Mai înseamnă constituirea unei puteri militare pentru exercitarea voinței statului respectiv în comunitatea de state ale Lumii, ale continentului și ale regiunii în care se află geografic acel stat. Și mai înseamnă posibilitatea statului de a-și spori securitatea națională prin participarea cu o parte din puterea sa militară la o alianță militară și la unul sau mai multe sisteme de parteneriate și de coaliții de voință. În plus față de toate astea, puterea militară permanentă a oricărui stat este absolut necesară pentru gestionarea oricăror crise internaționale, care necesită o rezolvare prin mijloace militare. 

Cu excepția confruntării armate directe și cu condiția ca mercenarii să fie disponibili și doritori să se angajeze în acea confruntare armată, de partea statului nostru, toate celelalte aspecte definitorii ale apărării naționale, amintite sumar în paragraful anterior, nu pot fi făcute cu mercenari. 

În plus, existența unei puteri militare permanente, în sistemul de apărare națională, facilitează și intervenția armatei pentru înlăturarea efectelor dezastrelor naturale sau făcute de mâna omului, pentru intervenții în situații neprevăzute, cu caracter umanitar. 

Orice stat care optează pentru îndeplinirea funcției sale de apărare națională își va dimensiona puterea militară astfel încât funcția să fie îndeplinită cu bine și în totalitate, dar fără excese de putere, care înseamnă costuri suplimentare. Costuri ale resurselor umane, materiale și financiare. Îndeplinirea cu bine și în totalitate a funcției de apărare națională înseamnă foarte simplu garantarea și la o adică obținerea succesului sau, după caz, a victoriei, în fiecare dintre misiunile strategice corespunzătoare fiecărui aspect definitoriu de mai sus.

Este deci o artă a guvernării domeniului apărării naționale dimensionarea corectă a puterii militare a unui stat, pe o durată de timp strategică, de o generație și mai mult. Fără îndoială, știința poate contribui la fel de mult la succesul dimensionării, dar partea creativă, inovativă a demersului este determinantă, în condițiile în care, în materia păcii și războiului, lucrurile se schimbă cu rapiditate și doar cei cu viziune pot prezenta garanții de succes.

Să aplici o asemenea artă unei forțe armate compusă din mercenari este exact ca și când i-ai cere unui artist plastic să îți facă o operă de artă din paie, operă care să dăinuie peste timp, dar să fie expusă afară, unde bate un vânt puternic. 

Adică, niciun planificator strategic militar nu va lua în serios cererea vreunui guvern național de a concepe o putere militară permanentă, care să fie suficientă dar nu în exces, pentru îndeplinirea tuturor misiunilor strategice, rezultate din componentele funcției de apărare națională și care putere militară permanentă să fie formată din mercenari. 

În primul rând, nu ai cum să planifici nici strategic și nici tactic cheful a zeci de mii de mercenari, în funcție dacă vor ei să rămână angajați 25 de ani sau mai mult, ori dacă nu cumva vor să își schimbe angajatorul sau chiar meseria, după doi-trei ani de activitate în serviciul statului nostru. 

În al doilea rând, nu există o piață națională sau internațională pe care să se poată tranzacționa o forță de muncă de mercenari. Ceea ce înseamnă că salariile lor nu pot fi rezultatul echilibrării cererii și ofertei, ci vor fi întotdeauna salarii de monopol. Monopol deținut de mercenari, care îi vor spune angajatorului pentru ce sumă sunt dispuși să meargă în misiune și în ce condiții. Altfel, nu are decât să meargă el, angajatorul, să își rezolve singur misiunea! Așa că niciun planificator militar serios nu se va apuca să planifice necunoscutul din anul fiscal următor.

În al treilea rând, în meseria armelor, menținerea calificării dobândite la un moment dat de orice profesionist presupune o pregătire continuă, ceea ce înseamnă costuri suplimentare serioase. Care pot ajunge să tripleze costurile cu salariile mercenarilor. Adică, menținerea calificării mercenarilor prin cheltuieli de pregătire personală înseamnă costuri ce vor fi îngropate imediat ce mercenarul calificat și pregătit prin cheltuirea acelor costuri părăsește forța, pentru o altă meserie ori pentru un alt angajator decât statul nostru. Orice planificator știe că nu există așa ceva ca planificarea costurilor îngropate.

De aceea, rămâne cum am spus deja: apărarea națională nu se face cu mercenari.

Dar cu cine se face totuși apărarea națională? 

Aici nu mai avem un răspuns unic. Așa cum nu există nici un model unic de succes, nici în istoria și nici în geografia politică a omenirii. Spectrul de exemple este unul relativ larg. La o extremă găsim armata totală, formată din fiecare cetățean care este capabil să îndeplinească o misiune, armată specifică războiului total și îndeplinirii misiunilor  strategice de apărare națională, mai puțin cea de participare la alianțe și coaliții de voință (armatele totale nu sunt destinate decât pentru misiuni pe teritoriul național), iar la cealaltă extremă găsim armata de profesioniști, încorporați și/sau neîncorporați,  după caz, armată potrivită pentru întregul spectru de misiuni strategice, cu singura condiție ca profesionistul să nu fie angajat pur și simplu, de vreo agenție de muncă guvernamentală, ci să fie în serviciul națiunii, prin încorporare.

Să mai notăm că orice stat îndeplinește mai multe funcții ale sale, altele decât funcția de apărare națională. Unele dintre aceste funcții sunt nespecifice, adică sunt valabile pentru orice stat (cum este funcția administrativă sau cea de justiție), indiferent de natura politică a acestuia sau de tipul de economie, alte funcții sunt specifice statului democratic/totalitar, unitar/federal, cu economie de piață/cu economie centralizată, statului industrializat/agrar/post-industrial și așa mai departe. 

De multe ori și în multe locuri, statele au ales să își îndeplinească aceste funcții la fel cum fac cu funcția de apărare națională: angajează pe termen lung, sub jurământ și de multe ori în uniformă, persoane care intră astfel în diferite corpuri profesionale, fiecare cu codurile sale, cum sunt forțele de ordine publică, poșta, infrastructura de transport (mai ales transportul feroviar sau de aviație) și de comunicații de stat și altele asemenea. Așa că, de multe ori, acest tip de angajare a fost poreclit „militarizare”. Când natura economiei s-a schimbat, cum a fost din industrial în post-industrial, unele dintre aceste funcții specifice au încetat să mai fie funcții ale statului. Alele au dispărut ca funcții ale statului pe măsură ce statele s-au democratizat și s-au integrat în familii de state mai mari. Ceea ce a dus la procesul invers, cel de „demilitarizare” a personalului angajat în agențiile și întreprinderile din domeniile corespunzătoare acelor funcții.

„Demilitarizare” ce a constituit o problemă de opinie publică. Problemă dată de confuziile firești între purtătorii de uniforme și depunătorii de jurământ către stat, față de toți ceilalți cetățeni, dar și de oricare alți purtători de unifrome și depunători de jurământ către stat, față de militari. 

Prea puțini înțeleg, inclusiv dintre militari, că caracteristica unică a milităriei în serviciul națiunii nu este dată nici de uniformă, nici de jurământ, ci de încorporare, corpurile militarilor fiind cu totul altele decât cele ale altora în uniformă și sub jurământ. 

Deoarece orice stat care se respectă și-a luat suficiente garanții că militarii săi încorporați pe termen lung nu vor mai face altceva decât să participe la constituirea puterii militare planificate strategic, pentru toate misiunile de apărare națională și atât.

Militari ce nu pot participa la nicio formă de asociere voluntară, nici măcar în sindicate profesionale, militari ce nu pot fi și controlați democratic dar și controlori, adică nu pot fi și militari și politicieni în același timp, care nu pot să își dea singuri misiuni de război, nu pot să mai fie angajați și în altă parte, pentru venituri suplimentare și așa mai departe. Toate astea ca forme de garantare a dependenței reciproce a statului de militari și a militarilor de stat.

Cum ziceam, aceste garanții nu se regăsesc la alte categorii de angajați la stat pentru simplul faptă că alte categorii de angajați la stat nu sunt încorporați în structuri de putere militară. 

În schimb, toată lumea ar vrea să primească o pensie militară de stat. Sau, dacă nu pot să o primescă, deși au purtat uniformă de ceferist, de exemplu, sau deși au depus un jurământ de polițist, de exemplu (deși ăsta nu e un exemplu bun, deoarece polițiștii s-au aranjat prin lege să se militarizeze la pensie), atunci măcar nici militari-militari să nu mai primească o asemenea pensie, că ce mare lucru au făcut ei, pe timpul serviciului militar activ, de lungă durată?!?

Asta, în condițiile în care pensia militară de stat este doar încă una dintre garanțiile luate de stat că militarii încoporați pe termen lung vor servi exclusiv națiunea, în cadrul sistemului național de apărare și nu vor fi simpli mercenari, angajați după cheful lor, atâta vreme cât le convine raportul dintre soldă și vicisitudinile sau chiar pericolele serviciului militar activ.

Garanție pe care statul nu are de ce să o ia față de nicio altă categorie de lucrători la stat, oricât de în uniformă și cu jurământ ar fi ei.