La 22 de ani, Irina era
un cetățean român mult peste media națională. Pentru cinci ani, la vârsta de
formare, locuise în Belgia și învățase la cea mai bună școală americană
posibilă. În clasa a XI-a, a trecut cu brio testul american echivalent cu
bacalaureatul românesc, a absolvit clasa a XII-a în România, timp în care și-a
dat completările cerute pentru materiile la care absentase în ultimii cinci
ani, a învățat pentru bacalaureat și l-a luat fără să cumpere niciun examen, și
a intrat la facultate prin concurs, după o pregătire în particular.
Irina și-a ales
facultatea în funcție de ceea ce dorea ea să facă în viață și, astfel, a ajuns
să fie absolvent de psiho-pedagogie specială. După facultate, s-a angajat la o
școală pentru copii cu deficiențe de auz din București. Acel post a fost al
șaselea cu contract din viața ei activă, care începuse pe la 13 ani, cu
babysitting și ajutor la magazin. De la 16 ani a lucrat ca angajat, chiar dacă
numai part-time. Deci, Irina era obișnuită cu munca și știa valoarea banului
muncit, adică a banului câștigat în mod cinstit.
Când s-a hotărât să
lucreze cu copii speciali, Irina știa că nu va fi plătită corect pentru munca sa.
Dar banul nu era esențial în viața ei. Pe de o parte, Irina a avut condiții de
viață decente, cu un acoperiș deasupra capului și chiar și o mașină în fața
blocului, asigurate de familie. Pe de altă parte, Irina face parte dintre acei
oameni care știu că fericirea în viață este dată de orice altceva decât de
bani. Și totuși, în plin Regim Băsescu, ajunsese să fie plătită cu 700 de lei
pe lună pentru o muncă grea și pretențioasă, de formare a unor copii cu
probleme serioase.
Asta era ca și când
familia ei plătea pentru educația acelor copii din buzunarul propriu, atâta
vreme cât Irina avea nevoie de cel puțin 3000 de lei pentru a trăi la limita
minimă a decenței, fără nici un fel de extravaganțe sau concedii.
Așa a ajuns Irina, la 26
de ani, să se întrebe dacă va vrea ca tot restul vieții ei să fie întrețiuntă
de familie ca să poată munci pentru statul român, sau va trebui să își găsească
o altă sursă independentă de venit, să fie pe picioarele ei, cum se zice.
Cum Irina nu a vrut să
renuțe la pasiunea ei de a lucra cu copii speciali, singura soluție a fost să
lucreze în Statele Unite ale Americii, unde să facă același lucru, dar cu un
venit de exact zece ori mai mare, în condițiile în care costurile traiului
zilnic de acolo sunt doar de vreo două ori mai mari, în general. Pentru că, în
particular, multe lucruri costă mai puțin în America decât în România, cum ar
fi benzina sau ouăle.
Bineînțeles, americanii
au primit-o cu brațele deschise. Welcome, Romania! au strigat ei, pentru că au
nevoie de un număr mare de dascăli, pentru toate materiile, iar, între
cetățenii americani, sunt puțini doritori să facă această meserie. Asta ca să
nu mai vorbim de educatori pentru nevoi speciale.
Și, tot bineînțeles,
statul român, cel de drept, a lăsat-o să plece fără nicio împotrivire. Probabil
că, atunci când vor pleca toți cei care știu și pot să lucreze la fel de bine
pentru alți bani decât cei românești, statul român de drept va fi atât de bine
apărat, încât nici nu va mai avea nevoie de restul cetățenilor, care pot, dar
nu vor să facă nimic.
Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro
Tema pe care o propuneți nu-mi este deloc străină- întâi, pentru că un suflețel mult prea drag mie trăiește într-o lume în care normalul nu seamănă cu normalul pe care ne este dat să-l cunoaștem. Apoi, pentru că , pentru o vreme, am lucrat, ca defectolog, cu niște copii aflați, din diverse motive , într-o școală specială.
RăspundețiȘtergereSe întâmpla înainte de 89. Pe atunci, facultățile nu prea pregăteau psihologi , nicidecum psihopedagogi. Spun „ nu prea „, pentru că, deși numărul copiilor cu probleme reale era destul de mare, iar deficiențele lor erau diverse, erau foarte puțini specialiști.
Ceilalți eram profesori, cu pregătiri diverse , la care, din mers , adăugam informații culese din cărți , foarte puține pe atunci. Ce-mi amintesc este că salariile noastre erau cu cel puțin o treaptă mai mari decât ale profesorilor din școlile obișnuite.
Perioada aceea a fost pentru mine, ca persoană , dar și ca profesoară, foarte dificilă, dar foarte importantă . M-am dăruit, am învățat, am văzut viața din unghiuri nebănuite până atunci.
„Școala ajutătoare„ s-a desființat cu timpul, iar eu, furată de iureșul vieții, m-am luat cu treburile mele. Am auzit, după un timp, că acei copii născuți cu probleme și dificultăți au fost și sunt trimiși în școli obișnuite, motivația fiind că așa s-ar integra mai ușor.
Nu cred..
Este foarte mare nevoie de tineri precum Irina, specialiști cu o pregătire deosebită, care să lucreze cu acești copii. Problemele lor sunt multe, ei sunt mulți, familiile lor au nevoie de consiliere. Faptul că Irina muncește altundeva, unde îi sunt recunoscute și apreciate inteligența, pregătirea, dăruirea, devotamentul este o pierdere pentru societatea noastră, pentru copiii care ar putea să primească dragostea, îndrumarea și atenția cuvenită.
Mă întreb , mai mult retoric, cui îi pasă, cu adevărat, de faptul că niște suflețele trăiesc în afara normalului, în vreme ce alte suflete, capabile să le ajute, sunt determinate să plece peste mări și țări?
p.s. Irina vă seamănă!
http://incertitudini2008.blogspot.com/2012/02/as-vrea-sa-scriu.html
Mulțumesc pentru comentariu, doamna profesoară! Aveți infinitîă dreptate în tot ceea ce ați scris aici. Inclusiv în aprecierea din post scriptum. Eu nu am cum să nu fiu mândru de fetele mele, ceea ce este aproape de a zice că îmi seamănă.
ȘtergereDoar o explicație. Pe timpul orânduirii socialiste, științele despre om și societate au fost abandonate intenționat, pentru că ar fi oferit o dovadă a lipsei de determinare naturală a sistemului politic socialisto-comunist, evident creat împotriva propriilor cetățeni. Fiind la cârma tuturor aparatelor sociale și economice, politicienii de atunci au desființat, pus și simplu, facultățile de sociologie și psihologie. Astăzi, acestea au revenit. Din păcate, societatea românească nu mai are nevoie de specialiștii formați în ele. De cine are nevoie „societatea”, ne-a spus-o chiar șeful ei, domnul Băsescu: de chelneri și mecanici auto. Atât.
Da. Fiul meu cel mare a terminat sociologie, Universitatea, București, prima promoțíe, după 89!
ȘtergereAdmiterea a constat în trei probe scrise ( prima și ultima oară): limba română, analiză matematică și filozofie( o cărticică, apărută chiar în vara lui 90,o păstrez și acum!)
Si mai practica si acum meseria asta, sau s-a reprofilat?
ȘtergereS-a reprofilat de multă vreme.
Ștergere