Welcome Romania

La 22 de ani, Irina era un cetățean român mult peste media națională. Pentru cinci ani, la vârsta de formare, locuise în Belgia și învățase la cea mai bună școală americană posibilă. În clasa a XI-a, a trecut cu brio testul american echivalent cu bacalaureatul românesc, a absolvit clasa a XII-a în România, timp în care și-a dat completările cerute pentru materiile la care absentase în ultimii cinci ani, a învățat pentru bacalaureat și l-a luat fără să cumpere niciun examen, și a intrat la facultate prin concurs, după o pregătire în particular.

Irina și-a ales facultatea în funcție de ceea ce dorea ea să facă în viață și, astfel, a ajuns să fie absolvent de psiho-pedagogie specială. După facultate, s-a angajat la o școală pentru copii cu deficiențe de auz din București. Acel post a fost al șaselea cu contract din viața ei activă, care începuse pe la 13 ani, cu babysitting și ajutor la magazin. De la 16 ani a lucrat ca angajat, chiar dacă numai part-time. Deci, Irina era obișnuită cu munca și știa valoarea banului muncit, adică a banului câștigat în mod cinstit.

Când s-a hotărât să lucreze cu copii speciali, Irina știa că nu va fi plătită corect pentru munca sa. Dar banul nu era esențial în viața ei. Pe de o parte, Irina a avut condiții de viață decente, cu un acoperiș deasupra capului și chiar și o mașină în fața blocului, asigurate de familie. Pe de altă parte, Irina face parte dintre acei oameni care știu că fericirea în viață este dată de orice altceva decât de bani. Și totuși, în plin Regim Băsescu, ajunsese să fie plătită cu 700 de lei pe lună pentru o muncă grea și pretențioasă, de formare a unor copii cu probleme serioase.

Asta era ca și când familia ei plătea pentru educația acelor copii din buzunarul propriu, atâta vreme cât Irina avea nevoie de cel puțin 3000 de lei pentru a trăi la limita minimă a decenței, fără nici un fel de extravaganțe sau concedii.

Așa a ajuns Irina, la 26 de ani, să se întrebe dacă va vrea ca tot restul vieții ei să fie întrețiuntă de familie ca să poată munci pentru statul român, sau va trebui să își găsească o altă sursă independentă de venit, să fie pe picioarele ei, cum se zice.

Cum Irina nu a vrut să renuțe la pasiunea ei de a lucra cu copii speciali, singura soluție a fost să lucreze în Statele Unite ale Americii, unde să facă același lucru, dar cu un venit de exact zece ori mai mare, în condițiile în care costurile traiului zilnic de acolo sunt doar de vreo două ori mai mari, în general. Pentru că, în particular, multe lucruri costă mai puțin în America decât în România, cum ar fi benzina sau ouăle.

Bineînțeles, americanii au primit-o cu brațele deschise. Welcome, Romania! au strigat ei, pentru că au nevoie de un număr mare de dascăli, pentru toate materiile, iar, între cetățenii americani, sunt puțini doritori să facă această meserie. Asta ca să nu mai vorbim de educatori pentru nevoi speciale.

Și, tot bineînțeles, statul român, cel de drept, a lăsat-o să plece fără nicio împotrivire. Probabil că, atunci când vor pleca toți cei care știu și pot să lucreze la fel de bine pentru alți bani decât cei românești, statul român de drept va fi atât de bine apărat, încât nici nu va mai avea nevoie de restul cetățenilor, care pot, dar nu vor să facă nimic.

Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro