Penibilul European

Astăzi, miercuri 12 septembrie 2012, Parlamentul European, reunit în sala de la Strasbourg, Franța, s-a arătat a fi nimic altceva decât Penibilul European. Pentru o lungă bucată de timp, deosebit de greu de suportat, chiar și pentru spectatorul avizat și interesat de subiect, parlamentarii europeni au „dezbătut” situația din România, creată de lupta pentru putere politică. Penibilul s-a revărsat în valuri din modul în care a fost aranjată această „dezbatere”, din conținutul cuvântărilor și, mai ales, din totala irelevanță a întregii întâmplări.

În perioada în care mă ocupam de îndeplinirea condițiilor militare românești pentru accederea la NATO, am dezvoltat o înțelegere aprofundată a fenomenului de susținere masivă populară a acestor demersuri. Acea emulație națională era explicabilă, la modul ideatic, prin dorința românilor de a confirma că aveau aceleași valori ca oricare alt membru al comunității euro-atlantice, iar la modul pragmatic, prin speranța nației că vom beneficia și noi de buna guvernare specifică Vestului, cea aducătoare de bunăstare și confort social. Ulterior dobândirii statutului de stat membru NATO, aceiași susținere masivă populară s-a reorientat spre programul strategic național de aderare la Uniunea Europeană. Astfel, realitatea a confirmat această bănuială avizată că românul majoritar este iubitor de euro-atlantism pentru marile beneficii pe care această formă de organizare socială și, implicit, politică, i le poate oferi pe tavă, la el acasă.

La opt ani de la intrarea în NATO și la cinci ani de la includerea în Uniunea Europeană, buna guvernare și bunăstarea asociată cu aceasta sunt încă simple fantasme în România euro-atlantică. S-a evaporat până și bruma de ordine și de consistență în deciziile guvenamentale de pe timpul pregătirilor pentru accedere, de parcă n-ar fi existat niciodată nici programele de îndeplinire a criteriilor, nici consilierii euro-atlantici care să ne arate cum se face să le îndeplinim.

Tot de atunci încoace, Europa și America nu ne mai spun cum să guvernăm, pentru că nu mai suntem candidați ci membri cu drepturi depline ai celor două cluburi. La fel de îndreptățiți am fi noi să le spunem tuturor celorlalți membri cum și ce să facă, dacă îndrăznesc să ne mai „îndrume”. Și nici nu vin să ne guverneze ei, de-a dreptul. Ca urmare, am revenit unde eram în perioada de „tranziție”, când fiecare făcea ce-i trece prin cap, atâta vreme cât avea o oarecare pârghie, cum ar fi un post public, sau un buget de stat, fie ele cât de modeste.

Europa nici nu știe dacă va mai exista și mâine, de când i s-au arătat toate tarele „construcției” continentale, cu ocazia crizei ce durează de vreo patru ani de zile. Așa că numai de guvernarea benefică a României nu îi arde. Ba, din contră, mulți funcționari publici și demnitari europeni sunt bucuroși să aibă la București o singură persoană cu care să negocieze ce avantaje le mai oferă ce-a de-a șaptea țară ca mărime din Uniune.

Nu contează dacă persoana respectivă nu este deloc respectabilă, prezentabilă sau frecventabilă. Important este să nu se mai piardă timp și efort cu lămurirea Parlamentului României, cu negocierea contractelor cu Guvernul, cu verificarea corectitudinii relațiilor dintre Stat și Uniune prin controlul judiciar și alte asemenea procese de bună guvernare ce mai mult încurcă decât ajută o bună afacere, cum este cea cu hrănirea a aproape douăzeci de milioane de guri, pe banii românilor dar cu produsele europene, în timp ce câmpurile Țării se trasformă în gropi de gunoi, iar munții ei în steril ceanuric.

Ei bine, astăzi, Europa s-a hotărât să „dezbată” această situație, prin reprezentanții săi în Parlament. Numai că aceștia i-au zis „stat de drept” proastei guvernări românești, „independența justiției” protecției de tip mafiot de care se bucură cei ce au dus Țara de râpă și „lovitură de stat” încercărilor timide și ineficiente de îndepărtare legală și constituțională de la cârma României a capului famigliei.

Și au mai spus enormități inimaginabile. Românii din acest Parlament European au fost campionii penibilității, indiferent de „tabăra” în care „luptau”. Desigur, unii au fost mai ticăloși decât ceilalți, așa cum alții au fost mai jalnici.

Două lucruri importante erau de spus, dar nu s-au spus. Unul era despre corupția instituționalizată și generalizată din Țară. Această corupție este bine documentată cu cifre și statistici, deși Europa preferă elemente de „percepție” pentru măsurarea gradului de corupere a instituțiilor naționale. Mai mult, cu ocazia luptei pentru puterea prezidențială, s-a constatat cu ochiul liber nivelul incredibil de corupere a așa-ziselor „instituții” care „apără statul de drept”, adică pe președintele inept și ilegitim Băsescu Traian. În Parlamentul European trebuia arătat cu claritate că această corupție dă perfectă ilegimitate oricăror acte sau decizii emise de orice instituție statală atinsă de ea.

Al doilea aspect ce trebuia arătat cu claritate în același Parlament este conspirația națională de a pune Europa să dea venituri grase, rezultate din indemnizații și alte beneficii financiare unui număr mult mai mare de euro-parlamentari din România decât ar fi trebuit să fie, deoarece s-au trucat cu foarte multe milioane cifrele privind populația locală, așa cum a rezultat din întâmplarea cu referendumul. Pentru că aici rezidă sâmburele întregii șmecherii cu cvorumul la referendumul de demitere a președintelui. Și tot aici este câștigul dublu al domnului Băsescu și trompetei sale, doamna Macovei. Pentru că ridicarea pragului de cvorum se face prin multiplicarea scaunelor de euro-parlamentar, probabil chiar al respectivei doamne.

În loc să se arate aceste aspecte grave și definitorii pentru situația creată în România prin suspendarea Băsescului, s-au preferat tot felul de „declarații”. Unii au zis una, alții au zis alta și așa s-a desfășurat „dezbaterea” parlamentară. Noi, cei care am urmărit-o la televizor, am pierdut timpul și ne-am mâncat nervii. Ei, cei din băncile parlamentare, au încasat indemnizația de ședință sau ce gratificare primesc ei pentru așa ceva. Adică, au fost plătiți ca niște actori de duzină, pentru un spectacol de gang, pentru că asta a fost singura relevanță a întregii „dezbateri” – un spectacol de vorbe în mai multe limbi.

Dacă Parlamentul European nu ar fi fost atât de penibil, ar fi pus de o procedură specifică, de o interpelare sau două, de o anchetă, ceva, prin care să se lămurească, tehnic și imparțial, despre ce este vorba cu Comisia din care fac parte cei acuzați de părtinire a domnului Băsescu. Ar mai fi putut constata o asemenea anchetă și cum funcționează „instituțiile” aceluiași domn, la el acasă și cu ce consecințe pentru electoratul authoton.

Dar acest parlament nu a vrut să rateze ocazia de a fi doar Penibilul European. Asta ca să știm cum stăm cu Europa pe care o așteptam să vină să ne învețe cum să ne guvernăm mai bine, în interesul nostru, de cetățeni româno-europeni.