Era prin 1975, an de răscruce în istoria scurtă a României, între deschiderea relativă către lumea liberă, începută în 1968, și izolaționismul de tip nord-corean, situat sub pecetea cultului lui Ceaușescu, ce a durat până la 21 decembrie 1989. Pe atunci, la Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu se tipărea o revistă gen magazin intitulată „Gânduri ostășești”, revistă editată și scrisă exclusiv de elevi, cum li se zicea pe atunci cadeților.
Faptul că elevii erau la cârma și vâslele revistei nu înseamnă că erau lipsiți de supraveghere, mai ales din partea „organelor de partid” comunist. Totuși, pe vremea aceea, supravegherea nu însemna neapărat cenzură la sânge. Cei care aplicau supravegherea garantau mai mult că nimeni nu transmitea prin paginile revistei idei anti-comuniste sau nu înjura conducerea de partid și de stat, cam la fel cum face acum Consiliul Național al Audiovizualului cu mass media nescrisă.
În acel an s-a petrecut o încercare a supraveghetorilor de a spune elevilor ce să scrie. Doi ofițeri superiori de la o revistă militară ce se edita la nivel național au primit misiunea de partid de a se deplasa la Sibiu și de a vedea cum să facă revista locală să fie mai aproape de „cerințele” vremii. În cadrul acelei vizite, l-au abordat pe redactorul șef al Gândurilor ostășești cu scopul de a-l convinge să includă în paginile revistei sale mai multe texte „patriotice” decât erau publicate până atunci.
Tânărul cadet i-a ascultat cu politețe, apoi i-a întrebat, aparent candid: Și eu ce trebuie să înțeleg prin texte „patriotice”?
La care, coloneii s-au apucat să explice că un text patriotic este o poezie sau o proză care exprimă dragostea de patrie și partid a autorului.
Mimând în continuare candoarea, elevul a insistat: Cum adică dragoste? Și, mai ales, cum dragoste de partid? Oare partidul comunist nu este totuși o organizație politică? Și cum este să te îndrăgostești de o organizație politică? Oare nu este destul să aderi la ideile, doctrina și programele politice ale partidului?
Imediat după aceste observații, coloneii de la presa de partid din armată s-au dat bătuți și au recunoscut că nu sunt pregătiți să poarte o astfel de discuție. Asta pentru că, pe vremea aceea, nu era suficient să spui cuiva cum să gândească și să scrie, iar acel cineva să se conformeze necondiționat. Ca urmare, discuția nu a avut nici o consecință administrativă. Redactorul șef a rămas în continuare șeful revistei și nu a mai fost deranjat cu asemenea cereri.
Sper că nu înțelegeți din această povestire că revista Gânduri ostășești de la Sibiu nu a publicat niciodată poezie sau proză cu sentimente favorabile patriei și partidului comunist. Sau că redactorul șef era un dizident.
Povestirea este doar menită să arate cum propaganda partidului comunist a lucrat cu diligență să alăture partidul ideii de patrie și, implicit, să extindă patriotismul și la acest partid, tot așa și propaganda de stat a lucrat ca să includă dragostea între sentimentele pe care un cetățean le poate nutri față de partia sa.
Dacă această povestire foarte adevărată are sau nu vreo relevanță pentru zilele noastre, rămâne să vă dați singuri seama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu