De-ale scrisului despre actualitate

Scrisul despre actualitate este un exercițiu dificil, deoarece pui în el, alături de informație, de analiză și introspecție și mult suflet, mai ales dacă îți pasă de actualitatea pe care o abordezi. Ca urmare, este firească o oarecare revoltă a autorului la adresa celor care fac această actualitate mai urâtă decât ar trebui să fie.

Am început să scriu despre actualitatea pensiilor militarilor pe data de 25 iunie 2010, când am avut o reacție la decizia Curții Constituționale a României de certificare ca fiind constituționale legile și acțiunile guvernului îndreptate împotriva militarilor în rezervă și retragere și a altor pensionari speciali sau de serviciu. Articolul se intitula „La arme, bărbați!” și era publicat în Clubul Cetățenilor Români, pe site-ul http://poporul.ro.

De atunci, am mai publicat alte cinci articole, în același loc și pe aceiași temă a pensiilor (La pensii, care va să zică…; Comandantul superb; De tot râsul sau de tot plânsul; Partidul Pensionarilor, precum și Vai de pensiile noastre!). Am mai scris vro șapte – opt texte originale tot pe aceiași temă pe blogul pesonal, care îmi poartă deci numele Hari Bucur-Marcu.

Unele dintre toate aceste articole și texte au fost scrise într-un limbaj mai virulent, altele cu mai multă grijă pentru exprimarea corectă. Aici i-am criticat, pe bază de fapte și argumente, pe Băsescu, Boc, Oprea, pe curtenii constituționali, precum și pe obedienții funcționari cu grade sau fără din sistemul de apărare națională, pentru încălcarea legilor sau pentru emiterea unor reglementări strâmbe și păguboase. Toate aceste texte au fost însă scrise cu sinceritate. Și, aș putea spune fără falsă modestie, actualitatea mi-a confirmat valabilitatea a ceea ce am scris.

Singurul articol care nu este confirmat încă de realitate este cel mai recent, Vai de pensiile noastre, care prevestește privatizarea și apoi falimentarea sistemului public de asigurări sociale, sau de pensii de la stat. Și asta nu pentru că nu am dreptate, ci pentru că acțiunile guvernamentale pe care le aminteam în articol nu au evoluat încă până la acest deznodământ dezastruos.

Dar, scriind mai ales despre o anumită actualitate, care nu este la fel de atractivă ca uitatul prin geam în budoarul unei curtezane ori ascultatul la ușa dormitorului unui fustangiu, am fost obligat să pun mai mult accent pe seriozitate decât aș fi vrut. Ceea ce a îndepărtat o mare parte a potențialilor cititori.

Dar și așa am avut câteva probleme cu unii dintre cei care s-au ostenit să mă citească.

Prima problemă a fost de credibilitate. Mulți m-au bănuit de o agendă secretă, pe care o satisfăceam cu scrierile mele. Degeaba spuneam eu, sau măcar lăsam să se înțeleagă faptul că singura mea agendă este să transmit niște informații și, mai ales, niște opinii cât de cât informate despre un subiect spinos, arid, dar de-a dreptul vital pentru mulți dintre cetățenii acestei țări. În opinia unora dintre cititori, dacă îl critic pe Băsescu, atunci însemnă că am aderat la agenda opoziției.

Nimic mai departe de realitate! Este adevărat că opoziția are o agendă limitată la a-l da jos pe Băsescu, împreună cu minusculul Boc și șleahta lor, dar agenda mea nu este asta. Mie puțin îmi pasă dacă Băsescu sau Antonescu sau Cocoșescu este la Cotroceni. Mie îmi pasă ca oricine ar fi la Cotroceni să își facă datoria la minimal și, neapărat, în favoarea mea, ca cetățean al acestei țări. Probabil, dacă aș fi avut o reprezentare corectă, reală și cinstită în Parlament, aș fi tranșat prin „parlamentarul meu” nemulțumirile mele față de actele de guvernare, precum și neliniștile față de dovezile de încălcare flagrantă a legii de către înalții demnitari de stat, precum și revolta față de incapacitatea statului de a sancționa asemenea încălcări. Dar așa, fără altă voce oficială, mă văd nevoit să strig în public aceaste griji și nemulțumiri.

A doua problemă a fost de autoritate. Cine sunt eu să îmi dau cu părerea despre probleme de stat așa de serioase cum sunt rezerva apărării naționale, sistemul public de pensii, politica de informare publică a Ministerului Apărării și, mai ales, activitatea celor mai înalte slujbe publice în România, de la președinte în jos spre primul ministru și ajungând la miniștri și șeful Statului Major General?!

Răspunsul simplu, pe care cei care pun asemenea întrebare nu vor să îl ia în seamă, este că eu sunt un cetățean român. Prin virtutea acestei autorități sunt îndreptățit să critic sau chiar să mă răstesc la președintele României, primul ministru, oricare dintre miniștri și alți demnitari mai mari sau mai mici. Nu sunt îndreptățit să îi scuip în ochi, sau să îi stropesc cu vopsea, ori să îi schilodesc, dar să îi critic și să îi cert este nu numai dreptul meu, dar și datoria mea de cetățean. Cât despre subiectele de stat, cum sunt rezerva armată sau pensiile, cu cât sunt ele mai strategice și mai importante în arhitectura națională de securitate, cu atât mai mult trebuie să mă preocupe atentatul potențial sau chiar efectiv la adresa acestora, chiar dacă acest atentat este săvârșit de guvernanții de rang înalt.

În ceea ce privește respectul datorat autorității sau instituției publice pe care cei incriminați în articolele mele o ocupă sau o reprezintă, mi-am exprimat opinia de cetățean român că acest respect este, la rândul său, o instituție, care trebuie creată și prezervată, în primul rând, de cei ce ocupă funcțiile de demnitate publică, pentru că aceștia nu sunt investiți automat cu respect prin lege (pentru conformitate, vezi: Instituția respectului).

În final, vreau să promit că, atâta timp cât va fi și un singur cititor al opiniilor mele a cărui viață este, măcar într-un colț sau măcar pe un subiect, mai limpede după ce mă citește, voi continua să scriu și să public electronic.

Și mă bucur că, scriind așa cum scriu și despre asemenea subiecte, nu am dat încă peste acei cititori nemulțumiți, care să mă facă trădător de țară, atâta vreme cât țara România este reprezentată de acest Băsescu, foarte criticabil și chiar condamnabil