Jos Parlamentul!

Jos Parlamentu’! Așa strigau unii din puținii demonstranți de pe o stradă din Oradea. Am văzut scena asta la televizor, în cadrul unui reportaj despre demonstrațiile de stradă din data de vineri, 27 martie 2015, desfășurate în câteva orașe semnificative ale României și dedicate protestului popular față de decizia Senatului României de a nu decide în cazul de cerere pentru reținerea și arestarea senatorului Dan Șova, cerere înaintată de procurori, prin Ministerul Justiției. Procurorii pretind că, fără arestarea senatorului, nu pot continua investigarea acestuia pentru fapte de corupție.

M-aș fi așteptat ca cei ce strigau „Jos Parlamentul!” să continue cu strigăturile ”Trăiască Dictatura!” sau „Sus Tirania!”, pentru că acestea sunt surori bune una cu alta. Este însă posibil ca strigăcioșii de „Jos Parlamentul!” să nu fi dorit în niciun fel desființarea lui, ci doar să spună prin această strigătură că nu le place deloc modul în care aleșii neamului îl reprezintă pe acest neam în cadrul puterii constituționale legislative. Dar este la fel de posibil ca ei chiar să creadă că soluția la proasta reprezentare a parlamentarilor este desființarea forului care îi găzduiește și, implicit, transferarea puterii legislative pe care aceștia au dobândit-o prin alegeri libere în mainile altcuiva, evident neales.

Nu vom ști niciodată ce au avut ei în cap cu strigătura asta. Și nici nu cred că este important să știm, atâta vreme cât demonstranții au demonstrat cât au demonstrat, au făcut frumos la camera de luat vederi televizistice, după care s-au dus acasă. Sau unde s-or fi dus ei după demonstrație.

Însă nu ar trebui să fie deloc de neglijat promovarea ideii că o democrație fundamental coruptă poate fi reparată prin înlocuirea ei cu o dictatură ori o tiranie.

Ce altă soluție ar mai putea fi găsită, cel puțin în mințile celor care au ajuns la capătul răbdării publice, când se vede cu ochiul liber că, în România, agenții și reprezentanții democrației sunt corupți la toate nivelurile și toate formele de putere în stat, că această corupție implică folosirea discreționară a puterii legislative în scopuri de dobândire de averi personale pe seama statului, de confiscare a deciziei publice în interes privat, dar și de protecție supremă împotriva celor care fie nu mai vor să vadă corupție, fie vor să îi dea jos pe actualii corupți doar ca să le ia ei locul, să facă și ei ceva avere din banul comun?

Cu ani în urmă, exista strigătura „Ultima soluție – altă revoluție!” Doar că nimeni nu a băgat-o în seamă, așa cum și strigătura „Jos Parlamentul!” nu a avut nicio consecință. În plus, în România, ideea de revoluție a fost complet compromisă de acei „revoluționari” care sunt dispuși chiar să moară în greva foamei pentru redobândirea „drepturilor” lor de a primi bani publici și alte foloase materiale pentru ce au făcut ei în decembrie 1989.

Desigur, cel puțin teoretic, există soluția înlocuirii democrației fundamental corupte cu o democrație reală și funcțională. Tot desigur, o asemenea înlocuire nu se poate face de cei ce reprezintă sau fac parte din democrația coruptă ce trebuie înlocuită. Când scriu că nu se poate face, vreau să spun că ei, agenții și reprezentanții statului corupt, dar democratic, chiar nu sunt în stare, nu pot să facă așa ceva, pentru simplul fapt că, dacă ar fi putut să o facă, ar fi făcut-o, în ultimul sfert de veac.

Nu o să facem aici teoria înlocuirii non-violente a democrației corupte cu o democrație cinstită. Este suficient să menționăm că acest lucru este posibil, cu un oarecare efort din partea celor ce ar vrea să îl facă, folosind mijloacele actuale de comunicare. Adică, nu lipsesc soluțiile, ori ideile teoretice despre ce și cum trebuie făcut. Lipsesc cei dispuși la efort pentru ca asemenea schimbare să se întâmple și la noi, așa cum s-a întâmplat prin alte părți ale Lumii.

„Jos Parlamentul!” este însă și o problemă de securitate națională. Este evident că există unii neprieteni ai României și uneltele lor trădătoare din Țară, care ar vrea fie să controleze statul prin corupți, fie să îl facă nefuncțional prin războiul anti-corupție. Și mai este și problema că cei puși să îi combată pe neprietenii noștri fie nu se pricep la asta, fie folosesc misiunea de combatere a lor și a uneltelor trădătoare pentru scopuri personale, inclusiv de putere personală.

Unii ar zice că și aliații noștri euro-atlantici ar face parte din problema de securitate și nu din soluție, deși aceștia au fost instrumentali în declanșarea adevăratei mișcări anti-corupție în România, în contextul în care s-a demonstrat că cea mai mare vulnerabilitate a Ucrainei vecine a fost corupția lor instituționalizată, care a făcut posibilă dezmembrarea statului și declanșarea unui război civil. Dacă nu vreți să ajungeți ca ucranienii, trebuie să vă rezolvați această problemă, le-au spus aliații euro-atlantici guvernanților români, în mod cât se poate de public.

Dar cum să o rezolve bieții guvernanți români? A fost suficient ca acțiunile anti-corupție să fie îndreptate împotriva unui apropiat al premierului Ponta Victor pentru ca cerințele occidentale să fie ignorate.

Ca să nu mai vorbim de faptul că lupta anti-corupție trebuie dusă întotdeauna în stradă, în fața publicului. Fără participarea publicului nu sunt șanse de victorie, deoarece singurul interesat în mod natural și onest de combaterea corupției de orice fel este doar el, publicul. Ori publicul românesc este ținut sub diferite forme de control mediatic și psiho-social atât de guvernanți, cât și de agenții pro-corupție, prin toate formele de informare și comunicare în masă.

Iată chiar aceste demonstrații de vineri, îndreptate împotriva deciziei Senatului României de a-l proteja pe senatorul Șova Dan, apropiat al premierului Ponta Victor. Doar o mână de activiști au participat la aceste demonstrații, ceea ce nu le califică drept expresie a voinței populare de sprijinire a luptei anti-corupție. Iar unii dintre ei au venit și cu lozinci sugerate de neprietenii noștrii.

Apoi, mijloacele de informare în masă, în special televiziunile, au prezentat întregul proces parlamentar în mod aiuristic, astfel încât cetățeanul să nu poată înțelege nimic. Doar un singur invitat într-una dintre șezătoarele organizate în studiourile de știri a apucat să explice că tema dezbaterii și aprobării în Parlament a cererilor de arestare a parlamentarilor este corectă, deorece doar astfel parlamentarii se pot proteja de abuzul reprezentanților puterii judecătorești, care putere, la rândul ei coruptă în mare parte, ar avea altfel posibilitatea să influențeze activitatea aleșilor, fie prin scoaterea lor din sistem prin arestare, fie prin șantaj că ar putea păți așa ceva.

În context, ar fi trebuit să se observe că domnul senator Șova nu a reușit să demonstreze că ar fi vorba de un asemenea caz de imixtiune a procurorilor în treburile parlamentarului și că nu a avut cum să solicite un vot împotriva cererii de arestare preventivă pe acest singur motiv constituțional. De unde a venit și soluția interpretării votului astfel încât să rezulte că s-a decis să nu se decidă nimic, ceea ce a dus la respingerea cererii.

În schimb, toată mass media românească, fie ea clasică, fie nouă, s-a pretat la dezbaterea vinovăției senatorului, oarecum la fel ca și parlamentarii, deși nu acesta era subiectul dezbaterii, ci justificarea rezonabilă a cererii de arestare preventivă. Care arestare se zice că ar fi necesară pentru stabilirea vinovăției cercetatului penal.

Pentru că așa este la noi. Indiferent de problemă, de subiect, noi discutăm doar ce ne place ori ce ne spun alții că ne place.