Agenda analistului

Nu-i așa că ne-am aștepta ca agenda analistului să fie analizarea realității, oricare ar fi ea și promovarea rezultatelor analizei, oricare ar fi ele? 

Foto: manuelsanchez.com

Adică, ne-am aștepta ca analistul să nu își aleagă ce realitate să analizeze și nici să stabilească, înainte de analiză, ce rezultate urmează să promoveze în spațiul public. Atunci când vorbim despre analiza făcută în interes public. Pentru ca publicul să afle.

În eventualitatea că vedem cum își alege ce realitate să analizeze, analistul nu mai este analist, ci este cercetător al acelei realități. Iar dacă pleacă de la niște concluzii prestabilite spre analiză, analistul nu mai este analist, ci propagandist al acelor concluzii.

Analistul poate fi analist și gata, adică analist at large, ori poate fi specializat pe o realitate. Cum sunt eu specializat pe realitatea numită securitatea și apărarea națională. Iar, atunci când am o contribuție semnificativă la anumite aspecte ale acestei realități, devin expert în politici de apărare națională. Contribuție teoretică și practică, deopotrivă, se înțelege. Sau, cum sunt alții specializați pe economie, pe antropologie, pe fizică quantică, pe chimie anorganică, pe astronomie și așa mai departe. 

Foarte rar și producând semnificative confuzii, apare și analistul specializat pe o metodă de analiză. Acesta se prezintă ca și când ar fi specializat într-o realitate: specialist în geopolitică, de exemplu, deși toată lumea știe că geopolitica nu este o realitate în sine, ci doar o metodă de interpretare a relațiilor dintre actori internaționali, pe criterii exclusiv sau preponderent geografice.

De ce iscă mai multe confuzii o asemenea arogare de specializare analitică? În primul rând, pentru că e o contorsionare a specializării. Este ca și când matematicianul ar zice că nu e matematician, ci specialist în analiză matematică. Ori exegetul că ar fi specialist în hermeneutică. Ca să nu mai vorbim despre metode de investigare a realității care sunt concurente. Adică, unul este specialist în realismul politic, iar altul în post-internaționalism. Zău? Confuzie totală, trebuie să recunoașteți. În condițiile în care toate acestea se referă la aceeași realitate socio-umană. Sau universală, în cazul științelor exacte.

Desigur, orice persoană are dreptul la o opinie proprie față de orice realitate. Și are dreptul să comunice opinia sa celorlalți. În scris ori verbal. Sonor sau audio-vizual. Așa cum orice persoană are libertatea de a se auto-intitula cum crede de cuviință. Inclusiv ca analist de orice, ori ca specialist în geopolitică. De exemplu. Sau specialist în termodinamică. Și să vorbească despre terorism, de exemplu. Să spunem aici că nu ar fi prea e frumos ca orice persoană să își aroge titluri academice atunci când nu le are, dar asta, la noi, nu mai este de mult o problemă, fiecare doritor putând, cu un infim efort, de natură financiară sau familială, să obțină, să dețină și să proclame ce titlu academic își dorește. Inclusiv cel de academician. În „științele securității”, de exemplu.

Însă, agenda analistului nu este niciodată pentru sine. Ea este pentru cel care îl plătește sau îl prețuiește pe analist ca să facă analize. Și nu văd niciun beneficiar, cu excepția publicului, care să comande și să recepționeze vreo analiză făcută de vreun analist care se revendică specialist în metodă. Într-una dintre multiplele metode de investigare a aceeași realități. Mai ales atunci când analistul nostru cunoaște realitatea respectivă doar intermediat. Din cărți și din articole. Ori din opiniile altora.

În afară de propria vanitate, de ce ar zice cineva că se pricepe la ceva la care nu se pricepe și de ce ar emite „opinii” care se dovedesc imediat idioate, ca rezultat al nepriceperii, desigur? 

Eu am un singur răspuns posibil: pentru că respectiva persoană are o altă agendă decât cea a analistului onest. Agendă care fie i-a fost ordonată, fie i-a fost impusă, fie și-a însușit-o voluntar. Cu scopul evident ca publicul să afle concluzia aceea prestabilită. Restul, partea aparent „științifică”, cu denumirea pompoasă și irelevantă a calității de specialist a analistului emitent de concluzii, fiind doar un efort superficial de credibilizare în ochii publicului neinstruit. Semi-analfabet în ale analizei.

Deci, până la urmă, este vina publicului consumator de analize că există analiști nespecialziați în realitatea analizată, ci doar într-una dintre multele și variatele metode de investigare a acelei realități. Dacă publicul nu i-ar băga în seamă, ei ar rămâne anonimi. Cu titluri academice, fără îndoială, dar anonimi. Adică, fără să mai poată face rău gândirii și opiniei publice.