Din 18.320.473 de
nume înscrise pe listele electorale permanente, au votat la alegerile locale de
ieri 8.873.744 de persoane. Acestora din urmă li se datorează rezultatul
votului, reflectat în alegerea primarilor și consiliilor. Inclusiv a primarului
general al Capitalei și a consiliilor județene.
 |
| Foto: sursazilei.ro |
Dar, haideți să
îi lăsăm deocamdată în pace pe aceștia. Cine sunt ei și de ce au votat așa cum
a ieșit din urne este o discuție mai complicată. Mai simplu este să vedem cine
sunt cei aproape zece miloane de nevotanți.
De fapt, nevotanți este impropriu spus. Ei au făcut totuși o alegere. Au
ales să fie de acord cu rezultatul votului, oricare ar fi fost acela. Cu alte
cuvinte, au aprobat sau au validat prin tăcere acel rezultat.
Nu toți. Ci doar cei din Țară și în viață. Facem precizarea asta, deoarece
se știe, deși nu se recunoaște, că listele de 18 milioane conțin vreo două
milioane de fictivi. Aceia se află acolo, pe liste, pentru ca România să aibă
mai multe locuri de euro-deputați și pentru ca să primească mai multe fonduri,
dintre cele distribuite de Europa în funcție de numărul alegătorilor. Asta, cu
siguranță. Cu o oarecare incertitudine, datorată imposibilității de a dovedi
așa ceva, ar mai fi de menționat și faptul că cele două milioane de fictivi
votează cu cine stabilește operatorul sistemului digital de centralizare a
voturilor să voteze.
Deci, ne mai rămân vreo opt milioane de nevotanți vii și deștepți. Cam tot
atâți câți au votat efectiv. Pe aceștia îi putem împărți, constructivistic, în
două categorii. Cei care nu votează pentru că nu au cu cine și cei care nu votează
pentru că nu pot, fie din motive fizice, cum este depărtarea de locul unde se
află urna, fie din motive morale, că nu îi lasă conștiința.
Câți sunt din fiecare categorie este greu de stabilit, în lipsa multor date
concrete. La bunul simț și considerând că cei care nu pot sunt, în marea lor
majoritate cei plecați din Țară dar nescoși de pe listele permanente, ar
rezulta că vreo patru milioane nu au cu cine să voteze, celelalte patru
milioane neputând să voteze.
Ceea ce este deja o mare știre. În România trăiesc patru milioane de oameni
cu drept de vot care ar vota, dar nu au cu cine. De ce este asta o știre?
Pentru că vorbim despre tot atâția alegători câți au votat cu primele două partide,
respectiv cu social democrații și cu liberalii bicefali, la un loc. Adică, dacă
li s-ar face acestor dezamăgiți o ofertă electorală pe gustul lor, cel ce o
face devine automat primul partid politic al României.
Și nu i-am luat în calcul pe cei peste două milioane de români care s-au
dus ieri la vot și au votat doar pentru ca să nu stea acasă, deși nu aveau nici
ei cu cine să voteze. Milioane care, dacă ar găsi o ofertă electorală credibilă
pe piață, și-ar da voturile pentru acea ofertă, fără nicio ezitare.
Și, astfel, am avea un nou partid, susținut de șase ori chiar de șapte
milioane de votanți, opus tuturor celorlalte partide și formațiuni politice,
care nu vor aduna vreodată, la un loc, mai mult de cinci sau maxim șase milioane
de votanți pentru ei.
Teoretic și numeric, dacă s-ar face acea ofertă electorală nemaiauzită, la
toamnă, după alegerile generale, am putea avea un nou Parlament, cu o
majoritate formată din altcineva decât din politicienii corupți și veroși cu
care ne-am obișnuit, de tradiționali ce suntem.
S-ar putea isca astfel acea revoluție democratică de care România are atâta
nevoie și care se lasă așteptată de o generație.
Ca să fie democratică, orice revoluție trebuie inițiată, condusă,
controlată și supervizată de demos. Adică de publicul autohton. Și nu direct,
în stradă, ci în Parlament, prin reprezentanții săi legitimi și mandatați
pentru asta.
După șase cicluri electorale complete, este evident că niciun parlamentar
nu va participa la nicio revoluție democratică, prin activitatea sa în
parlament. În primul rând, pentru că nu are convingerea că el sau ea a fost
trimis acolo pentru așa ceva. În al doilea rând, pentru că știe că nu publicul
l-a făcut parlamentar, ci partidul sau cine l-a pus pe liste. În al treilea
rând, pentru că el sau ea, pe timpul mandatului, are doar două obiective: să
își scoată cu profit investiția personală făcută pentru alegeri și să facă să
fie reales sau realeasă. În al patrulea rând, parlamentarul, mai ales dacă este
nou, suferă două transformări simultane: se boierește și se lenevește. Iar cei
realești continuă să stea cu nasul pe sus și să nu facă nimic. Ceea ce înseamnă
că niciunul sau niciuna nu va munci, alături de asistenții lor parlamentari,
pentru a se pregăti, a ști și a se pricepe la activitatea parlamentară. Mai
ales atunci când este vorba despre exercitarea controlului și supravegherii
parlamentare asupra Executivului.
Nu trebuie să fie chiar toți parlamentarii așa, deși sunt. Este suficient ca majoritatea dintre ei să fie așa cum am arătat în paragraful anterior,
pentru ca Parlamentul să rămână inert și să nu facă nicio reformă democratică.
Ca să nu mai vorbim despre vreo revoluție democratică. Din aceea care să
schimbe radical modul de gestionare a treburilor Țării, în folosul exclusiv al
publicului.
Asta, în condițiile în care revoluția în afacerile publice este singura
soluție pentru a asigura viabilitatea statului român european, în condițiile
actuale internaționale, fie ele economice sau de securitate. Fără această
revoluție, care, cum spuneam, ar face guvernarea să fie exclusiv în folosul
publicului de la noi, guvernanții din cele trei puteri ale statului, cea
legislativă, cea executivă și cea judecătorească, vor face doar ceea ce li se
spune ori li se dă voie să facă din afară, mergând pe prezumția de benevolență
a partenerilor și aliaților noștri.
Ceea ce este bine, în condiții de pace și progres generalizat, în care și
România are și ea alocată o felie. Dar nu are cum să fie deloc bine pentru noi,
în condițiile de criză economică și financiară, de amenințări la adresa
securității continentale, inclusiv cu războiul nuclear, în condițiile de
comportament antagonic, în care unii dintre actorii principali ai scenei
europene și mondiale aleg să caute ieșirea lor din criză sau să preîntâmpine
criza pe seama celorlalți actori, între care este și România. În asemenea
condiții, suntem pierduți, dacă nu gândim cu capul nostru și dacă nu acționăm
noi înșine pentru binele nostru.
Prin aleșii noștri, pentru că așa este democratic. Și pentru că nu vrem să ne
salvăm de criză și de amenințări printr-o nouă dictatură, noi știind prea bine
ce înseamnă asta.
Cu alte cuvinte, viitorul nostru democratic depinde esențial de aleșii
noștri de la toamnă.
Cei din oferta prezentă au dovedit cu vârf și îndesat că nu ne reprezintă,
că nu știu, nu pot și nu vor să guverneze în folosul exclusiv al cetățeanului
român.
Alternativa cu „oameni noi, nepătați” este o improvizație ineficientă,
atâta vreme cât ei nu devin majoritatea și nu sunt pregătiți pentru a face o
revoluție democratică în modul de a guverna domeniul public.
Salvarea Țării prin vot nu vine de la cei care au tot votat până acum. Am
văzut ce pot aceștia. Și cât pot. Și nu ne satisface. De altfel, tot despre salvare
vorbeau și noii democrați de acum un sfert de secol, constituți într-un front.
Putem face deja bilanțul istoric și să vedem că avem iarăși nevoie de salvare.
În loc de salvare, mai bine punem mâna și conducem noi România în folosul
exclusiv al cetățeanului român. Care nu așteaptă nicio salvare, ci doar bună și
eficientă guvernare. Ca să îi fie lui sau ei bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu