O perspectivă tridimensională (cu dimensiunile: succesiune istorică, proces instituțional și comportament al actorilor) a relațiilor Occidentului cu Rusia ar putea scoate în evidență unele caracteristici ale ecuației de securitate internațională, care au fost practic de fiecare dată exploatate la maxim de ruși.
În 24 martie 1999, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO declanșează Operația Allied Force împotriva Serbiei și Montenegro, de lovire din aer a forțelor și obiectivelor de pe teritoriul acestui stat, cu obiectivul declarat și atins ca toate forțele militare, de poliție și paramilitare sârbe să înceteze represiunile împotriva populației din provincia Kosovo și să plece de acolo, guvernul de la Belgrad să accepte reîntoarcerea în siguranță în Kosovo a tuturor refugiaților și dislocaților forțat, iar principiile convenite în acordul întocmit pe baza dreptului internațional să fie implementate. Operație ce s-a încheiat 78 de zile mai târziu, cu atingerea tuturor obiectivelor politice stabilite.
Această operație (care a constituit și premiera istorică a angajării NATO în vreun război) a fost anunțată și anticipată prin mai multe runde de întâlniri ale reprezentanților aliaților cu oficialitățile sârbe de la cel mai înalt nivel. Așa că nu a fost nicio surpriză.
Din perspectiva relațiilor dintre Occident și Rusia, cu toate că Moscova s-a arătat în public că ar avea simpatie și considerație pentru regimul politic de la Belgrad, rușii nu s-au opus războiului nici în cadrul ONU și nici în cadrul Consiliului NATO-Rusia, adică în cele două formate instituționalizate, în care își puteau exprima poziția și preocupările de securitate pe care le-ar fi avut.
Tot ce au făcut rușii, pe dimensiunea comportamentală, a fost ca, în ziua imediat următoare încetării operației Allied Force, să își disloce o subunitate pe transportoare blindate din dispozitivul ei din Bosnia și Herțegovina (unde participa sub comandă americană la forța de stabilizare a situației de securitate - SFOR) și să o trimită la Pristina, capitala Kosovo, unde să securizeze militar aeroportul de acolo. Problema a fost că rușii au făcut asta fără să se coordoneze în vreun fel cu NATO și în interiorul unui timp pe care NATO îl convenise cu guvernul de la Belgrad că nu vor fi mișcări de trupe aliate sau partenere, pe teritoriul Serbiei, astfel încât sârbii să își poată retrage în siguranță forțele din Kosovo și de pe unde le mai aveau ei dislocate, de pe timpul războiului eminamente aerian.
Acest comportament rusesc merită comentat ceva mai mult decât atât. În bătaie practică de joc, comandantul forțelor rusești din Bosnia și Herțegovina i-a comunicat comandantului american în subordinea căruia se aflau operativ acele forțe că intenționează să trimită o subunitate pe un aerodrom cu un nume căruia americanului nu îi spunea nimic. Fără să îi precizeze când urmează să trimită acea subunitate și fără să îl atenționeze că denumirea care nu îi spunea nimic americanului era de fapt denumirea de pe hărțile rusești a aeroportului Pristina. Fiind în interiorul perioadei în care doar acea subunitate rusă se afla pe teritoriul Serbiei, NATO nu a avut ce face decât să constate, uitându-se la televizorul prin care CNN anunța lumii mișcările de trupe rusești, că Rusia a ocupat militar, de capul ei, singurul aeroport din provincia care urma să fie administrată de NATO, împreună cu partenerii săi pentru pace.
Deși de valoare modestă ca forță militară, acest gest putea oricând să dobândească o valoare strategică, dacă NATO ar fi încercat să preia controlul militar al singurei porți aeriene din zona în care urma să se instaleze, iar rușii s-ar fi opus pe teren. Cu eforturi considerabile și cu decizii luate la nivel strategic în capitalele NATO, mai ales la Washington DC și la Londra, s-a convenit ca NATO să dea dovadă de reținere și să reia controlul asupra acelui aeroport prin dialog și înțelegere cu rușii. Ceea ce nu s-a întâmplat decât după ce Rusia a fost obligată să își întoarcă avioanele de transport pe care deja le trimisese ca să facă demonstrația din aer că aeroportul Pristina este sub controlul ei exclusiv. Întoarcere din aer întâmplată în două cazuri deasupra României, care a interzis survolul acelor aeronave rusești, în coordonare cu NATO și în cadrul parteneriatului pentru pace.
Ca un element relevant în explicarea acestui comportament rusesc, la marginea declanșării unei eventuale confruntări militare NATO – Rusia, să menționăm că, în anticiparea declanșării Operației Allied Force din 24 martie 1999, la 9 martie același an, directorul Serviciului Federal de Securitate rus a devenit și secretarul Consiliului de Securitate, instituția responsabilă de toate deciziile de securitate națională și internațională ale Președintelui Federației Ruse. Este vorba despre domnul Vladimir Vladimirovici Putin, care va rămâne doar cu funcția de secretar al Consiliului de Securitate, începând cu 29 martie 1999 și până în august, același an, când preia funcția de Prim Ministru al Federației Ruse.
Adică, comportamentul acela militar rusesc, de dispreț față de națiunile NATO și la limita unui posibil incident care să declanșeze o confruntare militară cu o evoluție imprevizibilă, a fost supervizat, de la nivelul președintelui de atunci rus Elțîn, de actualul președinte rus Putin.
Și doar comportamentul de reținere și insistență la dialog, al oficialilor din NATO (care și-au păstrat unitatea de decizie și de voință) a făcut ca să nu consemnăm, încă din 1999, o confruntare militară NATO – Federația Rusă, pe teritoriul unei a treia părți.
În același fel (pe cele trei coordonate propuse la început) putem privi și anul 2008, când președintele de la sfârșitul mandatului Putin vine la Summit-ul NATO de la București, în context instituțional, ia masa cu președintele american Busch (și el în ultimul an de mandat), se asigură că NATO nu invită nici Georgia și nici Ucraina să înceapă programul de obținere a calității de membru NATO, după care, câteva luni mai târziu, trecând din funcția de președinte în cea de prim-ministru, profită de improvizațiile de securitate naționale ale președintelui de atunci al Georgiei și invadează această țară. Fără nicio reacție din partea NATO ori a Uniunii Europene, ca cele două instituții fundamentale ale Occidentului aflat în raporturi cu Federația Rusă.
Și tot la fel putem privi și anul 2014, când cu anexarea Crimeii la Federația Rusă. Despre care sunt multe de spus, desigur.
Aceasta a fost doar o schiță. O propunere de metodologie tridimensională de analiză a unor relații de securitate între Occident și Federația Rusă. Fără îndoială, sunt multe alte metode prin care să ne uităm la același subiect. Dacă metodele sunt valabile și datele folosite sunt adevărate, atunci ar trebui să ajungem la același rezultat, indiferent de metodă.
Concluzia de astăzi este că domnul Vladimir Vladimirovici Putin este dispus, nu de azi ci de mai bine de două decenii, să își arate disprețul față de Occident inclusiv prin aducerea relațiilor dintre națiunea sa și națiunile transatlantice în pragul războiului, atâta timp cât acesta nu se declanșează propriu-zis. Iar limita de suportabilitate a acestui comportament rusesc este dată întotdeauna de ocupanții funcțiilor de decizie strategică din Occident. Cu mențiunea că, la atingerea acelei limite, domnul Putin se arată întotdeauna dispus să se oprească din gesturile provocatoare. Nu știm însă cât de dispus este la dialog, deoarece Vestul nu i-a propus niciodată așa ceva, la modul serios.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu