Dialog virtual (un prieten virtual întreabă, eu răspund)
Întrebare: Cât de reală este invazia militară a Rusiei în Ucraina?
Răspuns: O invazie militară a Rusiei în Ucraina este atât de reală pe cât este reală intenția Rusiei de a merge la război. Să reținem că vorbim despre o invazie.
Adică o pătrundere cu arme și trupe pe teritoriul unui stat suveran și independent, continuată printr-o ocupație militară a acelui teritoriu și asigurată prin interzicerea succesului altor acțiuni militare adverse, de restabilire a controlului legitim asupra acelui teritoriu. Exemplul cel mai recent este din 2008, când Federația Rusă a invadat militar Georgia, ocupând cu trupele și armele sale o bună parte din teritoriul acestei republici caucaziene independente și suverane, cu scopul politic de a interzice guvernului legitim de la Tbilisi să își restabilească controlul administrativ asupra celor două regiuni separatiste, stabilite prin înghețarea unui conflict ce dura de la disoluția Uniunii Sovietice, la finalul lui 1991.
Alte tipuri de acțiuni agresive, mai mult sau mai puțin duse cu mijloace și forțe armate, nu se califică pentru eticheta de invazie. Deși ele pot fi catalogate ca agresiuni asupra unui stat independent și suveran. Cum ar fi o incursiune a forțelor rusești în Ucraina, în urma căreia Rusia nu ocupă un teritoriu și nu instituie controlul său militar asupra populației de pe acel teritoriu. Doar că chiar și o simplă incursiune din aceasta se califică pentru catalogarea ei ca agresiune armată asupra statului independent și suveran, și are consecințe de drept internațional. Inclusiv poate declanșa măsuri de sancționare a agresorului.
Așa că, dacă mă întrebi doar despre invazie, îți pot răspunde că eu nu sesizez niciun obiectiv politic al Moscovei, în Ucraina, care să trebuiască să fie atins printr-o invazie.
Cu alte cuvinte, nu văd de ce am discuta acest subiect al invaziei, mai ales în forma sa exacerbată, în condițiile în care nu numai că formal Moscova proclamă că nu are un asemenea obiectiv și în consecință nu are niciun motiv să declanșeze neprovocată vreo invazie a Ucrainei, dar nici de pe margine nu se vede că Moscova ar avea de gând să invadeze Ucraina.
Întrebare: Și totuși Rusia și-a masat forțe foarte numeroase și foarte puternice nu numai al granița cu Ucraina, dar și în Belarus, astfel încât, dacă ne uităm pe harta cu plasamentul acelor forțe, ar trebui să concludem că Moscova se pregătește pentru a invada Ucraina pe cel puțin două direcții de ofensivă, cu obiectivul de a cuceri Capitala Kiev. De ce ar face așa ceva Rusia, dacă e cum zici, că nu are niciun obiectiv politic care să justifice invazia militară, nici declarat și nici intuit?
Răspuns: În termeni consacrați, aducerea acelor forțe și distribuirea lor pe teritoriile Federației Ruse și Belarus, în posturi amenințătoare, precum și ridicarea gradului de pregătire pentru operații militare spre cel maxim, prin exerciții și antrenamente în zonele de amplasare a forțelor armate se numește amenințarea cu forța armată.
Doar dacă s-ar îndeplini și celelalte condiții, de intenție (obiectivul politic despre are ziceam mai înainte) și de oportunitate (condiții externe, care să dea o speranță cât mai credibilă de succes al acțiunilor militare agresive), am putea vorbi despre iminența unei invazii săvârșite cu acele trupe și armamente rusești, la care ne uităm mirați cu toții, de două luni încoace.
Altfel, în absența intenției și oportunității, mișcările astea de forțe armate, cărora eu le zic „flexarea mușchiului militar” al Rusiei, nu sunt altceva decât o demonstrație menită să spună lumii că, uite, Rusia este puternică, este hotărâtă, iar militarii sunt executanți fideli ai ordinelor politicienilor din fruntea statului, care îl au pe domnul președinte Putin în fruntea lor.
Întrebare: De ce ar face Rusia așa ceva? Să amenințe, fără să aibă însă intenția de a trece la fapte, de a declanșa invazia despre care vorbește toată lumea?
Răspuns: Demonstrațiile de forță și amenințarea cu forța armată sunt elemente de comportament al statelor care au o istorie îndelungată. Ele apar întotdeauna în comportamentul internațional al unui stat, atunci când acel stat nu are alte argumente și alte puteri non-militare, la care să facă apel, atunci când intenționează să schimbe ceva în relațiile internaționale la care este parte.
În cazul acesta concret, Rusia și-a declarat cu voce foarte tare și foarte fermă câteva nemulțumiri ale sale, despre modul în care funcționează aranjamentele de securitate din Europa. Așa cum și-a declarat poziția sa față de anumite aspecte ale comportamentului altor state europene, mai ales al celor aliate în NATO.
Vorbim despre întărirea capacităților de apărare, adică eminamente defensive, ale aliaților din așa-zisul flanc estic, prin aducerea pe teritoriul lor a unor instalații, forțe și comandamente NATO, cu statut permanent sau temporar.
Trebuie subliniat aici că Rusia refuză să recunoască acel caracter defensiv și deci neamenințător al prezenței militare aliate pe teritoriile unor state NATO cum sunt Polonia și România. Ba, mai mult, Rusia refuză să folosească instrumentele deja existente, cele de inspecții, verificări și controale, la care ar fi avut acces, dacă nu s-ar fi retras unilateral din acordurile și convențiile care instituționalizează internațional aceste instrumente, cunoscute sub genericul de aranjamente de securitate și de creștere a încrederii între statele europene.
Doar astfel poate Rusia să pretindă că prezența unor forțe, instalații și comandamente NATO pe teritoriile statelor NATO ar fi percepută la Moscova ca pe o amenințare de natură militară la adresa ei, amenințare care ar justifica la o adică o reacție militară din partea rușilor.
De unde și pretenția complet ilegală, din perspectiva dreptului internațional și complet neserioasă, din perspectiva comportamentului actorilor internaționali, de a cere retragerea forțelor, instalațiilor și comandamentelor NATO de pe teritoriile statelor membre NATO, pe criteriul absurd că aceste state ar fi deveni aliate mai recent, adică cu doar 23, respectiv 18 ani în urmă.
Pentru a da credibilitate unor asemenea pretenții ilegale și neserioase, Rusia recurge la un comportament internațional de factură huliganică, ca orice derbedeu care are ca singur argument faptul că e violent de felul său, a petrecut mult timp la sala de forță și mai are și tupeu să sară la bătaie, când are el chef. Adică, Rusia amenință cu forța sa armată.
Întrebare: Deci zici că nu e nimic mai mult aici decât o golăneală, din partea Rusiei?
Răspuns: Nicidecum! Doar comportamentul ăsta poate fi asemuit cu cel al unui derbedeu violent și fără maniere. Rusia este însă foarte serioasă și foarte precisă în ceea ce face.
Desigur, nu vorbim despre intenția de a merge la război, împotriva Ucrainei ori a NATO.
Vorbim despre faptul că actualele aranjamente de securitate din Europa datează de dinainte de disoluția Uniunii Sovietice, iar Federația Rusă (care a moștenit politic și teritorial doar o parte din ceea ce era Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) nu se simte de fel confortabil în arhitectura de securitate europeană, edificată astfel.
Desigur, exemplul cel mai la îndemână este anexarea Peninsulei Crimeea la Federația Rusă. Anexare ce s-a făcut în afara aranjamentelor de securitate existente (ba chiar cu încălcarea lor grosolană) și, în consecință, anexarea este recunoscută internațional doar de vreo doi sateliți ai Rusiei.
Dar tot aici putem include și faptul că, spre deosebire de fosta URSS, Federația Rusă nu mai beneficiază de recunoașterea internațională a controlului strategic și hegemonic, pe care Uniunea Sovietică îl exercita asupra statelor socialiste din centrul și estul Europei.
Nici măcar controlul Moscovei, exercitat asupra fostelor state sovietice socialiste, nu mai este recunoscut internațional de către nimeni.
Iar faptul că Rusia și-a menținut trupe pe teritoriul unora dintre aceste state foste sovietice, devenite independente și suverane între timp, precum și că a încurajat războaie civile și mișcări separatiste pe teritoriile acelor state (care au dus la așa-zisele conflicte înghețate) nu este un fapt în măsură să satisfacă orgoliile hegemonice ale Moscovei. Mai ales că, iată, în contrapartidă la pretențiile ilegale și neserioase ale Rusiei, ceilalți actori internaționali, mai ales Statele Unite și Uniunea Europeană, propun ca Moscova să își retragă acele forțe și să renunțe la susținerea forțelor separatiste, din fostele republici unionale sovietice.
De aceea, rescrierea aranjamentelor de securitate, în vigoare dar nu în forță față de Federația Rusă, în momentul de față, în Europa este cel mai important obiectiv strategic al Moscovei. Obiectiv care justifică tot tapajul făcut prin demonstrația de forță amenințătoare la adresa Ucrainei, dar și la adresa statelor aliate în NATO, de pe flancul de est al Alianței.
Întrebare: Am înțeles, acum. Dar oare de ce americanii nu au înțeles tot așa ceva? De ce americanii, prin vocile cele mai autorizate (președintele Biden, consilierul său de securitate națională, purtătorii de cuvânt ai Departamentului de Stat și Departamentului Apărării, senatori seniori în materia relațiilor internaționale) insistă să anunțe publicul lor național și publicul mondial, totodată, că războiul cu Rusia este iminent, că poate degenera oricând într-o confruntare nucleară, iar aceasta ar putea avea și o dimensiune globală?
Răspuns: Te rog să fii convins că și americanii, de la președintele lor și până la portarul de la Ambasada Statelor Unite la Moscova, au înțeles exact același lucru, pe care l-am enunțat și eu mai sus.
Dacă te uiți atent la declarațiile americanilor, vei descoperi că și ei zic cam același lucru ca și mine, doar că îl zic cu alte cuvinte.
De exemplu, când zice un senator că „Putin vrea să refacă Uniunea Sovietică”, el zice exact ce am zis și eu: că Moscova nu este mulțumită de faptul că a pierdut recunoașterea și acceptarea internațională a controlului ei asupra unei zone de influență strategică europeană, compusă din republicile unionale dar și din statele socialiste din afara URSS și că vrea să își refacă acea influență, care să mai și fie recunoscută internațional, ca pe vremea URSS.
La fel, când consilierul de securitate națională al Președintelui Statelor Unite vorbește despre iminența unei agresiuni armate a Rusiei asupra Ucrainei (în interval de zile), el zice de fapt că amenințarea cu forța, etalată de Moscova, este recunoscută ca atare, este credibilă la Casa Albă, iar exprimarea publică a acestei recunoașteri ar fi și o formă de descurajare a Kremlinului, căruia i se spune public faptul că mesajul său a fost recepționat, așa că nu mai are de ce să continue cu flexarea mușchiului său militar.
Asta nu înseamnă că în Washington D.C. nu ar fi oameni importanți, care contemplează cu interes eventualitatea unei confruntări armate în Europa, iscată de Rusia și care își planifică la modul cel mai serios să tragă maxim de profit strategic de pe urma unei asemenea confruntări.
Ca să nu mai vorbim despre cei care țin neapărat ca atenția opiniei publice americane să fie concentrată pe subiectul unei ipotetice invazii iminente a Rusiei în Ucraina și nu pe ascendentul strategic al Chinei, în regiunea sa, dar și la nivel global.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu