Gabriel Liiceanu - un artist al gândului

De Moș Nicolae, mi-am pus în ghetuțele frumos lustruite un cadou: lectura cărții lui Gabriel Liiceanu, intitulată Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie.

 Cartea este publicată la Editura Humanitas, la început de toamnă, anul acesta, iar eu o cumpărasem, de la Librăria Humanitas, de la Cișmigiu, în ultima zi de toamnă. Și de aceea spuneam că mi-am făcut cadoul lecturii și nu al cărții fizice, deoarece nu am avut de fel răbdare să aștept ca să o descopăr la locul din hol al ghetuțelor (care oricum sunt metaforice, în cazul meu), cam cum făcea într-o pastilă de umor celebrul personaj Mister Bean, cu cadourile sale de Crăciunul sărbătorit de unul singur.

 Desigur, cartea va fi lansată și la Târgul de Carte Gaudeamus și în alte forme specifice, așa cum va fi recenzată și prezentată publicului interesat de profesioniștii scrisului și lecturii de carte, printre care eu nu mă aflu.

 Dar nici nu pot să trec cu vederea un fapt esențial, pentru mine, ca consumator de literatură filosofică, pe subiecte de credință religioasă. Și dacă nu îl pot trece cu vederea, atunci este normal să vi-l destăinui și dumneavoastră. Este vorba despre faptul că această carte este o operă de artă a gândului.

 Și asta nu pentru că așa își are titlul (Ce gândește Dumnezeu?) ci pentru că Gabriel Liiceanu este un artist al gândului, în toată puterea sa creatoare.

 Afirmația asta nu poate rămâne singură, ci trebuie însoțită de o cât de mică explicație. În primul rând, un artist este cel care își etalează în fața publicului consumator al artei sale o parte, un segment, o câtime din sufletul său. 

 Sunt mulți care fac asta fără să fie artiști, cum bine ne mai aducem aminte de emoția primului „Te iubesc” spus sincer, abia după ce ne-am perpelit îndelung, dacă să ne arătăm sau nu iubirea noastră. Adică, dacă să ne arătăm sau nu acea parte din sufletul nostru, atât de sensibilă și de vulnerabilă. Și asta ne face să ne simțim oameni mai mult decât alte atitudini sociale, mai ales când am scăpat cu bine și nu ne-a terfelit în vreun fel sufletul cei în fața cărora ni l-am etalat noi.

 Artiștii însă, fie că sunt creatori sau interpreți, își pun sufletul la vedere de mult mai multe ori și față de mult mai multă lume. De unde și sfiala cu care o fac, precum și bogăția de metafore, de simboluri, de alte figuri de stil, cu care își drapează acea bucățică de suflet, expusă public.

 Așa că orice gânditor care își etalează gândul sincer, onest, gândul izvorât din sufletul său, devine un artist al gândului, chiar dacă titlul lucrării sale nu ne spune nimic despre gânduri. 

 Această carte cadou pentru mine este despre gânduri și în titlu și în conținut. Eu am citit-o repede și cu imensă plăcere, fără să mă întreb vreun moment ce a vrut de fapt să zică autorul, pentru simplul fapt că l-am creditat pe Gabriel Liiceanu cu deplină onestitate intelectuală. Astfel încât, cel puțin pentru mine, autorul a vrut să zică exact ceea ce zice, în fiecare pagină din cele 234, fără Note și fără Cuprins.

 La fel cum am făcut cu secretul metodei mele de a mă lăsa de fumat, pe care am tot spus-o fumătorilor, fără să îmi pese că mai nimeni nu m-a luat în seamă, tot așa fac și cu secretul metodei mele de lectură a unui text complex, cum este cel din care este alcătuită cartea Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie. Îl spun aici, indiferent de cum va fi el receptat.

 Eu am citit cartea aceasta ca și când aș fi privit un triptic sau o pictură de Hieronymus Bosch. La Bosch, ansamblul este constituit din părți, care la rândul lor sunt intersecții de imagini cu peisaje, personaje și alte obiecte/forme despre cum ar fi arătat gândurile iscate de o poveste spusă într-o altă poveste, la rândul ei spusă într-o altă poveste. Fiecare dintre acele povești în povești în povești fiind un prilej de încântare vizuală și mai ales ideatică, fără ca să simțim vreodată nevoia să fim de acord cu artistul, ori să îi negăm în vreun fel meritul de a ne spune vizual ceea ce ne spune. Uneori chiar ilustrând reversul metaforei uzuale, cum a făcut-o, de exemplu, când a ilustrat ideea de „fundul pământului” cu posteriorul dezgolit al unui om, privit din spate și printre picioarele căruia se deschidea o grotă în care locuia un sfânt sihăstrit în fundul pământului. Și asta într-un triptic destinat unui altar mobil de biserică catolică. Adică, într-o lucrare plastică destinată ochilor unui prelat care se roagă la Dumnezeu, privind-o, și în fața căreia săvârșește liturghia. 

 La Gabriel Liiceanu, ansamblul acestei cărți este constituit din două părți, fiecare cu intersecții de informații, raționamente, argumente, referințe despre scrisele altora sau ale sale, intersecții care sunt fiecare în parte o sursă de încântare a minții, fără nici cea mai mică senzație că ar trebui să fim de acord cu artistul gândirii, ori să îi negăm în vreun fel meritul de a ne spune cu cuvintele potrivite ceea ce ne spune. Chiar dacă ni s-ar părea blasfemic, uneori. Nu prin argument, ci prin simpla abordare a unor teme sau idei  ce altfel sunt protejate de dogma religioasă, prin acel „crede și nu cerceta”. 

 Eu unul am convingerea că una dintre magistralele cunoașterii definitorii pentru om este credința în Dumnezeu. În oricare Dumnezeu. Celelalte magistrale fiind cunoașterea științifică și cunoașterea prin artă.

 Dar îl cred și îl apreciez pe Gabriel Liiceanu când îmi mărturisește mie, cititorul, că „teologia nu are de ce să fie amestecată în treburile cunoașterii”. Așa cum cred că nici revelația, nici hermeneutica și nici inițierea nu sunt mecanisme de cunoaștere, ci doar niște prilejuri de aflare a unor informații intermediate despre Dumnezeu. 

 Asta, în condițiile în care cunoașterea este mai mult decât informație. Este capacitatea omului cunoscător de a face ceva benefic pentru sine sau pentru omenire, cu ceea ce știe. 

 De aceea, atâta vreme cât nu vom ști (și nici nu putem afla, decât din ceea ce ne spun, fără definitivă credibilitate, dogmele religioase) cum este cu moartea, cu lumea cealaltă, cu împărăția cerurilor, cu purgatoriul, cu traversarea frontierei dintre existență și altceva, ori și nonexistență, nici nu vom cunoaște ce trebuie să facem pentru a ne pregăti cât mai bine pentru sfârșitul vieții noastre și mai ales pentru ceea ce este după ea. 

 În schimb, prin credință, putem să cunoaștem cum să ne ordonăm viața, astfel încât să primim o răsplată divină cât timp suntem încă în viață.