Străinii României

Un analist politic, eșuat de două ori, prima dată în propria sa incapacitate de a înțelege mediul în care funcționa el ca demnitar român și, apoi, ca europarlamentar, vede în situația actuală a României, generată de demisia Guvernului Ponta, sub pretextul străzii, efectul unor jocuri ale sferelor de influență, jucate de marile puteri europene, Rusia și Germania, în detrimentul americanilor.

Foto: nineoclock.ro

Un alt eșuat, fost premier, condamnat exemplar de două ori, pentru fapte ridicol de minore, vede, în aceeași situație, un câmp fertil de manifestare a unor „agenți de influență externi”, care pot genera și aplica „scenarii periculoase”.

Cum amândoi sunt foști șefi ai diplomației românești, adică foști miniștri de externe, am crede că știu ce vorbesc, respectiv ce scriu ei, ca blogger-i ce sunt. Dar, oare chiar așa să fie?

Ca răspuns, am putea avea o discuție despre credibilitatea fiecăruia dintre ei, în parte. Dar, la fel de bine, am putea să îi lăsăm în pace și să discutăm doar relația adevărată a României cu străinii săi, nu cu toți, ci doar cu aceia de care depinde ea pentru a funcționa, și să vedem dacă chiar așa este, cum zic cei doi foști.

Concluziile unei asemenea discuții ar arăta cam așa.

În rândul românilor, există o stare de spirit specifică, atunci când vine vorba despre străini. Sunt multe de spus despre psihologia relațiilor românilor cu străinii. Pentru discuția de aici, să notăm numai că, fără argumente, indiferent de gradul lor de pregătire și de cultură, românii se delimitează automat de orice străin.

Principala explicație a acestei delimitări este reacția de protecție la necunoscut, la neînțeles, prin delimitare. De cele mai multe ori, această delimitare poate fi negativă, în sensul că străinul de care se ferește românul este perceput că ar fi situat mai sus decât el. Mai ales din punct de vedere material. Și, atunci, instinctiv, românul recurge la compensare. Fie consideră că străinul a ajuns să fie mai bogat tocmai pentru că românul este sărac, în sensul că sărăcirea românului este îmbogățirea străinului, fie consideră că străinul este mai bine situat material, dar că este mai prost decât românul, așa că, până la urmă, aceste două stări se compensează reciproc.

Cunoscând sau, măcar, intuind această caracteristică a psihicului național, orice politician român care se respectă va încerca să își maximizeze sprijinul popular prin accentuarea atitudinii naturale românești față de străini.

În discursul public, orice politician român va arăta răspicat, ori doar va lăsa să se înțeleagă faptul că toate problemele Țării și, în special, proasta guvernare sunt generate de străini sau au o legătură directă cu străinii. Așa a fost de când s-a început construcția statului român, ca actor independent pe arena internațională. Ce s-a schimbat în cei o sută și aproape patruzeci de ani au fost doar unele nuanțe și numele străinilor.

În același timp, capitalizând pe aceeași atitudine de delimitare față de străini a publicului românesc, politicianul nostru induce cu intenție ideea că România este complet dependentă de străinătate și că, fără străini, nici românii n-ar putea exista. Ceva de genul: este adevărat că străinii se îmbogățesc pe spinarea românului sărăcit, este adevărat că străinii sunt mai proști decât românii, dar ei sunt mai puternici și numai de ei depinde dacă românului îi va fi mai rău decât îi este în prezent, sau îi va fi ceva mai bine. Așa că, haideți, să ne purtăm frumos și să nu îi supărăm pe străinii ăștia ai noștri! Chiar dacă îi înjurăm pe la spate.

Întrebarea este cât din această atitudine populară, exploatată de politicieni, se regăsește și în relațiile instituționale și formale între România și străintate?

Răspunsul este că, în cea mai mare măsură, România oficială se poartă cu străintătea pe exact același principiu al delimitării negative, cu compensație pshiologică pozitivă. Chiar dacă România este membru al aceleiași familii euro-atlantice, cu drepturi depline în NATO și în Uniunea Europeană. Ceea ce, dacă nu este rău, este cel puțin păgubos.

Ca român care mi-am petrecut ultimul sfert de veac în relații cu străintatea, inclusiv ca reprezentant al unei autorități românești la NATO, vă pot destăinui următoarele.

Nu există nici urmă de reciprocitate în atitudinea străinilor față de români, ori a celorlalte state față de România. Adică, străinii nici nu știu că românii se delimitează de ei negativ și habar nu au că ei ar fi într-o competiție cu românii pe principiul cine este mai bogat sau mai deștept.

Tot ce constată străinii, oficial sau la nivelul opiniei publice, este că românii din România se țin cât mai departe de ei, iar românii veniți permanent în țările lor se integrează foarte repede, până la pierderea identității de român. Cu excepția celor care au ajuns acolo doar ca să fure sau să cerșească, desigur.

Pe vremea când lucram pentru România, până acum mai bine de un deceniu, străinii erau extrem de încântați când descopereau în mine un tip care nu se delimita de ei. Și când zic străini, mă refer nu numai la occidentali, dar și la cei din estul sau din sudul Europei. În faza inițială a contactelor cu străinii, mă preocupam de identificarea punctelor comune din viața noastră sau a țărilor noastre, astfel încât să începem colaborarea de pe poziții comune și egale. Ceea ce ei, străinii, înțelegeau foarte bine, deoarece așa se comportau și între ei.

Astfel am putut avea succes în demersurile mele de promovare a intereselor României. Singura problemă pe care am întâmpinat-o pe atunci a fost că, în Capitală, nu găseam mai niciodată un corespondent de același calibru ca străinul cu care interacționam. Cu câteva excepții, desigur. Dacă ajungeam foarte repede la o comuniune de idei cu străinul, după ce ne asiguraserăm reciproc de faptul că aveam aceleași valori și aceleași interese convergente, acasă procesul era mult mai dificil.

Pe lângă faptul că trebuia să înlătur suspiciunea automată că, dacă mă înțeleg bine cu străinii, atunci, cu siguranță, înseamnă că ăia m-au cumpărat cu totul, traducerea mesajelor din mentalitatea străinătății în cea românească se dovedea, de fiecare dată, deosebit de laborioasă și deschisă oricărui rezultat. Așa că au fost nenumărate cazurile în care deciziile defavorabile României nu au fost luate de străini, ci chiar de românii înșiși, care au plătit astfel tributul delimitării lor negative față de străintate.

Mi-aș fi dorit ca, la o duzină de ani de la intrarea efectivă a României în NATO și la nouă ani de la intrarea ei în Uniunea Europeană, românii și conducătorii lor politici să aibă o cu totul altă atitudine față de străini și străintate. Să înceapă să fie nu numai români, dar și europeni și atlantiști, în același timp.

Dacă am fi fost europeni, n-ar mai fi fost valabil niciun argument de tipul ei și noi. Ei europenii, sau ei germanii, ori francezii, ori ungurii și noi românii. Dacă am fi fost atlantiști, n-ar fi fost posibil curentul anti-americanist din media cea nouă de pe la noi, curent ce se revarsă și în politica românească. Prin anti-americanism înțelegând inclusiv supunerea necritică la indicațiile câte unui funcționar de mâna a șaptea din administrația americană.

Din păcate, mai avem mult până acolo. Asta, dacă vom ajunge vreodată să pornim pe drumul acesta, al integrării euro-atlantice de-adevăratelea. Ca țară, desigur. Altfel, la nivel individual, ne-am integrat de mult, mai ales cei tineri și deștepți, care au plecat de la noi, să se integreze pe acolo, prin străinătate. Și de care ne delimităm, cu înțelepciune românească tradițională.