Popularea poporului român

Din punct de vedere istoric, poporul român este atestat doar de pe la începutul secolului al XIX-lea. Mai precis, întâlnim numele de „norod”, ca nume de origine slavonă pentru „popor”, în corespondența lui Tudor Vladimirescu, dintre care cel mai cunoscut citat este cel cu „patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. 

   Pașoptiștii și fauritorii statului român, din a doua jumătate a aceluiași secol al XIX-lea consemnează anul 1821 ca începutul „trezirii” naționale pe temelii latine. Latinitatea fiind principalul, dacă nu chiar singurul, element de individualizare românească într-o zonă geografică în care celelalte populații vorbeau câteva limbi slave, ori grecește, turcește, germana sau maghiara.

Foto: istorie-pe-scurt.ro (Steagul lui Tudor Vladimirescu)

Desigur, în anii 1970, când maghiarii din Ungaria au redescoperit că ar avea o istorie „națională” de o mie de ani, românii din România au descoperit că și ei au o istorie la fel de „națională”, doar că de două mii de ani. 

    De fapt, latinitatea și continuitatea etno-genetică ale românilor au fost teme de „nation-building” (edificare națională), începând doar cu a doua parte a secolului al XIX-lea. Mai devreme decât atunci, istoria nu consemnează niciun act politic din care să rezulte vreun sâmbure de popor, de nație, de națiune, de ceva asemănător, înainte de scurta dar relevanta inserție istorică a lui Tudor Vladimirescu. 

   Cu excepția unor aproximări. Cum ar fi observația că folclorul vorbește despre „Bădița Traian”, ori cum ar fi o consemnare de secol al XVII-lea, din care rezulta că un cronicar și-a dat seama că românii „de la Râm” (Roma) se trag.

    Din punct de vedere instituțional, nu se poate vorbi despre poporul român înainte de instituirea Principatelor Române și de includerea Transilvaniei în Austro-Ungaria, momente de secol al XIX-lea, care au consemnat unele instituții cu vocație națională, din punct de vedere politic și cultural. 

    Am putea spune fără să greșim că poporul român s-a „trezit” că este o națiune odată cu instituționalizarea statelor în care locuia, așa cum americanii se proclamaseră ca națiune, atunci când și-au format Statele Unite, ca independente de Marea Britanie, cu un secol înaintea românilor.

    Din perspectivă comportamentală, însă, nu putem vorbi nici măcar acum, în zilele noastre, despre un popor român complet format, trezit de-adevăratelea, articulat și funcțional. 

    Și spun eu asta nu pentru că poporul român nu ar fi unul complet omogen, monocromatic, monogenetic și monocultural. Ci tocmai pentru că poporul român, atâta cât este, nu se dovedește defel capabil de acceptarea diversității, de incluziune, de policromie. Din contră, populația din statul român se teme de, ori chiar consideră diversitatea, incluziunea, policromia că ar fi amenințări la adresa ființei sale. 

    În plus (de fapt, în minus), populația din acest stat național unitar România și-a luat un obicei multi-secular de a se asupri pe sine însăși. 

     Astfel, segmente semnificative de populație și-a făcut și încă își mai fac un obiectiv existențial din a combate alte segmente semnificative din aceeași populație, pe diferite teme. De cele mai multe ori irelevante, aceste teme, ca substanță. Dar perfect valabile ca pretext.

    În afara marilor trădări, a marilor urgisiri în masă, în afara transferurilor de populații ca soluții la probleme de posesiune teritorială, din secolele precedente celui în care viețuim, istoria consemnează nenumărate atitudini de intoleranță, de arătare cu degetul, de stigmatizare, de aruncare cu piatra în oamenii de pe acest teritoriu, doar pentru că aceste atitudini aduceau beneficii celor ce le adoptau. 

    Atitudini pe care le vedem și astăzi, aproape în fiecare zi. Doar că nu se mai manifestă în formele atât de violente, cum erau cu o jumătate de secol în urmă. 

    Multe dintre aceste atitudini sunt blamate public, în România. Mai ales în rețelele de socializare, apărute odată cu noile medii de comunicare în masă. 

  Doar că nu sunt blamați și membrii publicului care dovedesc intoleranță, care arată cu degetul, care stigmatizează verbal, ori care dau cu piatra oprobiului public în conaționalii lor care nu sunt ca ei. Sunt blamați public exclusiv străinii! 

    Străinii care îi primesc pe tinerii alungați din România de lipsa de perspectivă, impusă de cei care îi alungă de acasă, de „reproșul” că acești tineri ar vrea prea mult, că învață prea bine, că au ambiții prea mari. 

    Străinii ăștia atât de blamați de un segment sesizabil al publicului românesc sunt cei care propun diversitatea culturală, religioasă, hormonală sau de oricare altă natură, ca măsură a forței și a coeziunii unui popor, ori ca măsură a statusului național performant. Străini care se constituie într-un exemplu de incluziune a celor abandonați, nevoiași, diferiți fizic sau psihic de marea majoritate. Străini care recunosc valoarea unor membri foști ai publicului românesc și le conferă premii, inclusiv premiul Nobel. 

   Să reținem observația de bun simț că identificarea greșită a problemei va duce întotdeauna la soluții greșite, care nu vor rezolva niciodată această problemă. 

    Formulată corect, problema este că România de astăzi nu este populată de un popor în deplinul înțeles politic și cultural al conceptului. 

      Ci este populată doar de un public divergent în ceea ce privește soluțiile de conviețuire, de progres, de maximizare a bunăstrăii individuale și, pe această bază, a bunăstării colective. 

    Public care este convins că bunăstarea fiecăruia depinde de prostirea, de înșelarea, de jefuirea, de blamarea celorlalți membri ai aceluiași public. Și care are adânc împământenită convingerea că așa e bine. 

     Că fericirea sa și transformarea sa într-un popor, într-o națiune egală cu celelalte ale Lumii se vor petrece doar atunci când va fi „pur” din toate punctele de vedere. Chiar dacă această uniformizare s-ar petrece la nivelul cel mai scăzut. 

     Un alt adevăr de bun simț este că istoria omenirii nu cunoaște niciun exemplu de succes, ca rezultat în demersurile de epurare națională. Ca un câștig al politicilor și programelor de monocromatizare a publicului național. Ori ca un succes în nivelarea populară. În aducerea la cel mai mic numitor comun a membrilor unei colectivități cu vocație de popor. 

    Chiar și succesul de care se bucură cei ce practică asemenea „soluții” de edificare națională se dovedește a fi doar unul temporar. 

     Averile acumulate de pe urma acestor practici nu durează mult timp, nicăieri în Lume. Cum nu au durat nici în România averile acumulate de pe urma vânzării sașilor și everilor, chiar dacă ele nu au fost averi private, ci publice. 

    Așa că formularea problemei poate continua cu observația că România de astăzi nici nu va ajunge vreodată să fie populată de vreun popor, în accepțiunea general acceptată a conceptului. 

        Fără nicio îndoială, dacă este formulată corect, problema asta are o soluție. Sau mai multe. 

        Doar că aceste soluții nu vor putea fi niciodată acceptate de cei care nu văd că ar fi o problemă cu poporul român, cel care populează România. 

      Așa cum eventualele soluții fezabile nu vor putea fi niciodată aplicate de cei care sunt deja convinși că edificarea poporului român presupune cu necesitate epurarea, excluziunea, vituperarea diversității și blamarea străinilor pentru nefericirea națională.