marți, 11 octombrie 2016

Unde e lege e tocmeală

Principala funcție statală a oricărui parlament este să legifereze. Funcția secundară a aceluiași parlament este să exercite controlul și supravegherea democratice asupra guvernării statului respectiv. Ambele aceste funcții sunt îndeplinite de orice parlament în folosul exclusiv al publicului pe care îl reprezintă. Ce poate fi mai simplu de înțeles decât asta?

Foto: Senatul Romaniei, internet

Adică, cât de greu i-ar fi oricărui public să constate dacă parlamentul ce îl reprezintă își îndeplinește ori ba aceste două funcții esențiale? Și, mai ales, cum își îndeplinește aceste funcții? In interesul exclusiv al publicului reprezentat, desigur!
Nu este nicio dezvăluire, ori nicio noutate că oricare parlamentar ajuns pe băncile oricărui parlament din Lumea asta largă se gândește la cu totul alte lucruri decât la îndeplinirea acestor două funcții, dacă ar fi să fie lăsat de capul lui.
Astfel, orice parlamentar se va gândi, în primul rând, cum să își recupereze investiția personală făcută cu resurse de toate felurile, în campania electorală, pentru a ajunge să fie ales. Imediat ce această investiție va fi recuperată, parlamentarul se va gândi cum să profite cât mai mult de pe urma faptului că a ajuns parlamentar. Concomitent cu acesta, se va preocupa de strângerea de resurse investibile în următoarea campanie electorală, când va vrea să fie reales.
În afara acestor precupări, rămâne la latitudinea parlamentarului să se gândească ori nu și  la cum să își reprezinte electoratul, cum să facă legi și cum să controleze și să supravegheze guvernul și autoritățile administrative în exercitarea actului de guvernare. Iar, în funcție de timp, chef, energie și imbold, se întâmplă ca, din când în când, parlamentarul chiar să pună mâna și să legifereze, să controleze și să supravegheze. Cât poate și cât își permite. Nu mai mult.
De aceea, pentru publicul reprezentat de oricare parlament, este esențial să își dezvolte și să își exercite unele forme de control și supraveghere a parlamentarilor, astfel încât aceștia să își îndeplinească funcțiile parlamentare cât mai bine și cât mai în folosul său, al publicului. Mergând pe principiul că, dacă publicul nu o face pentru sine, nimeni din afara lui nu va veni să îi impună parlamentului o conduită de loialitate și de hărnicie în favoarea acelui public.
Putem să vedem cu ușurință cum parlamentele Lumii se situează într-un clasament de performanță a îndeplinirii funcțiilor legislative și de control democratic în raport exclusiv cu implicarea publicului în controlul și supravegherea activității parlamentarilor. Cu cât aceste control și supraveghere publice sunt mai articulate și mai apăsate, cu atât parlamentele sunt mai performate. Și invers, cu cât publicul este mai indolent, sau mai nepriceput în a impune parlamentelor un comportament favorabil sieși, cu atât acele parlamente vor fi mai leneșe, mai corupte și mai dezinteresate de binele public.
Avem astfel o funcție de permisivitate publică. Cu cât acestă permisivitate este mai mare, cu atât parlamentarii cărora li se permite mai mult vor fi mai lipsiți de responsabilitate față de public.
Pe graficul unei asemenea funcții, la extremitatea cea mai favorabilă publicului, se află parlamentele care trebuie să dea seamă publicului pentru orice. Nu numai că aceste parlamente fac publică întreaga lor activitate, inclusiv agenda parlamentară, conținutul dezbaterilor și votul propriu-zis, dar și reacționează instantaneu la opinia publică legată de acea activitate, ajustându-și agenda, dezbaterile și votul în funcție de opinia respectivă.
La extremitatea păguboasă pentru public se află parlamentele cărora li se permite orice. Nici nu mai contează dacă aceste parlamente își fac publică activitatea ori nu, atâta vreme cât această activitate este amorfă la orice influență venită dinspre public. De fapt, la extremitatea extremității se situează parlamentele care își fac publică activitatea proprie, mai ales atunci când este evident că această activitate se dovedește a fi extrem de defavorabilă publicului. Deoarece, astfel, ele ne spun că nu le pasă în niciun fel de ceea ce ar crede publicul despre ele. Opinia publică fiindu-le cu adevărat irelevantă.
Cum poate deveni irelevantă pentru parlamentari opinia publică, atâta vreme cât parlamentarii respectivi sunt aleși de acel public? Simplu. Această irelevanță se instalează acolo unde publicul însuși a dovedit, alegeri după alegeri, că activitatea anterioară a parlamentarilor nu se constituie într-un criteriu de selecție a lor în alegerile viitoare.
Acesta este cazul în Parlamentul României. Activitatea parlamentară este total disociată de activitatea de alegeri parlamentare. Una este una și cealaltă este cu totul alta. După 26 de ani, în România, s-a instalat confortabil cultura lipsei de interes a publicului pentru activitatea parlamentară trecută. În niciuna dintre cele șapte alegeri parlamentare consumate nu s-a discutat public care a fost performanța parlamentară a vreunui parlamentar, sau a vreunui partid ori a vreunui grup parlamentar, în legislatura care se încheia. Iar actuala stare informală a campaniei electorale nu face nicio diferență, susținând aceeași cultură a non-valorii parlamentare. Astfel, avem legislaturi care se „bucură” de o „încredere” de sub 25 la sută (adică trei din patru români nu au încredre în propriul lor parlament) și care sunt alese cu participarea a jumătate din populația cu drept de vot. Precum și cu acceptul tacit al celeilalte jumătăți.
Deși, acum, în toamna anului 2016, ar fi o oportunitate unică și inefabilă ca această cultură să fie ignorată de indolentul public românesc.
Pentru prima dată în istoria democratică a nației noastre, Parlamentul este obligat să se situeze în centul atenției publice tocmai în aceste momente, înainte de alegeri. Până acum, într-un an electoral, parlamentarii români aveau un singur fel de comportament: să se facă remarcați ca ființe plăcute, amabile și populare, care merită, doar pentru această remarcare, să fie realese în funcții despre care publicul nu se interesează deloc, cu excepția cancanurilor. Dar și acelea minore, iscate de imagini cu parlamentari dormind în ședințe sau consulând site-uri pornografice pe laptop-urile plătite din banul public. Astăzi, însă, presați fiind de controlul judiciar exercitat în forță de procurori, de când nu mai este președinte Băsescu Traian, parlamentarii români și-au schimbat comportamentul.
Au devenit vocali împotriva sistemului pe care îl legiferează și care pare că nu le mai este atât de favorabil. Și încearcă să lupte împotriva acestei agresiuni din partea sistemului cu mijloacele pe care le au. Între care votul este cel mai la îndemână. Clamând supremația deciziei parlamentare, ei votează protecții proprii împotriva oricărei amenințări. Protecții personale sau colective. De la  evitarea pierderii libertății individuale și până la evitarea pierderii titlurilor de doctor, obținute prin fraudă. Trecând prin votarea legislației electorale care le garantează realegerea. Și, dacă tot a dat frenezia votului peste ei, voteză și orice măsuri favorabile sponsorilor și surselor de resurse fianciare, mediatice și de altă natură.
O altă premisă favorabilă este că, în Lume, se confruntă tot mai mult forțele politice populiste cu cele tradiționale. Populismul fiind caracterizat prin opoziția la rațiune, la realism. Și prin negarea valorilor perene, în favoarea unor valori ezoterice, ireale și irelevante. În România, populismul este totul. Este suprem. Iraționalul domnește în opțiunile politice încă de la democratizarea instituțională de acum mai bine de o generație. Mai ales când este vorba despre liste, popularitatea „locomotivelor” contează mult mai mult decât orice alt criteriu de campanie electorală. Așa au ajuns, în trecut, în Parlamentul României, maneliști și sportivi inculți și chiar idioți. Incapabili să reprezinte publicul în cele mai modeste situații. Așa ajung, acum, pe liste personaje cunoscute publicului de la televizor, pentru orice alte calități decât cele de reprezentare parlamentară. Ar fi momentul ca și în România să se declanșeze acastă confruntare între rațional și populism. Cu specificul național al predominației populismului în defavoarea oricăror curente politice tradiționale.
Mai este momentul istoric al nevoii acute de o nouă responsabilitate națională. Care își are rădăcinile în trecut, în forme difuze și modeste, atunci când publicul românesc a decis că statul pe care îl locuiește trebuie integrat în comunitatea euro-atlantică. Acum nu mai este suficientă aprobarea populară. Este imperios necesară acțiunea populară. Deoarece următorii patru ani, când va funcționa viitorul Parlament, nu vor fi, sub nicio măsură, niște ani obișnuiți. În care să ne facem că muncim și trăim, să așteptăm cu mâna întinsă la străinii favorabili și să ne lăsăm guvernați oricum.
În acești ani ni se va cere cu insistență să ne declarăm occidentali în valori și ni se va cere să facem sacrificii în numele acestor valori. Sau, să le negăm, așa cum am mai făcut-o în secolul trecut, de fiecare dată când am fost implicați în războaiele mondiale. Calde sau reci. Viața internațională ne va cere cu necesitate să ne dovedim competitivi în guvernare, în diplomație, în economie. Sau, dacă nu reușim să fim atât de competitivi pe cât ni se va cere, să răbdăm în liniște condiția de stat de mâna a doua. Sau chiar de a treia. În Uniunea Europeană. Sau fără ea, în condițiile în care există și alternativa ca Uniunea Europeană să se destrame, fără ca noi să avem vreun cuvânt de spus. Cum și NATO s-ar putea destrăma, în același orizont de timp. Și tot fără ca noi să putem avea vreun cuvânt de spus, privind propria noastră securitate națională.
Toate astea, în condițiile în care statul administrativ, prost legiferat, complet necontrolat democratic și cronic nesupravegheat popular va continua să destrucureze arhitectura națională de producere a bunurilor publice. Mai ales de producere a educației, sănătății, ordinii publice și securității naționale. Destrămare care nu se va opri decât atunci când aceste bunuri publice nu numai că vor fi de cea mai proastă calitate, dar nu vor mai fi oferite deloc publicului. Lucru care se poate întâmpla în următorii patru ani, cei ai noii legislaturi.
Ce e de făcut? Trei lucruri importante sunt de făcut.
Primul, în ordine logică și cronologică, ar fi ca publicul să afle că este direct responsabil de soarta sa, iar această soartă are o componentă parlamentară, indiferent de cât de nepopulară ar fi această instituție de putere legislativă a statului. Este deosebit de important ca publicul să recunoască faptul că nimeni altcineva nu poartă această responsabilitate. Că nu poate da vina nici pe „condițiile istorice”, nici pe „situația geopolitică”, nici pe „soarta defavorabilă” cu noi, strămoșii daco-traco-geților, romanilor, cumanilor, avarilor, slavilor și ai altor neamuri, nici pe „străinii cei răi și rapace”, care ne fură aurul, lemnul și apele, nici pe „marile puteri”, nici pe „trădătorii de neam și de țară”, nici pe „clasa politică”, nici pe „mogulii de presă”. Pe nimeni nu poate da vina publicul românesc, atunci când vine vorba despre exercitarea responsabilității sale de public.
Al doilea lucru care trebuie făcut este ca publicul să afle că stă în puterea lui să își exercite această responsabilitate. Prin orice forme crede el, publicul, de cuviință să își exercite această responsabilitate. Desigur, sunt de preferat formele non-violente, dar asta este treaba publicului să le aleagă ori nu. Este esențial ca publicul să afle că poate folosi chiar și formatul actual, inventat de parlamentarii iresponsabili față de el, publicul, cel al alegerilor generale pe liste. Doar că trebuie să înțeleagă și faptul că nimeni nu îl poate obliga pe el, publicul, să aleagă doar dintre listele oferite de cei pe care nu îi creditează cu încredere.
Al treilea lucru ar fi ca publicul să pună mâna și să își exercite această responsabilitate, prin formele pe care le preferă și care îi pot asigura succesul. Pentru aceasta, ar trebui să ignore cântecul de sirenă al celor care îi spun lui, publicului, că nu trebuie să facă nimic. Pentru că sunt alții care au grijă să facă ceea ce ar trebui publicul să facă. Cum ar fi străinii, organizațiile non-guvernamentale, elitele, leaderii de opinie sau alții ca ei. Publicul ar trebui să știe că acești alții nu au cum să aleagă în favoarea lui, atâta vreme cât ei aleg întotdeauna în favoarea lor.
Cum să facă publicul românesc așa ceva? Când n-a făcut-o niciodată și nici nu a învățat la școală cum se face? Răspunsul meu este că, dacă publicul parcurge primii doi pași amintiți mai sus, cel de-al treilea va veni în mod natural. De la sine. Așa cum au făcut-o făuritorii democrațiilor de pe tot Globul Pămânesc, în trecut sau mai recent.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu