La 26 de ani de
la evenimente, din tot ce s-a întâmplat în ziua de 22 decembrie 1989 nu ne-a
mai rămas nimic altceva decât sinuciderea generalului Vasile Milea, ministrul ceaușist
al apărării naționale.
 |
| Foto: bitpress.ro |
Asta, deși în
ziua aceea au fost consemnate și alte fapte, cum ar fi ieșirea fără precedent
și în masă a muncitorimii bucureștene în stradă, dezertarea ordonată a
Securității, fuga cu elicopterul, de pe clădirea Comitetului Central al
Partidului Comunist Român, a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, fugă ce a
echivalat cu înlăturarea lor de la putere, ocuparea televiziunii de
demonstranții conduși de un comedian și de un poet minor, formarea primului comitet revoluționar, avându-l în frunte pe Ion Iliescu, precum și a primului guvern
revoluționar, avându-l în frunte pe Petre Roman, comitet și guvern ce au
preluat imediat puterea politică și administrativă în România, sub focul susținut al
simulatoarelor de „teroriști” și printre cartușele și proiectilele de tun trase
de militarii neinstruți, aflați la prima sau la a doua ședință de tragere, în viața
lor.
Din toate astea de mai sus, doar generalul Vasile Milea a dat numele unor
bulevarde din București și din marile orașe ale României, în special în
așa-zisele orașe-martir, denumire ce marchează faptul că în acele locuri au
murit sute de oameni, înainte și, mai ales, după sinuciderea lui Milea.
Cu detașarea emoțională pe care sfertul de veac scurs între timp ne-o dă,
trebuie să recunoaștem că este cel puțin straniu acest deznodământ. Din mai
multe motive.
Primul și cel mai umilitor pentru setul nostru de valori naționale este că am
acceptat ca generalul Vasile Milea să fie numit, post-sinucidere, erou. Ba, se
găsesc mulți cei care spun că el ar fi fost chiar un martir. Asta, pe când
bietul om și-a luat viața de frică să nu fie pedepsit de Nicolae Ceaușescu, la
câteva minute după ce acesta îl certase de față cu alții pentru că nu îi
executase întocmai ordinele de represiune a demonstrațiilor ce țineau de câteva
zile în Timișoara și de aproape o zi în București și în alte câteva locuri.
Care este fapta de eroism aici? Numai propagandiștii și justificatorii legitimității
guvernului ieșit victorios în ziua aceea, în competiția cu alți formatori de
guverne, ne-ar putea spune. Dar nu ne-ar putea convinge, dacă am prelua spusele
lor cu mintea noastră. Una dintre tezele emise despre eroismul lui Milea este
că, dacă acesta nu s-ar fi sinucis, Armata nu ar fi trecut de partea
revoluționarilor. Ceea ce este o prostie, în mod evident.
Al doilea motiv de stranietate este că gestul sinuciderii, indiferent de
motivele declarate sau presupuse, nu are niciodată nimic eroic în el. Așa că
este straniu să vezi cum un sinucigaș este transformat în valoare și în
bulevard. Adevăratul erou moare în fața armelor inamicului, nu în fața unui
pistol de împrumut.
Mai este complet straniu să vezi cum subordonații direcți ai lui Milea,
precum și alți camarazi de-ai săi din conducerea partidului unic și a țării au
înfundat pușcăriile pentru represiunea violentă a manifestațiilor
de la Timișoara, iar cel care le-a dat ordinele și le-a condus acțiunile este
transformat în erou și în bulevard, doar pentru că nu a avut curajul să îi
înfrunte pe manifestanții ieșiți cu zecile de mii în stradă, în dimineața aceea
de 22 decembrie 1989.
Și așa mai departe. Sau, rămâne și pe mai departe tot așa, indiferent de
cât de stranie ar fi o asemenea situație, în ochii celor ce mai știu ceva istorie. Și morală...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu