Presa de scandal

Cândva, nu se știe exact când, la Iași, un spectator s-a urcat pe scenă, în timpul unui spectacol de teatru și a cerut altor spectatori să părăsească sala, pentru că piesa jucată se dovedea nepotrivită pentru ei. S-a aflat ulterior că spectatorul de pe scenă era profesor la un liceu din localitate, iar ceilalți, care au trebuit să plece, erau elevii săi.

Aceasta a fost toată știrea. Numai că o gazetă națională ce încă mai apare pe hârtie s-a hotărât să facă din această știre un articol și l-a pus pe un domn ce semnează cu diminutiv să îl scrie. Cum domnul respectiv nu avea nici ideile și nici cuvintele la el, articolul a fost o relatare lungă și dezlânată a ceea ce a spus unul dintre actorii din piesa cu întâmplarea.

Așa am aflat și noi cum gândește un actoraș de provincie, ajuns să fie distribuit în piese în care limbajul este licențios. Adică, omul iese la rampă cu gura plină de fecale și organe genitale și, în mintea lui, face artă.

Iar de gândit, gândește cam așa: "Este ilegal ceea ce a făcut profesorul. Cred că el nici nu şi-a dat seama cât de grav este ceea ce face. Probabil se credea la o serbare de şcoală, însă ceilalţi spectatori plătiseră bilet. Ori el a creat o pauză care nu era prevăzută. Noi, actorii am putea face şi plângere la Poliţie pe numele lui...”

Deci, nici până la data reportajului, actorașul citat nu a aflat cum este cu teatrul. El crede că teatrul este un fel de Regim Băsescu, în care celui ce nu-i place de altul i se permite să îl dea pe respectivul pe mâna poliției sau procuraturii!

Când colo, teatrul este o întâmplare în care atât actorii, susținuți de personalul artistic și tehnic, cât și spectatorii INTERACȚIONEAZĂ într-un act artistic. Adică, fiecare spectator este parte a spectacolului și se poate manifesta cum crede de cuviință. De aceea se permit râsete, aplauze, huiduieli, înjurături și așa mai departe, în timpul reprezentației. Iar actorii, precum și ceilalți spectatori, de aceea sunt acolo, ca să ia notă de acestea. Inculsiv de îndemnul de a ieși din sală, lansat de un spectator altora, cu care venise împreună.

Depinde de arta teatrală manifestată de artiști ca reacțiile publicului spectator să fie favorabile și chiar apreciative. În oglindă, depinde de proasta calitate a spectacolului manifestarea unor reacții ostile sau critice. În niciuna dintre alternative, spectatorul nu este de capul lui. Adică, el nu vine de acasă să „strice” actul teatral, ci doar reacționează la acesta.

Articolul rezultat în urma acestei întâmplări și al delirului verbal al actorașului frustrat, ce i-a urmat întâmplării, este foarte simptomatic pentru România, mai ales pentru sistemul de comuncare publică.

Foarte prost redactat, articolul ne spune doar o parte a întâmplării, iar apoi o lungește la nesfârșit cu comentariile exclusiv ale unuia dintre părtașii la respectiva întâmplare. Lucrul acesta pare deliberat, pentru că nimeni nu a vrut să avem de-a face cu o simplă relatare a faptelor. Nici cu o dezbatere despre valorile de limbaj pe care le promovează sau le apără un profesor de liceu în orice situație, inclusiv în timpul unui spectacol de teatru. Nici măcar cu o discuție despre cultura românească promovată sub luminile rampei. În buna tradiție a propagandei, articolul nu este altceva decât un act moralizator, în sensul că ar trebui să învățăm un singur lucru din el.

Și anume, că nu este bine să întrerupem un spectacol de teatru, pentru că este ilegal acest lucru și ne paște pușcăria.