Răul cel mic la vot

Până la această dată, s-a clarificat că această campanie electorală nu este despre reprezentarea în Parlament a cetățeanului român, cu dorințele, năzuințele, opiniile și viziunea sa despre România, ci despre domnul Băsescu Traian, președintele suspendat și revenit la „masa verde”. Asta pentru că existența domniei sale în scaunul violet de la Cotroceni este sursa principală de coeziune a Uniunii Social Liberale, formată din trei partide și jumătate. Altfel, acestea ar fi fost separate, cu șanse practic nule ale fiecăruia dintre ele de a obține majoritatea în alegerile generale. Ori, fără majoritate, revine domnului Băsescu „dreptul” constituțional de a numi premierul, adică, de a forma Guvernul. Așa cum a făcut-o cu cele multe guverne Boc și Guvernul Ungureanu. Ba, la rigoare, chiar și cu Guvernul Ponta.

S-a mai clarificat că aceiași campanie electorală nu este despre să fie aleși în Parlament oamenii cei mai onești, motivați, loiali și hotărâți să facă bine, ci despre re-împărțirea puterii politice între aceiași vechi tovarăși de partide, unii mutați în altă barcă, iar alții vopsiți și re-vopsiți, ori chiar re-evaluați. Ca partide, cu toate au fost la guvernare, în ultimii opt ani, în regimul Băsescu, în diferite alianțe și coaliții de guvernare.

Apar și ceva nume noi, pe listele de partid, pentru că despre independenți nu putem vorbi, că nu ne lasă legea scrisă de aleșii ajunși acum, din nou, candidați. Nu ne este însă clar dacă aceste nume noi vor avea sau nu un glas în Parlament, conform propriei conștiințe și mandatului primit de la votanți, sau adevărata lor calitate este să ia cât mai multe voturi la alegeri, care să poată fi apoi redistribuite, conform formulei idioate de „repartizare” a voturilor uninominale în voturi de partid. În acest ultim caz nici nu ar trebui să ne intereseze dacă ei ajung în Parlament și ce vor face acolo.

Veți spune că partidul domnului Dan Diaconescu Direct nu a fost la guvernare. Dar, acesta chiar este partid? vă întreb eu. Și, apoi, cine i-ar vota pe DDD-iști? Ce om normal ar vota un candidat care s-a pus în subordinea altui candidat? Adică, omul pe care ar trebui să îl aleg îmi va fi loial mie, sau domnului Dan Diaconescu? Evident că domnului Dan Diaconescu! Iar acest domn Dan Diaconescu, de ce mi-ar fi, el măcar, loial mie? În cel mai favorabil caz, le va fi loial celor care l-au votat pe domnia sa și nu mie, cetățean român dintr-o cu totul altă circumscripție electorală decât cea în care a fost votat. Iar într-un caz mai puțin favorabil, își va fi loial doar sieși, cum este, de altfel, natural să fie. Că doar de aia și-a făcut domnia sa partid cu nume propriu și nu invers, cum ar fi să se pună pe sine în slujba unui partid.

Veți mai spune că, dacă punem problema așa, că unii sunt răi și alții și mai răi, atunci nu am mai avea cu cine să votăm și nu ar mai avea rost să mergem la vot.

Eu nu pot să vă îndemn sau să vă descurajez să faceți ce vreți dumneavoastră să faceți cu votul dumneavoastră. Eu doar arăt pe ce se duce acest vot. Sau, nu se duce, dacă nu votați.

Chestia asta cu mersul al vot doar pentru că este un „drept constituțional” este exact la fel cu statul la coadă și cumpăratul a ceea ce nu ne trebuie, doar pentru că este la reduceri, ori pentru că este o ocazie. După care, constatăm că ne-am umplut casa și cămara cu lucruri inutile. În general, ne purtăm așa cu banul fără valoare. Iar banul fără valoare este, de cele mai multe ori, un ban nemuncit.

Dacă suntem cinstiți cu noi înșine, atunci vom recunoaște că banii aruncați pe lucruri fără valoare, sau cu o valoare modestă ori incertă au fost bani veniți în plus, cum ar fi o primă sau un bon valoric. Nu la fel ne-am fi purtat cu banul din salariu sau din pensie, pe care abia așteptăm să îl încasăm pentru nevoile adevărate și presante ale vieții de zi cu zi.

Mai demult, noi, românii, am simțit cum și banul muncit își pierde valoarea. Mai ales în perioada inflației galopante, când prețurile explodau de la o săptămâna la alta, cumpăratul lucrurilor intutile părea o soluție alternativă la pierderea completă a avuției bănești de care dispuneam. Au fost și oameni care, așteptând prea mult, cu banii de mașină, puși la CEC înainte de 1989, și-au cumpărat un frigider, vreo doi ani mai târziu.

La fel cum, putem recunoaște că, pentru cine a cunoscut valoarea adevărată a banului, a fost simplu să îl cheltuiască întotdeauna cu cap și pe lucruri folositoare, ba chiar aducătoare de valoare suplimentară față de prețul lor de achiziție. Iar banul cheltuit cu cap a fost întotdeauna un ban muncit și nu căpătat.

La fel este și cu votul. Dreptul de vot primit „pe de-a moaca”, fără să muncim, să transpirăm, să ne zbatem pentru el, este foarte ușor de cheltuit, de aruncat pe aleși fără valoare și fără să ne fie de vreun folos. Pentru că, zicem noi, dacă nu îi votăm chiar și pe ăștia, așa ticăloși, nesimțiți, neloiali și iresponsabili, ca să nu mai vorbim de hoți, trădători și infractori, ori de idioți și netoți, cum sunt, pierdem dreptul de vot cu totul, pentru următorii patru ani.

Așa că eu nu îndemn nici la vot, nici la ne-vot. Eu îndemn la prețuirea corectă, rațională și realistă a votului fiecăruia, înainte de a fi dat. Pentru că, dacă fiecare face acest exercițiu, va ști cine merită și cine nu să primească votul său. Și va mai ști și ce să facă cu acel vot, dacă nimeni nu este demn de el. Inclusiv să aleagă sau nu răul cel mic, dintre toate ofertele eminamente rele, din campania electorală.