Vineri, 26 august
2016, în Cetatea Albei Iulii, la umbra dupăamiezii târzii, domnul Mugur
Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, s-a adresat câtorva sute de
doamne și domni, așezați pe scaunele instalate pe o pajiște din fața vechii
Catedrale Romano-Catolice, cu un expozeu despre banca centrală românească și
rolul ei în modernizarea și europenizarea României. Domnia sa a citit un text,
cu scopul declarat ca textul să fie pus la dispoziție așa cum a fost gândit el,
pentru a nu da loc la interpretări. Favorabile ori răuvoitoare. Așa că nu vom
face aici nici conspectul expozeului, nici nu îl vom interpreta în vreun fel.
Pe cei interesați de conținutul lui îi putem trimite către site-ul BănciiNaționale, unde vor găsi acest text.
Ce putem face,
dacă tot ne interesează și pe noi subiectul, este să îl reluăm pe scurt, foarte
pe scurt, apelând la cunoașterea proprie și să explicăm, după puterile noastre,
ce este cu banul național. De ce este el important? Pentru cine și în ce măsură?
Cum eu am ceva habar de securitatea națională și mai am și un doctorat în
domeniul economic, îmi imaginez că pot contribui la o discuție pe tema aceasta din perspectiva
priceperii mele.
Din perspectivă istorică, banul a fost întotdeauna un instrument de piață,
facilitând schimbul. Dar a fost, pentru multă vreme, și o marfă, în sensul că
era produs la fel ca orice alt obiect și era, la rândul său, subiect al
schimburilor pe piață. Ca urmare, până la apariția statelor naționale, nu era
important cine „produce” și pune pe piață banul, așa cum nu este nici acum
important cine produce telefoane mobile smart, de exemplu, atâta vreme cât ele
sunt pe piață, pot fi cumpărate și vândute, iar lumea își face treaba cu ele.
Pentru vorbit la telefon și pentru foarte multe altele.
A fost o vreme când statele și-au rezervat dreptul de a bate monedă. Doar
că s-a observat foarte reprede că statele rezistă foarte greu tentației de a
bate monedă calpă, adică din aceea care are o valoare mai mică decât cea
înscrisă pe ea. Fără ca să lungim povestea asta istorică, astăzi suntem în situația că nu statele bat
monedă, ci băncile lor centrale, care sunt proprietatea statului, în totalitate
sau în mare măsură, dar care nu sunt guvernate de stat. Și nici nu pot fi,
tocmai pentru a preveni ca statul să păcălească lumea cu bani falși.
Tot din perspectivă istorică, banul a fost întotdeauna o afacere pe
încredere. Sau de încredere. Chiar și pe vremea când moneda avea toată valoarea
ei încorporată în ea, fiind de aur, de argint sau de aliaj, acele monede
serveau schimbului de mărfuri pe piață fără să fie verificate tot timpul la
greutate sau la compoziție. Adică, pe încredere. Nu mai vorbim despre zilele
noastre, când noi nici nu vedem vreun ban care să aibă încorporată în el vreo
valoare. La noi, să produci moneda de un ban costă mai mult decât scrie pe ea, adică
are mai multă muncă încorporată în ea decât valoarea de un ban. Iar leul de hârtie nici nu
este monedă, ci o bancnotă. Adică, o notă emisă de banca centrală, prin care ni
se comunică, în scris, că suntem deținătorii unor bani pe care nu i-am văzut
niciodată. Și pe care nici nu îi vom vedea vreodată, deoarece ei, astăzi, sunt
cam virtuali. Ori convenționali. Cu alte cuvinte, cu toți avem încredere că
înscrisul ăsta pe o bucată de hârtie este corect și că putem cu acea bucată de
hârtie să cumpărăm și să vindem, ca și când ar avea încorporată în ea munca
noastră. Deși nu o are.
Încrederea asta este piatra de temelie a întregului sistem bancar mondial.
De câte ori se pierde încrederea, chiar și numai într-o singură bancă, sau
într-o singură țară, sistemul în întregul său suferă. Ca să nu mai vorbim că
banca sau țara respectivă intră în criză. Uneori în criză dezorganizantă, cum a
fost recent, în 2008, când, în Statele Unite ale Americii, s-a prăbușit mai
întâi încrederea că una sau mai multe bănci americane ar avea suficienți bani ca
să acopere pierderile în afacerile pe care le-au asigurat. Pierzând această
încredere, băncile s-au prăbușit, iar statul a trebuit să intervină cu
gananțiile sale, pentru restabilirea încrederii. Numai că, până să facă asta,
s-a propagat o undă de neîncredere la nivel global, ducând la binecunoscuta
criză mondială financiară.
Cum se câștigă și cum se pierde încrederea în bani și, implicit, în banca
emitentă de bani ține de analiza comportamentală. Dar, înainte de aspectele
comportamentale, să menționăm totuși câteva aspecte instituționale, care să ne
ajute în analiza comportamentală.
Cum spuneam, banca centrală, singura abilitată să emită bani, este a
statului, dar nu este de stat. Adică, statul este proprietar, dar nu este
implicat în guvernarea băncii. Nu formulează politici, nu stabilește strategii,
nu ia decizii în domeniul monedei. Din motivele explicate foarte sumar mai sus.
Tot ce poate face statul este să încaseze dividentele, ca orice proprietar de
acțiuni.
Ca urmare, din punct de vedere instituțional, singura formă de control a
statului asupra propriei sale bănci centrale este să vadă dacă aceste dividente
vin la bugetul de stat în cantitățile așteptate, ceea ce înseamnă că banca
funcționează bine. Ori, dacă nu apar dividentele, să vadă ce se întâmplă cu
managementul băncii.
Dacă, în ceea ce privește intervenția statului în economie, teoriile
economice sunt divergente, în sensul că unii gânditori sunt convinși că statul
nu trebuie să intervină în economie decât ca oricare alt actor economic, iar
alți gânditori sunt convinși că statul trebuie să aibă și un rol de reglare a
pieții, de intervenție directă pe piață, cu mijloacele specifice, adică prin
sistemul legislativ, executiv și juridic, în ceea ce privește intervenția
statului în domeniul public financiar, opinia teoretică unanimă este că statul trebuie
ținut cât mai departe de orice formă de intervenție în politicile, în strategiile
sau în deciziile băncii centrale.
Desigur, instituționalizarea sistemului bancar central, în orice stat,
presupune și ca statul să emită legi de organizare și funcționare a sistemului
și să vegheze la respectarea cu strictețe a lor. Inclusiv să aplice sancțiunile
prevăzute, în situațiile de încălcare a legii. Doar că, deciziile luate de
banca centrală, pe baza politicilor financiare proprii și a strategiilor
specifice nu pot fi considerate vreodată încălcări ale legii, pentru simplul
fapt, arătat mai sus, că orice formă de sacționare a acestor decizii este,
implicit și direct, o formă de control al statului asupra băncii sale, ceea ce
este inacceptabil.
În același timp, fiind în serviciul public, orice bancă centrală este
obligată să își instituționalizeze transparența. Astfel încât, în locul unui
control îngust, de stat, să se supună unui control larg, strategic, de masă. Pentru
că transparența instituționalizată este cel mai puternic mecanism de asigurare
a încrederii publicului în moneda națională.
Ar mai trebui să menționăm că instituționalizarea presupune nu numai
organigrame de relații, legi, reguli sau proceduri, ci și cutume. Este cutumiar
ca guvernatorii băncilor centrale să se cunoască și să discute între ei
politicile și strategiile lor. La fel cum este de așteptat ca ei să facă parte
din diferite cluburi globale, unde se încearcă să se prefigureze un viitor
întotdeauna incert al Lumii. Pentru că, așa cum spuneam, întregul sistem
financiar global este clădit exclusiv pe încredere. Ori, una dintre cărămizile
acestei încrederi este formată din contactul personal, din strângerea de mână, din
privitul în ochi. Între egali. Iar publicul trebuie întotdeauna să aibă
încredere că este reprezentat onest în toate aceste cluburi și întâlniri
cutumiale.
Nu putem face nicio analiză comportamentală generică. Adică, să pornim de
la un subiect de tipul „orice bancă centrală...” și apoi să vedem cum stă acea orice
bancă centrală în materia comportamentului. Pentru așa ceva, trebuie să vorbim
despre o anumită bancă, dintr-o anumită națiune, care se comportă într-un
anumit fel. Și să vedem cum stăm cu încrederea specifică în acea bancă anume. Așa
că vom vorbi despre Banca Națională a României.
Această bancă produce bani. Adică, lei. Lei românești. Grija ei este să nu
producă mai mulți bani decât se muncește pentru ei, în România. Și, după ce, o
vreme, a produs chiar și de câteva ori mai mulți bani decât era muncă pe piața
românească, rezultând din asta acea inflație a anilor 1990 – 2000, acum își
poate permite să producă chiar mai puțini, cu o inflație ușor negativă. Astfel
încât economia românească să aibă suficient de multă monedă pentru a putea
funcționa. Inclusiv în schimburile economice internaționale. Și, mai ales, în
cadrul Uniunii Europene. Am putea spune că, în întreaga perioadă
post-decembristă, Banca Națională a României fie a avut un impact pozitiv
asupra economiei, prin politica sa monetară, fie a atenuat impactul negativ pe
care politicile de stat l-au imprimat aceleiași economii.
Ca marfă, banul românesc a fost tranzacționat pe piețele de bani cu
înțelepciune mai mare sau mai modestă, de-a lungul timpului. Din păcate, economia
românească nu a fost niciodată atât de competitivă internațional încât să
conteze foarte mult rata de schimb valutar, cum contează în alte economii, unde
devalorizarea monedei naționale duce automat la creșterea exporturilor, de
exemplu. Cert este că, de câțiva ani încoace, leul nostru este stabil, în marjă
rezonabilă și predictibilă și este bine protejat de eventualele speculații de
schimb.
Așa că banca noastră nu a avut niciodată vreo problemă gravă de
credibilitate. Cu toate astea, guvernatorul Mugur Isărescu este ținta unor
operații de decredibilizare. Numai că guvernatorul reprezintă banca, iar banca
reprezintă România, prin moneda pe care o bate. Așa că, decredibilizarea
guvernatorului, în cazul în care nu este atacul personal al vreunui rival, care
vrea să îi ia locul, este decredibilizarea băncii. Iar decredibilizarea băncii
este un atac la adresa României. Iar când operația de decredibilizare a
guvernatorului implică agenții ale statului, putem bănui că asistăm la o formă
de control neortodox și, evident, inacceptabil asupra băncii centrale, bancă ce
ar trebui să fie protejată de orice formă de control din partea statului.
Pentru discuția noastră, este interesant de observat că agentul de
decredibilizare este însuși publicul românesc. Și că cei care activează opinia
publică în acest demers contează pe faptul că domeniul banului este unul extrem
de specializat, care utilizează instrumente complexe și, practic, inexplicabile
publicului larg, precum și pe faptul că transparența băncii centrale este una
pasivă, în sensul că banca spune ce face, dar nu trage de mânecă publicul, ca
acesta să afle ce spune banca.
Ca să vedem natura demersului de decredibilizare a guvenatorului băncii
naționale, ne putem uita în jur. Dacă vedem că este singurul demers de acest
fel, niciun alt domeniu sau nicio altă autoritate românească nefiind agresate
în mod similar, atunci putem bănui că are cineva ceva cu omul Isărescu. Dar,
dacă vedem că și alte domenii publice se află sub agresiune mediatică și
informațională, agresiune care folosește tot publicul ca agent de propagare și
acțiune, atunci deja putem infera că nu omul este ținta, ci națiunea ca atare.
Bineînțeles, trebuie să facem distincția între o agresiune deliberată și o
critică justificată. Mai ales că majoritatea domeniilor publice sunt guvernate
foarte prost, guvernare ce nu primește încă atâta critică publică pe cât ar
merita. Cea mai simplă modalitate de a face această diferență este să ne uităm
la performața domeniului. Dacă ea este rezonabil mulțumitoare și totuși este
aspru criticat managementul domeniului, atunci, cel mai probabil, este vorba
despre o agresiune mediatică asupra managerului. Pentru control, putem să ne
uităm și la obiectul criticii. Dacă este făcută pe teme relevante pentru
guvernare, atunci critica este justificată. Dacă este făcută pe subiecte
periferice, irelevante, atunci ea ar putea avea intenții subversive.
Aplicând această metodologie la domnul guvernator Isărescu, constatăm cu
ușurință că decredibilizarea domniei sale îndeplinește toate condițiile pentru
a bănui că asistăm la un atac asupra României, prin banca națională. Așa cum
asistăm la un atac asupra României prin parteneriatul strategic cu Statele
Unite ale Americii, sau prin apartenența noastră la Uniunea Europeană.
Asemenea atacuri nu sunt definitive. Adică, fiecare dintre ele nu vizează
distrugerea României ca atare. Sau obținerea unei victorii definitive asupra
ei, din partea unui agresor neconvențional. Dar agregarea eventualelor succese
individuale poate duce la o criză, uneori chiar la o criză macro-destabilizatoare
în România. Prin asemenea succese înțelegând fie îndepărtarea individului
atacat din funcție, fie denunțarea vreunui acord cu partenerul strategic, fie încordarea
relațiilor cu aliații, sau ceva similar.
Într-o societate articulată, publicul însuși are mecanisme de protejare
împotriva demersurilor de folosire a lui ca vector ori ca mediu de propagare a
unei operații de decredibilizare a guvernanților sau a politicilor duse de
aceștia. În cazul României, însă, cel mai bun mod de protejare este speranța că
publicul rămâne amorf. Adică, speranța că publicului nu îi pasă.
... am citit articolul numai pentru a primi aprobarea domnului Hari de a money cu ABBA !
RăspundețiȘtergereE bine și pentru atâta lucru! Și să auzim numai de bine!
Ștergere