Povestea banului romanesc

Vineri, 26 august 2016, în Cetatea Albei Iulii, la umbra dupăamiezii târzii, domnul Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, s-a adresat câtorva sute de doamne și domni, așezați pe scaunele instalate pe o pajiște din fața vechii Catedrale Romano-Catolice, cu un expozeu despre banca centrală românească și rolul ei în modernizarea și europenizarea României. Domnia sa a citit un text, cu scopul declarat ca textul să fie pus la dispoziție așa cum a fost gândit el, pentru a nu da loc la interpretări. Favorabile ori răuvoitoare. Așa că nu vom face aici nici conspectul expozeului, nici nu îl vom interpreta în vreun fel. Pe cei interesați de conținutul lui îi putem trimite către site-ul BănciiNaționale, unde vor găsi acest text.

Ce putem face, dacă tot ne interesează și pe noi subiectul, este să îl reluăm pe scurt, foarte pe scurt, apelând la cunoașterea proprie și să explicăm, după puterile noastre, ce este cu banul național. De ce este el important? Pentru cine și în ce măsură?

Cum eu am ceva habar de securitatea națională și mai am și un doctorat în domeniul economic, îmi imaginez că pot contribui la o discuție pe tema aceasta din perspectiva priceperii mele.

Din perspectivă istorică, banul a fost întotdeauna un instrument de piață, facilitând schimbul. Dar a fost, pentru multă vreme, și o marfă, în sensul că era produs la fel ca orice alt obiect și era, la rândul său, subiect al schimburilor pe piață. Ca urmare, până la apariția statelor naționale, nu era important cine „produce” și pune pe piață banul, așa cum nu este nici acum important cine produce telefoane mobile smart, de exemplu, atâta vreme cât ele sunt pe piață, pot fi cumpărate și vândute, iar lumea își face treaba cu ele. Pentru vorbit la telefon și pentru foarte multe altele.

A fost o vreme când statele și-au rezervat dreptul de a bate monedă. Doar că s-a observat foarte reprede că statele rezistă foarte greu tentației de a bate monedă calpă, adică din aceea care are o valoare mai mică decât cea înscrisă pe ea. Fără ca să lungim povestea asta istorică, astăzi suntem în situația că nu statele bat monedă, ci băncile lor centrale, care sunt proprietatea statului, în totalitate sau în mare măsură, dar care nu sunt guvernate de stat. Și nici nu pot fi, tocmai pentru a preveni ca statul să păcălească lumea cu bani falși.

Tot din perspectivă istorică, banul a fost întotdeauna o afacere pe încredere. Sau de încredere. Chiar și pe vremea când moneda avea toată valoarea ei încorporată în ea, fiind de aur, de argint sau de aliaj, acele monede serveau schimbului de mărfuri pe piață fără să fie verificate tot timpul la greutate sau la compoziție. Adică, pe încredere. Nu mai vorbim despre zilele noastre, când noi nici nu vedem vreun ban care să aibă încorporată în el vreo valoare. La noi, să produci moneda de un ban costă mai mult decât scrie pe ea, adică are mai multă muncă încorporată în ea decât valoarea de un ban. Iar leul de hârtie nici nu este monedă, ci o bancnotă. Adică, o notă emisă de banca centrală, prin care ni se comunică, în scris, că suntem deținătorii unor bani pe care nu i-am văzut niciodată. Și pe care nici nu îi vom vedea vreodată, deoarece ei, astăzi, sunt cam virtuali. Ori convenționali. Cu alte cuvinte, cu toți avem încredere că înscrisul ăsta pe o bucată de hârtie este corect și că putem cu acea bucată de hârtie să cumpărăm și să vindem, ca și când ar avea încorporată în ea munca noastră. Deși nu o are.

Încrederea asta este piatra de temelie a întregului sistem bancar mondial. De câte ori se pierde încrederea, chiar și numai într-o singură bancă, sau într-o singură țară, sistemul în întregul său suferă. Ca să nu mai vorbim că banca sau țara respectivă intră în criză. Uneori în criză dezorganizantă, cum a fost recent, în 2008, când, în Statele Unite ale Americii, s-a prăbușit mai întâi încrederea că una sau mai multe bănci americane ar avea suficienți bani ca să acopere pierderile în afacerile pe care le-au asigurat. Pierzând această încredere, băncile s-au prăbușit, iar statul a trebuit să intervină cu gananțiile sale, pentru restabilirea încrederii. Numai că, până să facă asta, s-a propagat o undă de neîncredere la nivel global, ducând la binecunoscuta criză mondială financiară.

Cum se câștigă și cum se pierde încrederea în bani și, implicit, în banca emitentă de bani ține de analiza comportamentală. Dar, înainte de aspectele comportamentale, să menționăm totuși câteva aspecte instituționale, care să ne ajute în analiza comportamentală.

Cum spuneam, banca centrală, singura abilitată să emită bani, este a statului, dar nu este de stat. Adică, statul este proprietar, dar nu este implicat în guvernarea băncii. Nu formulează politici, nu stabilește strategii, nu ia decizii în domeniul monedei. Din motivele explicate foarte sumar mai sus. Tot ce poate face statul este să încaseze dividentele, ca orice proprietar de acțiuni.

Ca urmare, din punct de vedere instituțional, singura formă de control a statului asupra propriei sale bănci centrale este să vadă dacă aceste dividente vin la bugetul de stat în cantitățile așteptate, ceea ce înseamnă că banca funcționează bine. Ori, dacă nu apar dividentele, să vadă ce se întâmplă cu managementul băncii.

Dacă, în ceea ce privește intervenția statului în economie, teoriile economice sunt divergente, în sensul că unii gânditori sunt convinși că statul nu trebuie să intervină în economie decât ca oricare alt actor economic, iar alți gânditori sunt convinși că statul trebuie să aibă și un rol de reglare a pieții, de intervenție directă pe piață, cu mijloacele specifice, adică prin sistemul legislativ, executiv și juridic, în ceea ce privește intervenția statului în domeniul public financiar, opinia teoretică unanimă este că statul trebuie ținut cât mai departe de orice formă de intervenție în politicile, în strategiile sau în deciziile băncii centrale.

Desigur, instituționalizarea sistemului bancar central, în orice stat, presupune și ca statul să emită legi de organizare și funcționare a sistemului și să vegheze la respectarea cu strictețe a lor. Inclusiv să aplice sancțiunile prevăzute, în situațiile de încălcare a legii. Doar că, deciziile luate de banca centrală, pe baza politicilor financiare proprii și a strategiilor specifice nu pot fi considerate vreodată încălcări ale legii, pentru simplul fapt, arătat mai sus, că orice formă de sacționare a acestor decizii este, implicit și direct, o formă de control al statului asupra băncii sale, ceea ce este inacceptabil.

În același timp, fiind în serviciul public, orice bancă centrală este obligată să își instituționalizeze transparența. Astfel încât, în locul unui control îngust, de stat, să se supună unui control larg, strategic, de masă. Pentru că transparența instituționalizată este cel mai puternic mecanism de asigurare a încrederii publicului în moneda națională.

Ar mai trebui să menționăm că instituționalizarea presupune nu numai organigrame de relații, legi, reguli sau proceduri, ci și cutume. Este cutumiar ca guvernatorii băncilor centrale să se cunoască și să discute între ei politicile și strategiile lor. La fel cum este de așteptat ca ei să facă parte din diferite cluburi globale, unde se încearcă să se prefigureze un viitor întotdeauna incert al Lumii. Pentru că, așa cum spuneam, întregul sistem financiar global este clădit exclusiv pe încredere. Ori, una dintre cărămizile acestei încrederi este formată din contactul personal, din strângerea de mână, din privitul în ochi. Între egali. Iar publicul trebuie întotdeauna să aibă încredere că este reprezentat onest în toate aceste cluburi și întâlniri cutumiale.

Nu putem face nicio analiză comportamentală generică. Adică, să pornim de la un subiect de tipul „orice bancă centrală...” și apoi să vedem cum stă acea orice bancă centrală în materia comportamentului. Pentru așa ceva, trebuie să vorbim despre o anumită bancă, dintr-o anumită națiune, care se comportă într-un anumit fel. Și să vedem cum stăm cu încrederea specifică în acea bancă anume. Așa că vom vorbi despre Banca Națională a României.

Această bancă produce bani. Adică, lei. Lei românești. Grija ei este să nu producă mai mulți bani decât se muncește pentru ei, în România. Și, după ce, o vreme, a produs chiar și de câteva ori mai mulți bani decât era muncă pe piața românească, rezultând din asta acea inflație a anilor 1990 – 2000, acum își poate permite să producă chiar mai puțini, cu o inflație ușor negativă. Astfel încât economia românească să aibă suficient de multă monedă pentru a putea funcționa. Inclusiv în schimburile economice internaționale. Și, mai ales, în cadrul Uniunii Europene. Am putea spune că, în întreaga perioadă post-decembristă, Banca Națională a României fie a avut un impact pozitiv asupra economiei, prin politica sa monetară, fie a atenuat impactul negativ pe care politicile de stat l-au imprimat aceleiași economii.

Ca marfă, banul românesc a fost tranzacționat pe piețele de bani cu înțelepciune mai mare sau mai modestă, de-a lungul timpului. Din păcate, economia românească nu a fost niciodată atât de competitivă internațional încât să conteze foarte mult rata de schimb valutar, cum contează în alte economii, unde devalorizarea monedei naționale duce automat la creșterea exporturilor, de exemplu. Cert este că, de câțiva ani încoace, leul nostru este stabil, în marjă rezonabilă și predictibilă și este bine protejat de eventualele speculații de schimb.

Așa că banca noastră nu a avut niciodată vreo problemă gravă de credibilitate. Cu toate astea, guvernatorul Mugur Isărescu este ținta unor operații de decredibilizare. Numai că guvernatorul reprezintă banca, iar banca reprezintă România, prin moneda pe care o bate. Așa că, decredibilizarea guvernatorului, în cazul în care nu este atacul personal al vreunui rival, care vrea să îi ia locul, este decredibilizarea băncii. Iar decredibilizarea băncii este un atac la adresa României. Iar când operația de decredibilizare a guvernatorului implică agenții ale statului, putem bănui că asistăm la o formă de control neortodox și, evident, inacceptabil asupra băncii centrale, bancă ce ar trebui să fie protejată de orice formă de control din partea statului.

Pentru discuția noastră, este interesant de observat că agentul de decredibilizare este însuși publicul românesc. Și că cei care activează opinia publică în acest demers contează pe faptul că domeniul banului este unul extrem de specializat, care utilizează instrumente complexe și, practic, inexplicabile publicului larg, precum și pe faptul că transparența băncii centrale este una pasivă, în sensul că banca spune ce face, dar nu trage de mânecă publicul, ca acesta să afle ce spune banca.

Ca să vedem natura demersului de decredibilizare a guvenatorului băncii naționale, ne putem uita în jur. Dacă vedem că este singurul demers de acest fel, niciun alt domeniu sau nicio altă autoritate românească nefiind agresate în mod similar, atunci putem bănui că are cineva ceva cu omul Isărescu. Dar, dacă vedem că și alte domenii publice se află sub agresiune mediatică și informațională, agresiune care folosește tot publicul ca agent de propagare și acțiune, atunci deja putem infera că nu omul este ținta, ci națiunea ca atare.

Bineînțeles, trebuie să facem distincția între o agresiune deliberată și o critică justificată. Mai ales că majoritatea domeniilor publice sunt guvernate foarte prost, guvernare ce nu primește încă atâta critică publică pe cât ar merita. Cea mai simplă modalitate de a face această diferență este să ne uităm la performața domeniului. Dacă ea este rezonabil mulțumitoare și totuși este aspru criticat managementul domeniului, atunci, cel mai probabil, este vorba despre o agresiune mediatică asupra managerului. Pentru control, putem să ne uităm și la obiectul criticii. Dacă este făcută pe teme relevante pentru guvernare, atunci critica este justificată. Dacă este făcută pe subiecte periferice, irelevante, atunci ea ar putea avea intenții subversive.

Aplicând această metodologie la domnul guvernator Isărescu, constatăm cu ușurință că decredibilizarea domniei sale îndeplinește toate condițiile pentru a bănui că asistăm la un atac asupra României, prin banca națională. Așa cum asistăm la un atac asupra României prin parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii, sau prin apartenența noastră la Uniunea Europeană.

Asemenea atacuri nu sunt definitive. Adică, fiecare dintre ele nu vizează distrugerea României ca atare. Sau obținerea unei victorii definitive asupra ei, din partea unui agresor neconvențional. Dar agregarea eventualelor succese individuale poate duce la o criză, uneori chiar la o criză macro-destabilizatoare în România. Prin asemenea succese înțelegând fie îndepărtarea individului atacat din funcție, fie denunțarea vreunui acord cu partenerul strategic, fie încordarea relațiilor cu aliații, sau ceva similar.

Într-o societate articulată, publicul însuși are mecanisme de protejare împotriva demersurilor de folosire a lui ca vector ori ca mediu de propagare a unei operații de decredibilizare a guvernanților sau a politicilor duse de aceștia. În cazul României, însă, cel mai bun mod de protejare este speranța că publicul rămâne amorf. Adică, speranța că publicului nu îi pasă.