Din când în când,
tot discutând public despre cele mai recente două campanii de agresiune
mediatică, discutanții mai ajungeau și la tema cui îi folosește. Dar nimeni nu a mers până acolo încât să discute cum îi folosește celui ce îi folosește
lansarea unei agresiuni mediatice în spațiul public românesc.
 |
| Foto: literarllymindblowing.com |
Când vorbim
despre cele mai recente două campanii de agresiune mediatică, ne referim la
știrea falsă, fabricată grosolan de un tabloid televizat britanic, SkyNews, cum
că România este o piață neagră, pe care teroriștii internaționali, cum sunt cei
ce atacă Belgia, Franța ori Germania, trafichează arme, într-un total
dezinteres al autorităților aborigene corupte. Precum și la știrea tot atât de
falsă, introdusă într-o publicație cu aparență occidentală, Euractiv, de un
jurnalist bulgar cu state vechi de serviciu extern, pe vremea comunismului
sovietic, cum că americanii ar fi început deja, în secret, să își mute
armamentul nuclear din Turcia devenită nesigură, în România, la baza lor de la
Deveselu.
Este foarte tentant să discutăm cum a fost formulată și propagată fiecare
dintre aceste două știri, să remarcăm rafinamentul ce se ascunde sub grosolănia
fiecăreia, precum și șansele de impact, pe diferite segmente de public
românesc. Cum ar fi găselnița că situațiile acestea sunt atât de secrete, iar
dezvăluirile jurnalistice atât de curajoase, încât este de așteptat ca
autoritățile să mintă, declarând oficial că nu este așa cum zice știrea. Dar
trebuie să rezistăm acum acestei tentații, pentru a ne putea concentra pe
subiectul textului de față. Care este răspunsul la întreabrea de ce ar face
cineva așa ceva? Adică, de ce ar lansa cineva din afara României o știre total
aiurea, despre un subiect total în afara agendei cetățeanului român? Care este
gradul de mediatizare preconizat și cu ce scop ar trebui el atins?
Desigur, nefiind o musculiță ajunsă pe peretele încăperii din buncărul unde
s-au planificat asemenea „știri” și, de fapt, neavând nicio informație
rezonabilă unde s-ar putea afla buncărul sau cui i-ar aparține el, nu vom putea
răspunde la nicio întrebare, prin ceea ce știm despre cele două cazuri amintite
mai sus. Pentru că nu știm chiar nimic.
Am putea doar să speculăm. Așa cum au făcut-o deja unii, atunci când au
afirmat că ar fi vorba despre două operații mediatice rusești, îndreptate
împotriva României. Mergând pe argumentul că este documentată preocuparea
Federației Ruse de a desfășura o campanie agresivă, atât prin media
tradițională, cât și prin cea nouă, internaută, pentru promovarea propriilor
interese. Între care interese se pare că s-ar afla și dezbinarea politică a
Occidentului, bulversarea valorilor occidentale în mentalul colectiv vestic și inducerea
unui sentiment răspândit de nesiguranță față de traiul în statele Uniunii
Europene.
Cum temele „România = raiul secret al
traficanților de arme pentru teroriștii anti-occidentali” și „România = gazda secretă a armamentelor
nucleare americane, cele vizate de loviturile nucleare rusești” au și acest
merit, de a genera dezbinare, bulversare și nesiguranță în rândul publicului
autohton, putem cu ușurință infera că ar fi mâna rușilor în aceste două cazuri.
Doar că, așa cum am spus, asemenea raționamente, oricât de elaborate ar fi ele,
rămân, în esență, simple speculații.
Unde am putea avea o discuție bazată pe certitudini? Doar în povestirea
unor situații trecute, din care am putea trage oarece învățăminte. Așa că a
venit vremea să povestesc public ceea ce am mai relatat cândva unor prieteni.
În primăvara anului 1999, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord,
NATO, a lansat primul său război din istoria de cincizeci de ani atunci a
alianței. Și nu a fost un război oarecare, ci primul război dus și câștigat
exclusiv pe calea aerului din istoria omenirii. Și nu a fost un război dus oriunde,
ci exact la granița de sud-vest a României. Împotriva Iugoslaviei de atunci.
Pe vremea aceea, România tocmai pierduse acceptarea ei ca membru NATO în
primul tur al lărgirii alianței, dar rămăsese favorită pentru cel de-al doilea
tur, dobândirea calității de membru NATO fiind unul dintre obiectivele strategice
naționale, cu un suport popular masiv, de peste trei sferturi din populație. În
efortul de integrare militară se făcuseră deja pași însemnați, criteriile ce
împiedicaseră România să fie invitată în primul tur fiind exclusiv de natură
politică. Cu toate astea, echipamentele miliare de la noi erau total diferite
de cele aliate.
Absolut toate stațiile de radiolocație de la noi erau de sorginte sovietică.
Cu aceste stații, radiolocatoriștii români urmăreau în timp real desfășurarea
războiului pe calea aerului, ce avea loc peste graniță. Problema era că toate
avioanele statelor membre NATO aveau un senzor care le spunea când sunt „iluminate”
de o undă de radiolocație inamică. Prin inamic întelegându-se exact amprenta de
radiație pe care o generau asemenea stații de pe teritoriul nostru, foarte
similare, de altfel, cu cele folosite de sârbi, care chiar le îndreptau
împotriva inamicului lor NATO. Nimeni nu putea garanta că setările de la bordul
avioanelor de luptă aliate nu permiteau confuzia între o undă românească și o
undă sârbă, lansate de pe stații de proveniență identică. Sau că, odată
„iluminat”, unul dintre ploții aliați nu ar fi apăsat pe butonul de lansare a
rachetei anti-radar de la bordul avionului său, rachetă care ar fi urmărit unda
până la origine, distrugând antena stației, dacă nu chiar toată instalația. Cu
echipaj cu tot.
Soluția ca România să își închidă stațiile nu era una corectă, deoarece
interesul nostru legitim era să știm ce se întâmplă cu atâtea avioane de luptă,
la câteva minute sau chiar secunde de zbor depărtare de frontiera națională.
Și, atunci, ca să prevenim totuși incidente de tipul celui descris în
paragraful anterior, am propus soluția ca aliații să ne ofere ei informațiile
pe care le obțineam singuri prin stațiile noastre radar. Adică, să ne ofere
imaginea situației aeriene, în timp real, pentru decidenții români. Așa că i-am
întrebat pe americani dacă nu cumva sunt dispuși să aducă în România una dintre
instalațiile lor de rezervă, care să ne ofere toate informațiile necesare. Asta,
deoarece trimiterea doar a semnalului, pentru a fi captat de o instalație
românească, nu era posibilă, având în vedere secretul codurilor de descifrare a
respectivului semnal, secret la care doar un membru NATO putea avea acces. Iar
noi nu eram încă acolo.
Americanii au răspuns extrem de pozitiv acestei solicitări și au deplasat
în România una dintre instalațiile lor. Doar că instalația ca atare nu încăpea
într-o valiză. Ea presupunea un tren cu multe vagoane. Așa că, trenul respectiv
s-a pus în mișcare, a intrat și a tot mers prin România, până când un șef de
gară l-a oprit să vadă el ce încărcătură e acolo. Și, cum nu înțelegea engleza,
nici aia comună, nici aia specializată, a ținut trenul în loc, până când s-a
lămurit omul. Despre povestea asta cu oprirea trenului în gara de nicăierea s-a
făcut și un film artistic. De succes, zic unii. Eu nu l-am văzut, în ideea că
ficțiunea nu poate întrece realitatea pe care o cunoșteam atât de intim.
Știam și mai mult decât atât. Anume că, în orele acelea cât trenul a stat
degeaba, războiul a continuat, având loc zeci, dacă nu sute de ieșiri avion,
fiecare ieșire fiind o ocazie nedorită ca o rachetă anti-radar NATO să lovească
o instalație militară românească, de pe teritoriul național. Ocazie cu care ar
fi putut muri și ostași români. Degeaba.
Desigur, șeful ăla de gară nu a făcut nimic greșit. Habar nu avea omul de
implicațiile gestului său. Decât dacă, nu cumva, aflase el din media că România
face rău că se alătură aliaților împotriva Iugoslaviei, cât mai rămăsese din
ea, după războiul civil devastator și criminal de cu câțiva ani mai devreme. Sau
aflase el, tot din media, că, de fapt, americanii invadează militar România, că
își aduc ei în secret armele lor fabuloase pe teritoriul național, moștenit de
noi de la bravii daci liberi. Ori cine știe ce alte mesaje mai consumase domnia
sa, de pe unde se uitase la televizor ori de prin gazete. Că, pe vremea aceea,
internetul nu era atât de popular.
Pățania asta le-am povestit-o domnilor senatori care m-au vizitat la NATO,
la scurt timp după incident. Domniilor lor le-am spus însă și ceva mai mult.
Le-am amintit că România semnase de cinci ani acordul privind statutul forțelor
străine NATO pe teritoriul României și că, de doi ani, zăcea la ei în mape
proiectul de lege eminamente tehnică pentru aplicarea pe teritoriul național a
acelui acord. Și că, dacă ar fi fost în vigoare legea de aplicare a acordului, șeful
de gară n-ar mai fi avut de ce să oprească trenul american, nici să ceară
documentele de însoțire în limba română, eventual în traducere legalizată,
pentru că legea se ocupase de toate aceste proceduri. Și de multe altele.
După manual, agresiunile mediatice se combat prin transparență
guvernamentală. Dacă publicul știe despre ce este vorba, nu va mai fi interesat
să afle vreo „dezvăluire” care să îi spună altceva decât ceea ce știe și e
convins că așa este. Chiar dacă încrederea sa în guvernanți este joasă. Asta nu
înseamnă însă că nu se vor găsi întotdeauna câțiva inși care să fie suficient
de naivi încât să ia de bună o știre evident falsă. Iar, dacă sunt suficient de
mulți acești creduli, este posibil să găsim printre ei măcar unul gata să și
facă ceva, să aibă o reacție la știrea respectivă. Poate chiar o reacție
violentă.
Planificatorului de agresiune mediatică este nevoie să i se spună care
este procentul de creduli din totalul unei populații și care este procentul de
creduli activi ori activabili din totalul celor creduli. Asfel încât să poată
planifica impactul mesajului care constituie sâmburele agresiunii sale. Dacă,
de exemplu, avem un activ la o mie creduli și un credul la o sută de normali, atunci
mesajul deliberat agresiv trebuie să ajungă la cel puțin un milion de oameni,
pentru a avea zece care să acționeze, dintre care măcar unul cu succes, în
sensul dorit de planificator.
Am arătat acest din urmă aspect doar pentru a sublinia cât de cooperante
sunt mass media românească clasică și nouă în răspândirea cât mai largă a unui mesaj agresiv mediatic, oricât de aiuristic ar fi el, astfel încât să se poată
atinge numere suficient de mari de receptori finali, pentru ca cineva, măcar unul singur dintre ei, să
finalizeze cu succes intenția demersului agresiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu