Un cost al luptei pentru putere

Evenimentele din Turcia, din ultima lună, aduc în discuție costurile cu care se duce lupta pentru putere. În orice stat din Lume și în orice condiții. Concret, în Turcia, la patru săptămâni de la începerea retalierilor, în urma ratării loviturii de stat, putem contabiliza deja peste o sută de miliarde de dolari americani în pierderi economice imediate, ca urmare a tentativei de lovitură de stat, conform declarațiilor oficiale. La care se adaugă fluctuațiile defavorabile ale lirei turcești, precum și fluctuațiile în prețuri, în schimburile externe.

Foto: Saint Augustine, de Philippe de Champaigne, en.wikipedia.org

Nu putem exprima încă în bani care sunt costurile produse de arestările și epurările impuse de „curățirea” diferitelor domenii publice și private de influența susținătorilor și simpatizanților clericului Gulen, cel acuzat de terorism și de planificarea loviturii de stat, din poziția sa de cea mai mare amenințare la adresa președintelui turc în funcție și, în consecință, la adresa statului și a națiunii turcești. Vorbim însă despre zeci de mii de cazuri, în învățământ, în administrația publică, în justiție, ordinea publică, securitatea națională, presă și în alte sectoare de influență sau chiar de forță.

Pe lângă costurile directe, rezultate din îndepărtarea lor din funcții, putem contabiliza și costurile de înlocuire, mai ales a șefilor, comandanților și formatorilor de opinii publice. Acestea sunt întotdeauna costuri de lungă durată, deoarece, în asemenea condiții, vârfurile sunt întotdeauna înlocuite pe criteriul loialității, în total dezinteres față de criteriul competenței sau, mai precis, de cel al meritului personal.

Există un cost și mai greu de pus în balanța contabilă. Este vorba despre înțelepciunea comună, care, în condiții de întărire a puterii celor ce au câștigat lupta într-o lovitură de stat, este prima sacrificată, fiind înlocuită cu propaganda, manipularea publicului și, în cazuri extreme, cu isteria publică.

În cazul Turciei, este foarte devreme să putem măsura cât costă abandonul înțelepciunii și înlocuirea ei cu alte forme de exprimare a gândirii colective, cum sunt cultul martirilor rezultați din tentativa de lovitură de stat, sau emulația populară pentru apărarea și validarea în stradă a conducerii de partid și de stat victorioase, ori vânătoarea mediatică a tuturor opozanților perdanți.

Dar nu este deloc devreme să facem o asemenea evaluare în cazul României, la aproape 27 de ani de la cea mai violentă luptă pentru putere pe care am cunoscut-o noi, trăitorii acestor vremuri.

Indiferent că îi zicem revoluție, lovitură de stat, schimbare violentă de regim politic, trădare, conspirație a străinătății împotriva conducătorului adorat și împotriva iubitei sale soții, sau oricare alt nume, ceea ce am pățit noi, românii, atunci, se aseamănă, în esență, cu ceea ce pățesc turcii astăzi. Bineînțeles, detaliile sunt complet diferite, deoarece culturile, situațiile istorice și condițiile economice și sociale sunt foarte diferite între România anului 1989 și Turcia anului 2016. Dar, pentru discuția de față, nu cred că e cazul să ne împiedicăm în detalii.

Să precizăm de la început că nu o să ne ocupăm aici de justețea, de morala sau de meritele luptătorilor pentru putere. Știm doar că lupta învingătorilor a fost întotdeauna una justă, bazată pe idealuri naționale cu valoare strategică și istorică, pe când învinșii au dus întotdeauna o luptă josnică, perfidă, motivată doar de pornirile lor reprobabile și de ura lor față de întreaga națiune. Sau invers. Depinde pe cine întrebi.

Însă, chiar cele descrise imediat mai sus sunt un exemplu plastic de absență din demersurile de înțelegere a unei situații de schimbare de regim politic a rațiunii, a înțelepciunii puse la dispoziția publicului. Mai ales dacă această schimbare a necesitat anumite forme de legitimare a învingătorilor și de justificare a acțiunilor acestora de reprimare a învinșilor, astfel încât aceia să nu mai poată reprezenta vreun pericol. Niciodată.

Formele de luptă pentru putere și, în subsidiar, cele de înlocuire a rațiunii cu emoționalul colectiv, manipulat grosolan sau mai cu subtilitate de deținătorii pârghiilor comunicării publice pot constitui subiecte independente de analiză. Noi, aici, ne vom ocupa, mai degrabă, de ceea ce nu s-a întâmplat în România, tocmai din cauza acelor evenimente manipulate. Evenimente dintre care putem rememora, în ordine cât de cât cronologică, revoluția de la televizor, învingerea teroriștilor inexistenți prin executarea Ceaușeștilor, „momentul Mazilu”, cu acea frază „ce ai făcut în ultimii cinci ani”, lucrările de noapte ale Consiliului Frontului Salvării Naționale, transmise în direct, comitetul pentru „democratizarea armatei” (CADA), demonstrația partidelor istorice din 29 ianuarie 1990 și contra-demonstrația muncitorească de a doua zi, revolta statului major militar împotriva ministrului Miliaru, violențele de stradă din Târgu Mureș, cu „manipularea Cofariu”, fenomenul Piața Universității și prima mineriadă. Ca să ne menținem în marja unei jumătăți de an.

Exact în aceeași jumătate de an, publicul românesc ar fi trebuit să raționeze și să găsească răspunsuri colective, ori să își exprime preferințe informate asupra unor subiecte estențiale pentru sine și pentru țara sa.

Ar fi trebuit să decidă, ca inteligență colectivă, dacă tranziția de la economia planificată centralizat la cea de piață liberă și de la autoritarismul comunist la democrația occidentală să fie parcursă într-un an sau într-o generație? Dacă proprietatea de stat să fie transferată imediat, sau în zeci de ani către public, în chip individual sau social? Dacă intervenția statului în economie să înceteze imediat, sau statul să păstreze perpetuu anumite forme de control ne-economic? Dacă partidismul este obligatoriu pentru guvernarea reprezentativă a țării, sau publicul se poate auto-guverna, prin reprezentanții săi direcți și nemijlociți? Dacă educația națională să fie reformată, pentru a fi curățată de ideologia comunistă, neștiințifică și manipulatorie, și pentru a fi introduse materiile și formele de învățare specifice secolului 21, în cinci ani sau în cincizeci? Dacă justiția, poliția, armata și administrația publică să fie depolitizate de-adevăratelea imediat sau după două generații? Dacă integrarea României în occident, atât economic, social, cât și ca securitate națională să se facă în primul val de lărgire a instituțiilor internaționale occidentale, sau în valurile următoare? Dacă renumita corupție de tip securisto-comunist să fie înlăturată pentru totdeauna, sau să fie înlocuită cu corupția de tip neo-securisto-mafiot? Și încă multe alte dileme de acest fel.

În funcție de care ar fi fost preferința sa pentru fiecare dintre aceste dileme, publicul românesc ar fi trebuit să apeleze la înțelepții săi, care să îi arate modalitatea cea mai favorabilă, ca timp, efort și resurse, de obținere a soluției preferate. Oricare ar fi fost acea soluție.

Din păcate, acum știm foarte bine că publicul românesc nu a decis nimic. Nu a fost întrebat nimic, niciodată și nici nu și-a manifestat vreodată preferința pentru vreuna dintre soluțiile posibile. Obișnuit fiind de pe vremuri să se lase pe mâna guvernanților, care știu ei mai bine ce e bine pentru popor, publicul românesc nu a simțit nevoia să gândească cu mintea sa și nici nu a făcut vreun efort în această direcție.

Din când în când, niște sondori „de opinie” s-au prefăcut că se interesează care ar fi preferințele publicului. Dar au sondat doar subiecte periferice. Ori s-au interesat de „încrederea” pe care publicul ar da-o unor indivizi sau instituții, în condițiile în care acea încredere nu avea nicio relevanță în decizia strategică. Pentru că, indiferent de cât de puțină încredere rezulta din sondaj că au acumulat unele persoane aflate în fruntea statului, ori unele autorități centrale, cum este Parlamentul României, aceste persoane și autorități au decis nestingherite cum să fie rezolvate dilemele strategice, de tipul celor inventariate, cu titlu de exemplu, mai sus. Și am avut cu toții ocazia tristă să vedem ce s-a ales de preferințele lor, exprimate în numele poporului.

Dacă nu au decis ei înșiși nimic, românii nu au avut nici vreun motiv să apeleze la înțelepții neamului, care să îi îndurme în aplicarea deciziilor colective. Inexistente. Neapelați, acești înțelepți ai neamului au rămas, până în zilele noastre, niște anonimi. Sau, inexistenți, la rândul lor.

Acest lucru a fost posibil prin mai multe manevre. Am putea să catalogăm aceste manevre în trei grupe principale, respectiv în manevre de confiscare, de dezinformare și de manipulare.

Discursul public a fost confiscat cu îndemânare. Atât deliberat, ca într-o conspirație, cât și prin încurajarea unor particulari de a deveni voci publice, fără nicio justificare, alta decât ambiția de a ajunge cunoscut.

Caracterul deliberat este foarte observabil în distribuirea controlului sau chiar a posesiunii mijloacelor de informare în masă. Fără nicio excepție, toți așa-zișii moguli mediatici, propietari de televiziuni, radiouri și presă tipărită, provin din rândul, ori au legături strânse cu politicienii de la vârf, politicieni care, la rândul lor, provin din rândul, ori au legături strânse cu foștii securiști și activiști de la vârful apusului partid comunist. Autoritatea națională responsabilă de conținutul producției mediatice este alcătuită eminamente politic, prin voința acelorași politicieni care controlează și mass media. Așa că toți românii care se uită la televizor, ascultă radioul sau citesc presa scrisă sunt consumatorii unui discurs public atent controlat, atât din punct de vedere al subiectelor, cât și al informației.

Tot deliberată este și inducerea opiniei fragmentate în rândul publicului consumator de știri și „analize”, prin aceleași trusturi de presă. Adică, observăm cu ușurință cum, cu intenție, orice subiect și orice informație trebuie să dobândească atât adepți, cât și detractori. Fie că este vorba despre apartenența României la cultura și civilizația occidentale, fie că este vorba despre războaie sau despre festivaluri ori olimpiade, fie că este vorba despre nunți sau decese, mijloacele tradiționale de comunicare în masă își construiesc, cu intenție, un public favorabil și, totodată, unul defavorabil subiectului. Important fiind doar principiul ca publicul să nu ajungă niciodată la consens. Pentru că, dacă ar dobândi un consens de opinie pe un subiect oarecare, ar învăța mecanismul de consensualitate și pentru subiectele majore, strategice. Iar, atunci, ar ajunge românul să își decidă soarta de capul său. Ceea ce ar duce la insignificarea actualilor decidenți în numele publicului.

Cât privește încurajarea persoanelor fără substanță justificativă să devină publice, acest lucru se întâmplă atât prin media clasică, cât și prin noua medie, cea promovată de internet. Asemenea persoane nu trebuie inventate. Ele există în mod natural, în rândul oricărui public. Tot ce trebuie să facă cei ce se ocupă de domeniul acesta este să îi încurajeze pe unii să devină vocali, iar pe alții să îi prezinte mulțimilor ca pe niște neuroni publici, pe când ei, săracii, nu sunt nici măcar celule epiteliale.

Se ajunge astfel la năzdrăvănii de tipul impunerii prin invectivă a unor „puncte de vedere”, privind subiectele publice. Inși care nu au fost ascultați niciodată de nimeni, nici de părinții lor, nici de copiii pe care i-au făcut ei, ajung, prin sonoritate și colorație verbală, să impună celorlalți, cu care co-există în mediile reale sau virtuale, binele sau răul, adevărul sau falsul, dreptatea sau fărădelegea. Sunt atât de mulți și atât de gălăgioși, încât un eventual înțelept, care ar vrea să își pună mintea sa la dispoziția neamului să nu mai poată fi auzit. Și, bineînțeles, să nu poată fi băgat în seamă.

Tot o manevră de confiscare a discursului public este și impunerea unor subiecte periferice sau chiar irelevante pentru publicul românesc. Deja textul acesta a devenit foarte lung, dar tot trebuie să dau și un mic exemplu. Învățămânul românesc este aproape complet distrus. El nu mai produce decât într-o mică măsură bunul public numit educație națională. Principalele sale probleme sunt corupția instituționalizată, prezentă peste tot în sistem și vizibilă de la admiterea în grădiniță și până la acordarea diplomelor de doctor, calitatea submediocră a planificatorilor și deprofesionalizarea dascălilor, ca să nu mai vorbim despre cheltuirea ineficientă a resurselor. Cu toate acestea, subiectele predilecte de dezbatere publică sunt orele de religie, violența verbală a unui număr insignifiant de dascăli și ținuta pre-universitarilor. Atât.

Fără să o mai lungim, ar trebui să ne imaginăm cum ar fi arătat primele șase luni ale noii ere, începute odată cu căderea regimului comunist în România, dacă, paralel cu lupta pentru putere în noul regim, s-ar fi dezvoltat și un discurs public în interesul exclusiv al poporului român.

Adică, dacă cei care s-au exprimat public împotriva comunismului ar fi făcut și pasul următor, exprimând la fel de public și idealul de mai bine pentru fiecare, prin libertate, competitivitate și efort comun, ideal posibil de atins doar după căderea cortinei de fier.

Dacă măcar un preot ortodox ar fi început vreo școală de duminică în care să îi învețe pe enoriași cum este să își ia soarta în propriile lor mâini, să gândească cu mintea lor și să acționeze cu voința lor, în loc să aștepte să li se spună ce și cum.

Dacă măcar un singur dizident comunist, exilat în Vest, s-ar fi întors în România nu ca să primească puterea politică, ca pe o răsplată a dizidenței sale, ci doar ca să le vorbească oamenilor despre virtuțile și valorile occidentale, expresii ale bunăstării dobândite prin muncă.

Dacă măcar un profesor universitar ar fi început să le predea viitorilor dascăli metode taxonomice de formare a cunoașterii în rândul tinerilor.

Aveți idee cam unde s-ar fi putut afla România și publicul său astăzi, dacă acum 27 de ani ar fi început și țara și poporul să gândească cu mintea lor? Sau, ca să revenim la introducere, unde credeți că se vor afla turcii, peste un sfert de veac, dacă apucă serios pe drumul gândirii publice care li se propune acum?