sâmbătă, 25 februarie 2012

Postare de weekend


Weekendul este o stare de bine. Este bine că nu mai trebuie să facem ce zic alții, care ne plătesc pentru a avea această putere asupra noastră. Este bine că putem dormi mai mult. Este bine că avem timp să facem câte un lucru pe îndelete și numai dacă ne face plăcere. Este bine că emisiunile de așazise actualități de la televizor sunt înlocuite de divertisment și emisiuni tip magazin, pentru că și realizatorii sunt oameni și trebuie să le fie și lor bine măcar două zile, în care să nu mai laude sau să înjure „puterea”.

Pentru mine, una din micile plăceri de weekend este să povestesc. Îmi place să ascult povești, dar mai mult îmi place să le spun. Iar frumusețea blogului este că pot spune ce povești vreau și, în același timp, să îmi închipui că cineva chiar le citește. Pentru a onora această frumusețe, am astăzi o poveste de blogger pentru dumneavoastră.

Să vedeți ce mi s-a întâmplat.

Mi-a dispărut un comentariu de pe un blog. Era un comentariu mai lung, mai elaborat și mi-ar trebui mai mult timp să îl reconstitui decât mi-a luat să îl scriu prima dată. Așa că o parte din spiritul meu s-a dus în neantul virtual. Adio, deci, inspirație, idee, sentimentule de „uite ce deștept am fost să scriu asta”! Ne-am despărțit pentru totdeauna! Ce păcat! Așa de frumos ne stătea împreună...

Fenomenul dispariției propriuzise a comentariului a fost unul straniu. Desigur, nu ar trebui să ne mire nimic atunci când este vorba de un blog găzduit gratuit de Google. Calul de dar nu se caută în dinți.

Numai că se întâmplă că acel comentariu era o replică la un alt comentariu al unui domn ce îmi spunea ceva de genul că am pierdut un prilej miniunat de a tăcea, în sensul că ceea ce scrisesem eu era în contradicție flagrantă cu opinia domniei sale despre subiect. La care, eu îi explicam că sunt atât ușor de adus la tăcere de către gazda comentariilor, prin eliminarea acestora, încât n-ar trebui să fie așa de isteric pentru faptul că am scris și eu ceva. Doar că asta nu îmi va schimba mie cu nimic opiniile.

Deși n-ar fi trebuit să mă surprindă că ceea ce ziceam eu că poate să facă gazda fără ca eu să mă supăr chiar s-a întâmplat, tot am rămas confuz atunci când această reducere la tăcere s-a produs de-adevăratelea. Așa, de parcă tocmai cobisem. Adică îmi alesesem prost cuvintele.

Cu vreo treizeci de ani în urmă, eram în control la o unitate de aviație uitată de lume în mijlocul Bărăganului. De fapt, eu doar însoțeam, din partea comandamentului diviziei de aviație, echipa ministerului. În acea echipă era și un colonel respectabil, unul din acei oameni bine educați, culți și șlefuiți, cu care era o adevărată plăcere să conversezi. Domnul acela gândea strategic și părea cu mult deasupra micilor și măruntelor aspecte cazone ale vieții ostășești de zi cu zi.

De aceea, mare mi-a fost mirarea când și-a exprimat dorința să mergem noi doi să controlăm un dormitor de-al soldaților. Adică să inspectăm ceva paturi, rastele de armament și pe sergentul de serviciu, pentru că soldații erau plecați de acolo, cu treabă. Activitate de plutonier de companie, ce mai încoace sau încolo.

Dar am mers. Și domnul colonel, pe atunci tovarăș, s-a comportat chiar ca un plutonier de companie. În condițiile în care dormitorul de vreo 200 metri pătrați era pregătit pentru inspecție, adică era curat și aranjat „lună”, el tot a verificat dacă este praful șters pe sub dulapuri, dacă sunt aliniate pernele și alte chestii din acestea. Totul părea în ordine.

Cum nu se face să inspectezi ceva fără să găsești nici o neregulă, că înseamnă că ai muncit degeaba, în disperare de cauză, domnul colonel a apelat la cel mai amărât tertip. Și-a concentat atenția pe felinarul dormitorului.

Conform regulamentului, fiecare încăpere trebuia prevăzută cu un felinar, care să lumineze activitatea sergentului de serviciu, în condițiile în care nu ar fi fost alt mijloc de iluminare la dispoziție. Numai că asemenea situații erau atât de rare, încât motivul pentru care trebuia să ai felinar se pierduse din memoria instituțională și rămăsese numai obiectul de inventar. Adică trebuia să fie și un felinar prezent la luarea în primire a serviciului. Cam peste tot în armată, nu se mai interesa nimeni dacă acel felinar putea chiar să lumineze, adică dacă mai avea fitil și gaz lampant în el, ori dacă era și un chibrit prin apropiere, la îndemână.


Deci, cu speranța vizibil întipărită pe chip că, poate, acum va descoperi neregula ce îi va încununa activitatea de inspectare a dormitorului, domnul colonel se adresează caporalului ce făcea pe sergentul de serviciu:

- Ia, spune, caporal, funcționează felinarul?

- Da, să trăiți! vine răspunsul ferm al gradatului.

- Are și gaz în el? insistă colonelul.

- Da, să trăiți! răspunde caporalul, cu o abia perceptibilă nesiguranță.

- Ia, cutremură-l să auzim dacă chiar are, ordonă colonelul.

Caporalul ia felinarul de pe suportul lui din perete și, în momentul în care începe să îl zgâlțâie, se cutremură clădirea. La început mai ușor, apoi din ce în ce mai zdravăn, de abia ne puteam ține pe picioare. Era cutremur!

Acesta este exemplul trăit de mine de cea mai neinspirată alegere a cuvintelor. Din toate verbele pozibile, pentru mișcarea într-o parte și în alta a felinarului, domnul colonel îl alesese pe cel care parcă ar fi produs, ca la comandă, cutremurul.

Deci, revenind la povestea de weekend, este foarte posibil să fi pierdut comentariul meu printre multiplele proceduri bloggeriste de a „filtra” incluziunile și intruziunile pe diferitele bloguri personale. Cum, la fel de bine s-ar fi putut să deranjez pe cineva cu acel comentariu, iar gazda sau cine mai poate să umble pe acolo să îl fi făcut dispărut.

Sincer să fiu, m-ar măguli cea de-a doua alternativă.

Pentru că mă apucasem să explic mecanismul prin care ideea de justiție morală, cum este lustrația, este întreținută tocmai de cei care ar trebui lustrați, pentru că ea este o întreprindere păguboasă și, bineînțeles, nerealistă, dar una care îi pune pe aceștia în postura să folosească dosarele de colaborator sau informator ca pârghii de corupere ori șantaj, astfel încât cei vizați și aflați în funcțiile de demnitari ai statului să lucreze numai pentru acești manipulatori de dosare, foști securiști, desigur.

Iar dispariția comentariului meu de pe acel blog ar fi un semnal că Securitatea nu doarme, la mai bine de 20 de ani de la desființarea ei formală.

Dar   nu cred să am eu norocul ăsta...

16 comentarii:

  1. Povestea cutremuratului de felinar mi-a inseninat acest weekend şi, ca la comandă, m-au năpădit amintiri cu haz din trecuta-mi viaţă cazonă. La vremea când s-au întâmplat însă, parcă nu prea au avut haz...
    Să ai un plăcut sfârşit de săptămână!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mi-ai făcut o imensă plăcere să îmi spui că povestea mea are un oarece efect. Încep să fiu chiar mândru de mine! Mulțumesc frumos și îți doresc să fii foarte fericit în acest weekend și pe mai departe!

      Ștergere
  2. În urmă cu niște ani, în afara activității strict profesionale- nu înseamnă că mă refer doar la cele patru/cinci ore la clasă, pe lângă recensământul populației și al animalelor de prin ogrăzi, ca să nu mai spun că în duminicile de toamnă târzie mergeam la muncă patriotică, trebuia să facem activitate culturală- cor, brigadă artistică etc..
    Primarul făcea prezența.
    Avea o vorbă, pe care o rostea de la înălțimea scaunului său de șef- ”Am să tai în carne vie! Cu pistiriul am să tai! „

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mai povestiți, că îmi place! Ce vremuri, Doamne, ce vremuri!

      Ștergere
  3. Hari,
    Imi cer scuze pentru ceea ce voi spune acuma, stii ca nu agreez expresiile neortodoxe, dar ceea ce am sa spun este atat de legat de povestea comentariului si chiar si cea cu felinarul, mai ales ca este tot o amintire, incat nu o pot lasa uitarii.
    Aveam in scoala militara un comandant de batalion pe care nu cred ca l-a uitat nici un elev Nu ii dau numele. Dar avea cateva vorbe " intelepte" pe care le spunea elevilor, iar una din ele era " MAI ELEV , ASCULTA CE SPUNE .. SA TII MINTE TOATA VIATA : NU DA DIN C.R DACA NU TE F ... NIMENI " De ce , e clara pentru ca nu se stie , cui ii faci pofta.
    Se pare ca si tu si colonelul cam asta ati facut si ... urmarea este normala.
    Si mai avea o vorba, pe aceeasi dimensiune " Nu umla cu c...l gol pe langa ..... coada ridicata." Din aceleasi motive. Asta apropo de amintiri. O sa fac 10 matanii pentru pacatul savarsit !

    RăspundețiȘtergere
  4. Imi cer scuze Hari. Este cazon dar contine atata intelepciune ....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici o problemă! Înțelepciunea este întotdeauna binevenită pe acest blog :)

      Ștergere
  5. 1. Si totusi, am ramas cu o nedumerire - felinarul avea gaz?
    2. Comentariile trimise nu se pierd - ele pot fi blocate de administratorul blogului prin nepublicare daca sunt moderate, respectiv pot fi sterse de adinistrator, daca nu sunt moderate.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. 1. Nedumerirea aceasta nu va fi niciodată lămurită, pentru simplul fapt că nimeni nu știe. Imediat după cutremur, am avut de gestionat șocul în care a intrat colonelul, care rămăsese cu sechele post-traumatice după cutremurul din 1977, petrecut cu doar câțiva ani mai devreme.

      2. Ce este straniu despre comentariul pierdut (adică pierdut pentru mine, nu așa în general) a fost că el a apărut, inițial, publicat (blogul fiind suficient de permisibil, singurul protocol fiind să repeți un cod care să dovedească umanitatea postacului), dar a dispărut în momentul când am actualizat pagina, după publicarea celui de-al doilea comentariu, ce a rămas publicat până în zilele noastre. De aceea n-aș zice cu certitudine că a fost șters intenționat, deși mi-aș dori să fie așa, după cum am spus.

      Ștergere
  6. De bucurie ca blogul lui Plano a fost desfiintat ... cetzarushul si motanul turbat s-au apucat de descilcirea tainelor aparitiei vietii pe Pamint ... Si-si dau cu pre(su)putul de parca ar avea ceva minte in devla ...


    AnonimFeb 26, 2012 10:10 AM

    Timpitii ... tot timpiti ...
    Aparitia vietii este o problema , iar evolutia vietuitoarelor este alta ... Darwin a propus ... s-a ocupat ... de o posibila evolutie a vietuitoarelor , nu de aparitia vietii ...
    Hai , lasati-o ca-n tren ... problema este prea complicata pentru minti destepte ... in nici un caz la nivel de infanter si manipulant de "sfirleaza cu fofeaza" ...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu te mira Hari.E mare gradina domnului. A postat si la mine.Este un obsedat care plange dupa blogul lui Plano. Poate chiar plano, care testeaza piata. A psytat pe toate blogurile acelasi mesaj. Minte bolnava .

      Ștergere
    2. Mulțumesc, Marin, de lămurire. Îl las aici, că dă culoare, chiar dacă nu are șarm...

      Ștergere
  7. 1.Ca sa evitati pierederea articolelor/comentariilor si munca grea de reconstiuire puteti sa scrieti intai in Word, sa salvati in PC/stick si copy/paste ... eu asa am facut la inceputul blogului ... dezavantajul este ca procedura este cam greoaie ... dar si vremurile sunt grele
    2.Chiar sunt surprinsa ca Plano a renuntat la blog ... ma obisnuiem sa il citesc
    Cu respect
    Theodora

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc de sfaturi, Theodora! Însă nu a fost nimic dramatic în pierderea comentariului, întâmplarea fiind mult mai prozaică decât am lăsat eu să se înțeleagă. Trebuie să fiu scuzat, dacă se poate. Efecte artistice, deh :)

      Ștergere